Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Bijuterii imperiale - Ana Trigo

De cum am văzut noua apariție la Baroque am și luat-o. Istoria bijuteriilor blestemate mă fascinează de ceva vreme încoace. Totuși, foarte puține informații din cartea asta au fost noi pentru mine. Pe majoritatea le știam deja din alte cărți, trei dintre ele sunt „Vraja Diamantelor” de Radu Nor, „Stoned” de Aja Raden și „The Curious Lore of Precious Stones” de George Frederick Kunz (pe asta am găsit-o cea mai complexă lucrare din domeniu și foarte interesantă, întrucât e plină de detalii ale pietrelor prețioase și a istoriei lor din diverse surse, multe anecdote, simbolism, culoare, folclor, divinație, formarea lor, raritate, superstiții, scopuri medicinale, cam tot ce ține de nestemate, dar fără a fi câtuși de puțin plictisitoare, cel puțin din punctul meu de vedere). 

Despre diamantul Hope nu mai e nevoie să spun nimic, e destul de cunoscut, ba chiar a inspirat și Inima Oceanului (colierul din filmul Titanic) și m-a inspirat și pe mine.

Cred că dintre toate nestematele prezentate în cartea asta, singurul cu adevărat „blestemat” pare a fi safirul mov de la Delhi.

Totuși, per total, e o carte interesantă și adună la un loc informații despre bijuteriile celebre și posesorii lor, fie ei loviți de ghinion sau nu.

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

 

Mereu când vedeam prin filme medici cu măști de alea cu cioc lung (recent m-am uitat din nou la „Frumoasa și Bestia” în care am dar iar peste o mască de aia), dar nu de alea elegante pentru bal, mă întrebam cărui scop servea acel cioc lung, în afară de faptul că e destul de înfricoșător. Am aflat mai multe din cartea lui Elisabeth de Feydeau.

Aparent, acele vestimentații negre, completate de o pălărie cu boruri largi și masca înfricoșătoare, erau purtate de persoanele care se apropiau de cei cu ciumă și chiar se numeau „costume de ciumă”. Costumul de ciumă a fost conceput de Charles Delorme, medic al regelui Ludovic al XIII-lea. În acel cioc se puneau plante aromatice și parfumuri pentru purificarea aerului respirat. Pe vreme de ciumă, parfumierul avea datoria să dezinfecteze locurile, oamenii și animalele cu ajutorul parfumurilor. Tot atunci, medicii recomandau să se ardă în case „casolete”(vase în care se ard mirodenii) cu rășini aromatice (cel mai adesea tămâie, mosc, ambră, camfor, gutuie, boabe de ienupăr, ba chiar și pucioasă sau praf de pușcă).

Tot de aici am aflat (reamintit mai degrabă) de „pomander”. Acum îmi vine în minte scena din filmul „Damsel” în care protagonista e îmbrăcată pentru nuntă și, la urmă, vestimentației ei i se adaugă un glob micuț, din aur, cu o bucățică de rășină parfumată în interior. Ei bine, ăla e pomander-ul. Acest mic recipient a apărut în secolul al XVI-lea, fiind un accesoriu foarte sofisticat și semn al distincției sociale, nu doar pentru că păstra în el mosc, ambră, rășini și alte esențe parfumate, ci și pentru că era din aur sau argint, adesea incrustat cu perle sau pietre prețioase. Se prindea la centură, la gât sau pus pe deget, ca inel. Pomander-ul era recomandat mai ales împotriva epidemiilor și în caz de tulburări digestive, dar în poveștile din volumele cu proza fantastică franceză, personajele le foloseau și când treceau prin cartiere rău famate, când li se iveau cerșetori în cale (fie pentru a se feri de mirosul lor, fie pentru a impresiona prin bogăția lor).

Unul dintre leacurile de pe vremea ciumei - despre care am mai auzit și prin alte cărți, pentru că e o istorioară destul de populară - care era cu adevărat eficient, era „Oțetul celor patru hoți”. La fel cum sugerează și denumirea sa, legenda acestui produs se învârte în jurul a patru hoți, care, la începutul secolului al XVIII-lea prădau victimele epidemiei din Marsilia (Toulouse, după alte surse) fără griji, mai ales că oficialitățile orașului se confruntau cu pierderile molimei. Hoții păreau imuni la boală, iar când au fost aduși în fața tribunalului, li s-a propus eliberarea în schimbul „rețetei” imunității lor. Metoda lor era să-și frece corpul, fața și mâinile mai ales cu un macerat din oțet de usturoi și ierburi aromatice (salvie, scorțișoară, mentă, rozmarin, nucșoară) amestecate cu camfor. Rețeta lor a fost publicată și s-a dovedit foarte eficace, așa că a avut un succes răsunător și după sfârșitul epidemiei.

Alte leacuri populare erau dezvoltate în mănăstiri, cum ar fi „eau d'arquebusade” (creat în secolul al XVI-lea de călugări pentru Francisc I, care fusese rănit de o archebuză) sau „l'eau des Carmes” („Apa de melisă”) - un tonic revitalizant, creat de un fitoterapeut francez tot în secolul al XVI-lea, care a dat secretul rețetei sale unui călugăr de la mănăstirea carmeliților desculți. Altă rețetă faimoasă era „Apa Reginei Ungariei”, după o altă rețetă din secolul al XIII-lea căreia i se mai spunea în rândul alchimiștilor și „elixirul nemuririi” sau „aurul lichid/potabil” (cel după care păreau să fie înnebunite metresele franceze, doar Madame de Pompadour consuma constant acest elixir... dar în cazul ei conținea aur adevărat - mai multe informații despre asta puteți găsi în „În pat cu regele” de Eleanor Herman... sau poate era în „Arta regală a otrăvurilor”, tot de Eleanor Herman, nu-mi amintesc exact în care anume dintre ele, oricum, sunt cărți extrem de interesante pe care le recomand).