Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile. 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.