Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min

 

„Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost prima mea carte citită legată de China și cam așa am prins gustul pentru literatura asiatică. 

Eram prin liceu și lista mea de lecturi de la biblioteca școlii era cam goală, cu excepția acelor lecturi obligatorii care nu mă atrăgeau la vremea respectivă. Diriginta începuse să ne verifice periodic listele de lecturi și la orele de dirigenție povesteam despre noile lecturi. Pe atunci, consideram asta o corvoadă și muncă în plus (nu a durat decât câteva luni această părere, că pe urmă nu mă mai puteam opri din citit și parcă mi se lipeau mâinile de câte o carte tot timpul, aceea a fost și cea mai productivă perioadă a mea în privința lecturilor, citeam și câte 20 de romane pe lună), dar acum îmi dau seama că nu a fost deloc un lucru rău, dimpotrivă, puteam alege orice cărți ne atrăgeau atenția și foarte mulți elevi așa și-au descoperit pasiunea pentru lectură. Da, atunci mă plângeam mult că nu aveam timp liber pentru mine, dar acum îmi dau seama că a fost perioada cea mai faină pentru lecturi și că am profitat din plin de ea.

Ce m-a atras prima oară la „Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost titlul, apoi coperta îmi amintea de costumele purtate de actorii din dramele coreene. Nu știam aproape nimic despre cultura chineză și mă gândeam că e o carte fantasy. Imediat ce am început s-o citesc, mi-am dat seama că e cu totul o altă mâncare de pește. Stilul era diferit față de cele ale autorilor cu care eram eu familiarizată, dar proza asta era foarte atractivă și am dat pagină după pagină, după pagină...

Povestea începe cu o tânără manciuriană, Orhidee (Orhidee e inspirată de ultima împărăteasă, Cixi), care își pierde tatăl și vrea să evite o căsătorie cu vărul ei, așa că participă la selecția de concubine pentru împărat. E aleasă, dar curând își dă seama că Orașul Interzis (în ultimele sale zile de glorie) nu are nicidecum farmecul pe care îl credea ea și că femeile din haremul imperial se luptau între ele pentru favoarea împăratului. Orhidee reușește să tragă sforile potrivite pentru a-l atrage pe împărat în patul ei, dar dându-și seama că are nevoie de ceva mai mult ca să se bucure în continuare de favoarea lui, învață de la curtezane cum să-l satisfacă și, treptat, ea devine indispensabilă acestuia, croindu-și drumul spre putere.  

Ani mai târziu am aflat despre împărăteasa văduvă Cixi, dar imaginea acesteia diferă cu mult față de versiunea romanțată a personajului Orhidee. Dacă aș reciti cartea acum, probabil nu ar mai avea farmecul de odinioară, dar țin minte că pe atunci mi-a plăcut mult, așa că prefer să păstrez acel sentiment nealterat.

Ca o mică paranteză, acest roman m-a făcut să văd diferit viața femeilor din haremul imperial. Mii de femei nevoite să îndure singurătatea doar pentru a aduce onoare familiei și a intra în jocul politicii, unde majoritatea erau doar pioni nesemnificativi. Tocmai descrierea asta a singurătății ce domnea în Orașul Interzis mi-a bântuit mintea când am scris „Pagoda Împărătesei de Jad”, deși nu e tema centrală a povestirii (poveste pe care o puteți găsi în antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise).

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.