Rose Oud, Rose Honey, Rose Vanilla - Maison Asrar

 Am fost cucerită de Rose Vanilla, așa că am zis că n-ar fi rău să am toată colecția „Rose de France”. Cred că mi-am făcut un obicei din a colecționa trandafiri, pentru că, nu știu cum se face, toate sticluțele care îmi atrag atenția au trandafiri.

Rose Oud - În notele de vârf are bergamotă, caramel, davana, în notele de mijloc trandafir, frezie, lăcrămioare, iar la bază oud, ambergris, piele. Pentru mine, ăsta e un parfum ciudățel, dar interesant, cred că singurul care chiar mi se pare oriental. Nu mi-a plăcut de la început, chiar și acum am sentimente mixte în legătură cu el; uneori îmi place, alteori mi se pare prea greoi... la aceeași purtare, și, recunosc, nu îl port prea des, pentru că nu am starea necesară cel mai adesea. E simplu și complex în aceeași măsură. În primele cinci minute de la pulverizare simt un ușor acord de bergamotă, dar acesta dispare foarte repede și rămâne un trandafir foarte delicat, iar oudul și davana intră în forță. Treptat, pe fundal se simte și caramelul (foarte fin, abia perceptibil, dar e acolo) și un proaspăt condimentat, cred că de la lăcrămioare și frezie. Dar oudul și davana sunt foarte puternice aici, mă duc cu gândul la o plimbare prin natură, într-o zi caldă, când pământul e încă reavăn de la o noapte ploaiasă și te plimbă pe lângă câmpuri unde mirosul de ierburi luxuriante e foarte pregnant, ocazional, mai prinzi și o boare florală care vine și pleacă. Pentru mine, ăsta e un parfum misterios, cald, elegant, senzual... dar nu îl pot purta tot timpul, pentru că ar trebui să am starea necesară pentru el. Mi se pare foarte matur, notele pământoase te aduc la propriu cu picioarele pe pâmânt. Cred că e cel mai potrivit pentru persoanele peste 35 de ani, primăvara și toamna (cumva, nu mi se pare potrivit pentru iarnă, deși e cald, foarte puternic și persistent, poate pentru că e un parfum care îmi inspiră renașterea naturii). 

Rose Honey - Note de vârf: mandarină, cuișoare, prună;

                    Note de mijloc: labdanum, ceai mate, tutun;

                    Note de bază: vanilie, miere, boabe de tonka

Nici cu ăsta nu m-am împăcat de prima dată. Când l-am încercat prima oară, era ca și cum toate notele din el se luptau pentru supremație și n-am putut mirosi nimic concret în el, dar mi-a dat o durere de cap și mi-a amuțit nasul. L-am încercat din nou după câteva zile și de data asta a fost mai bine, puteam detecta cuișoarele și tutunul. Iubesc aroma cuișoarelor, dar nu am fost încântată. Nu sunt o fană a notei de tutun, iar asta era atât de puternică, încât domina totul. L-am lăsat în pace vreo două luni și acum observ schimbarea. A devenit noua mea obsesie. Mandarinele și prunele nu le simt, doar când pulverizez se simte un miros proaspăt de citrice zemoase, care durează câteva secunde, apoi dispare complet. Ce se simte apoi pe tot parcursul zilei e mierea (o miere polifloră aș zice), labdanumul, o notă fină, amăruie (care nu e deloc deranjantă, ci oferă profunzime parfumului), cred că de la ceai, cuișoarele sunt permanent acolo, tutunul - care e temperat acum, și un miros foarte plăcut de fân uscat. Nu simt vanilia sau boabele de tonka, dar poate e nevoie să-l mai las la macerat. Totuși, îmi place mult cum e acum, mi se pare perfect. E un miros proapăt, ușor condimentat, dulce (dar nu dulcele ăla clasic, ci unul rafinat, elegant, care nu e copleșitor), elegant. Îl port cu orice ocazie, uneori chiar și când stau acasă, pentru că nu am nevoie de o anumită ocazie ca să mă bucur de ceva ce-mi place. Momentan, e preferatul meu... după Rose Vanilla.

Rose Vanilla - Note de vârf: lămâie

                     Note de mijloc: trandafir, drywood  

                     Note de bază: vanilie, mosc

Sunt absolut îndrăgostită de acest parfum. Pe cât e de simplu, pe atât e de frumos. Se deschide cu note citrice proaspete, lămâie răcoroasă, ca o limonadă, apoi apar niște trandafiri vanilați, dar nota de lămâie se simte constant. Notele lemnoase sunt și ele acolo, dar sunt așa subtile, încât nu „fură” scena trandafirilor și lămâii. E un dulce ușor pudrat, foarte aromat, cu o notă amăruie (ca atunci când freci petalele de trandafir de dulceață cu lămâie). Eu îl găsesc foarte asemănător cu mirodul de dulceață de trandafiri, după care sunt înnebunită. E un parfum care nu se schimbă pe parcursul zilei, tocmai de aceea îmi place atât de mult. E foarte persistent, iar proiecția e moderată, de aceea e parfumul meu de confort pe care îl folosesc cel mai des. 

Din toată colecția Rose de France de la Maison Asrar, singurul care îmi lipsește e Rose Musk, dar probabil o să îl iau și pe acela. Acestea le-am luat de pe orioudh.ro  

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Parfum: Rose Absolute, Rose Bouquet - Maison Asrar

Rose Absolute - unul dintre parfumurile mele preferate. L-am luat blind-buy, pentru că avea aproape aceleași ingrediente ca Rose Vanilla tot de la Maison Asrar (casa asta de parfumuri e wow), dar sunt absolut încântată de el. Nu e un parfum complicat, e elegant și simplu, dar tocmai simplitatea lui mă face să nu mă mai satur de el. E un trandafir dulce, proaspăt, vanilat cu note citrice foarte pronunțate (ca atunci când freci petalele de trandafir cu lămâie). Ăsta și Rose Vanilla mă duc cu gândul la dulceața de trandafiri. Deci cum să nu îl iubesc? Parfumul ăsta reprezintă dragi aduceri aminte pentru mine. Persistența lui e destul de bună, undeva la 7-8 ore pe pielea mea.

Rose Bouquet - cu parfumul ăsta încă nu îmi dau seama ce simt. Nu îl iubesc, dar nici nu îmi displace. Cineva îl comparase cu Delina Exclusif de la Parfums de Marly (eu nu l-am mirosit pe acela ca să le pot compara) și probabil are dreptate, multe note ale celor două sunt aceleași, în plus, imediat ce l-am mirosit mi s-a părut foarte cunoscut, de aceea sunt sigură că l-am mai întâlnit înainte. Simt o grămadă de note în el, dar nu-mi sunt prea clare ca să le identific cu certitudine. Eu simt un miros puternic de trandafiri (unul destul de dark și amețitor), mulți licheni (așa mulți încât mă duc cu gândul la o pădure întunecată), ceva ușor condimentat (cred că o fi un soi de piper, pentru că nu mă dau în vânt după mirosul lui), note lemnoase și ceva citrice, cred că are și ceva oud în el (pentru că mi se pare foarte... robust) și un foarte ușor iz de tămâie, dar nu simt fructele sau vanilia pe care se presupune că le are. E un parfum foarte puternic, oarecum dulce, și rezistent până în punctul în care îmi dă dureri de cap. E clar unul care poate fi purtat doar seara sau în sezonul rece, din punctul meu de vedere, și nu prea mi se pare că ar fi apreciat de femeile sub 30 de ani. 

Parfum: Rose & Romance - Khadlaj

 

Pusesem de ceva vreme ochii pe parfumul ăsta, pentru că atrăgeau notele din compoziția sa, dar eram indecisă, pentru că nu e popular și nici recenzii nu prea are (totuși, am observat că multe dintre parfumurile populare pe care le-am luat nu mă încântă prea mult, așa că m-am decis să nu mă mai las influențată de vloggări și să dau o șansă acelor parfumuri care chiar îmi atrag atenția și, de regulă, intuiția mea e bună în alegerea lor).  

Rose & Romance de la Khadlaj mi-a ajuns azi pe la amiază și de atunci au trecut vreo 7 ore și încă mai simt parfumul ăsta. M-a surprins foarte plăcut. Eram reticentă în privința lui pentru că nu mai încercasem nimic de la Khadlaj, dar după ce l-am încercat pe ăsta (care a dispărut în mod misterios de când l-a mirosit și mama), sunt sigură că pe viitor voi încerca și altele din colecția lor.

Sticla e drăguță și foarte grea, iar lichidul e o magie florală absolut superbă. Tuberoza și trandafirul se simt din prima clipă, cu ușoare note verzi și bergamotă, care mă duc cu gândul la tulpini proaspăt tăiate, apoi apare iasomia (dar mie mi se pare o iasomie rece, iasomie cu rouă ceva, pentru că simt niște note acvatice ce îi oferă prospețime parfumului), zambila e mai delicată în el decât mă așteptam, dar eu simt caprifoi și crin în parfumul ăsta - un crin foarte puternic chiar, care ar putea fi destul de copleșitor pentru unii și ar putea provoca ceva dureri de cap sau amețeli, cel puțin în primele 2-3 ore (eu m-am dat două-trei pufuri, de aceea nu cred că e nevoie de mai mult, proiecția lui e destul de mare la mine). Nu se schimbă în timp ce îl port. E foarte floral, proaspăt, răcoros aș zice. Eu îl asociez cu o plimbare spre seară printr-o grădină plină de flori. Pentru mine e ceea ce trebuie, iar mama s-a îndrăgostit de el de la prima mirosire. Cred că e potrivit pentru primăvară și vară (dar vara folosit cu moderație sau când e mai răcoare afară). Pentru iubitoarele de florale e minunat.

Parfumuri - Coffee Blend, Vanilla Voyage - Maison Asrar

 

E ceva timp de când tot cumpăr parfumuri. Cred că am început să fiu mai interesată de ele după ce am citit câteva cărți despre istoria condimentelor și istoria parfumului. Mi-am dat seama că ceea ce noi luăm de-a gata acum, era în trecut foarte greu de procurat și o întreagă legendă se țesea în jurul ingredientelor considerate exotice pe atunci, cum ar fi vanilia sau piperul (la piper, legendele prin care era procurat se asemănau cu cele ale lui Sinbad Marinarul), iar pentru a le obține era o aventură dificilă și, deseori, sângeroasă și fără scrupule. Dar, cum tot am învățat să le apreciez mai mult și să le privesc cu alți ochi, mi-am zis că n-ar fi rău să-mi iau niște parfumuri (mai ales când mi-am dat seama că nici nu le acordasem vreo atenție înainte). Eram hotărâtă să-mi placă toate pe atunci, dar lucrurile nu sunt așa simple în realitate. 

Evident, prima mea alegere nu au fost parfumurile arăbești, pentru că aveam greșita impresie că toate sunt similare celui pe care l-am mirosit în copilărie și nu mi-a plăcut deloc (mirosul era unul puternic de rășini, oricum, l-am considerat foarte neplăcut și atât de puternic încât începuse să mă doară capul de la el), totuși, mi-am zis să încerc ceva diferit, și de atunci tot am încercat.

Recent, tot mă uitam la popularitatea tot mai mare a parfumurilor arăbești, care sunt gâsca cu ouă de aur pentru vloggării care vor multe vizualizări. Uneori, le mai ascult, alteori, renunț la ele din cauza teatralității cu care sunt prezentate și a repetițiilor constante. De fapt, îmi dau seama că un parfum nu va fi niciodată la fel pentru toată lumea, dar câteodată îmi permit să mă las influențată și o mare parte din vină e și din cauza curiozității mele. Pe baza ingredientelor din descriere, mintea mea crează acea aromă și aș putea să jur că o simt în jurul meu și e minunată, e ca și cum mă joc cu o orgă de arome, dar când iau parfumul propriu-zis și îl miros... de multe ori am rămas dezamăgită. Din fericire, cu astea arăbești trebuie să am puțină răbdare, pentru că se schimbă după o perioadă de macerare și devin chiar bune... unele.

Coffee Blend - Nu mi-a plăcut de la început. Le-am luat din cauza popularității lor, deși nu sunt fană a cafelei. Prima oară când l-am mirosit abia simțeam o ușoară aromă de nuci și migdale un ușor iz floral din care nu înțelegeam mare lucru, pentru că era foarte slab. Totuși, după ce l-am lăsat vreo lună sau două, pot spune că mi-am schimbat părerea nefavorabilă despre el. Mirosul de cafea e destul de intens, dar nu deranjant, e fin și cremos, și nota de lemn dulce (licorice) e foarte puternică (am observat că multora nu le place mirosul de lemn dulce, așadar, parfumul ăsta clar nu e pentru ei), temperată de miresme de flori albe (dar nu îmi dau seama ce flori albe mai exact, m-aș gândi la iasomie, dar nu sunt deloc sigură, e ceva foarte fin și aproape lactonic, care pare să se simtă pe fundal, dar nu le detectez pe piele). Nu e o cafea dulce pentru mine, mai degrabă amăruie și puțin condimentată, cu tente ambrate și multe nuci, dar e un parfum confortabil. Pentru mine e perfect în zilele ploioase, pentru când vreau să lenevesc sau să mă plimb fără pretenții, sau merge și la o zi obișnuită de muncă, în care funcționezi doar pe bază de cafea. E ca și cum ai avea cafea la tine și te-ai plimba cu ea peste tot. Poate fi purtat ziua, în toate anotimpurile, nu vara poate, sau în zile caniculare, pentru că e foarte puternic și cu o proiecție mare, plus, foarte longeviv (acum depinde ce înseamnă longeviv, pentru mine, 6-7 ore sunt destule, dar unii ar vrea mai multe probabil).

Ăsta e inspirat de Amore Caffe de la Mancera, dar eu nu am mirosit originalul, așa că nu le pot compara. Ca să fiu sinceră, eu nu mă uit la inspirații (pentru că nu m-aș îndura niciodată să dau o lună de chirie pe 75ml de parfum, oricât de extraordinar ar fi el, nu mi-aș permite, chiar de m-aș gândi să-i susțin pe creatorii lui), așa că tot ce iau îl tratez ca atare, fără să le compar cu altele. Dacă îmi place, îmi place ce am luat, nu părerile despre celelalte pe care nu le-am mirosit. Pentru mine e drăguț. Treptat, după vreo câteva ore, rămâne pe piele un miros delicat de mosc, cafea și lemn dulce (poate o fi în imaginația mea, dar eu cred că simt în ăsta și ceva frunze de ceai negru... eh, de aia parfumurile sunt așa subiective în funcție de fiecare nas în parte, cu câteva zile în urmă, parfumul ăsta mă ducea cu gândul la Sweet Heaven de la Gulf Orchid - care e inspirat de 

Angels' Share de la Kilian).

                                                              

Note de vârf: Cafea, Lapte, Migdale dulci

Note de mijloc: Flori albe, Ambră, Lemn Dulce

Note de bază: Mosc, Caramel, Vanilie, Nuci 

Vanilla Voyage - Nici ăsta nu mi-a plăcut de la început. Când l-am mirosit prima dată, nu simțeam nimic din notele listate, poate doar o iasomie foarte firavă, deși era foarte uleios. L-am testat câteva zile mai târziu și părea cam la fel, dar apăruse o notă de unt. L-am lăsat pentru vreo două luni și a apărut magia. La început, se simte un miros alcoolizat de esență de vanilie, care se potolește după vreo 2-3 minute și lasă un puternic unt caramelicios cu boabe de tonka, ambră și, deși e foarte delicată, nota de lemn dulce e mereu prezentă (dar nu copleșitoare ca la Coffee Blend, ci foarte finuță), însoțită de o iasomie caldă, dar tot firavă. E un parfum care mă face să-mi fie constant poftă de prăjituri cremoase sau clătite cu unt și miere. E un parfum constant, nu se schimbă pe parcurs, dar e delicios ca miros. Inspirat de Bianco Latte de Giordani di Toscana, altele cu miros similar acestuia sunt Eclaire de la Lattafa, Cream Velvet de la Khadlaj, Vanilla Latte de la Gulf Orchid, Nyla Vani-Elle de la Arabiyat Prestige, Noor de la Riiffs, Tiramisu Caramel de la Zimaya, Latte Abyad, Caramel Cascade de la Paris Corner.

Note de varf: Caramel, Lemn dulce, Unt

Note de mijloc: Iasomie, Boabe de Tonka, Miere

Note de baza: Vanilie, Ambra, Mosc

Sunt destul de drăguțe parfumurile astea gurmande, dar eu clar le prefer pe cele florale, pentru că pur și simplu iubesc florile.

Dacă sunteți curioși de Coffee Blend și Vanilla Voyage, eu le-am luat de pe orioudh.ro 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.