Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).
Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?
Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:
- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;
- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;
- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;
- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;
- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.
Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.
La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.
Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...
