Ring 1 - Cercul de Koji Suzuki

 

Cred că toată lumea a auzit de filmul „The Ring” și de fantoma, Sadako, care iese din televizor. S-au făcut o grămadă de filme despre Sadako, de la originile ei, prequel, sequel, lupta ei cu alte entități celebre (de exemplu, cu Kayako din Ju-on: The Grudge, cu Hikiko-san, cu Bunshinsaba), a inspirat anime, manga, ba chiar și parodii (cred că un film din seria „Comedie de groază” parodia The Ring). Uneori, e rea, răzbunătoare și ucide, alteori,  e privită ca un salvator... în filme mă refer, pentru că încă se mai fac și tot apar versiuni noi care adaugă detalii legendei. Oricum ar fi, Sadako e extrem de populară.

Ring de Koji Suzuki a apărut prin 1991, dar succesul a venit cu adevărat după filmul din 1998 (parcă atunci a apărut primul), apoi au urmat și restul filmelor, iar prin 2003 a apărut și versiunea americană, care are trei filme în serie.

Cât despre carte, pur și simplu am devorat-o. Personajele nu sunt prea plăcubile, cu toate că le poți înțelege pe fiecare în parte, dar povestea în sine te ține cu sufletul la gură și îți creează o stare de neliniște, mai ales când mereu ai sentimentul că acțiunile personajelor și uneori și gândurile lor sunt ghidate de o entitate nevăzută, ale cărei motive nu le sunt cunoscute decât când e prea târziu (procedeul ăsta l-am folosit și eu în „Recviem pentru umbre”, deși pe atunci nu știam de cartea acestui autor).

Filmele au eliminat o parte din detalii, au adaptat povestea, și le-a reușit, mi-au plăcut mult și acelea, dar cartea e mai amplă, atmosfera mai sumbră și apăsătoare, nu neapărat horror (cartea nu mi s-a părut deloc horror, mai mult munca unor detectivi amatori, care au un termen-limită de a descoperi un „descântec”, altfel vor avea aceeași soartă ca a celor patru tineri care muriseră în aceeași noapte în circumstanțe bizare). 

Nu e de mirare că a devenit așa populară. Dacă mă luam după recenzii, aș fi renunțat la o carte bună. De regulă, dacă mă intrigă blurb-ul unei cărți o iau fără să țin cont de părerile altora, dar mai am uneori momente în care mă mai uit ocazional la acele recenzii negative, atunci când sunt nesigură dacă vreau sau nu să cumpăr o carte, iar la asta părerile erau împărțite. Unora le plăcuse, alții renunțaseră la carte ca să scrie un eseu despre feminism și masculinitatea toxică, doar pentru că ajunseseră la partea în care protagonistul Asakawa se gândise că și-ar dori uneori ca soția lui să tacă... iar asta mi se pare deja stupid. 

Desigur, erau unii care ziceau că protagonistul se poartă îngrozitor cu soția sa și, evident, îmi tăiaseră elanul și mă gândeam că o bătea sau cine știe ce alte violențe suferea femeia aia, apoi am citit cartea și am văzut cât de exagerate erau recenziile alea, când am dat doar peste un bărbat tipic care își întreține familia, cam obsedat el de muncă, dar de altfel nu era un soț sau un tată rău, deși gândurile sale nu erau totdeauna inocente - e o scenă în care vede o femeie frumoasă și și-o imaginează goală și ceva mai mult, dar e doar atunci când o vede pentru prima dată și atât, în restul cărții nici nu îi mai acordă vreo atenție, decât la final, când vorbește cu ea despre decesul unui prieten și atunci nu e nimic sexual la intențiile și gândurile lui -, el chiar își iubea sincer familia, iar soția lui era casnică și se ocupa cu creșterea copilului lor.

Cititul unei povești e la fel ca mirosirea unui parfum, fiecare va înțelege altceva și nu poate fi pentru toate gusturile; cred că fix recenzia aceea m-a făcut să iau cartea și mă bucur că am făcut-o. Cred că nu îți poți da seama dacă îți va plăcea sau nu o carte doar pe baza unor recenzii, indiferent cât de bune sau rele ar fi ele, fie că sunt ale străinilor sau prietenilor, toate sunt subiective. În cazul lui Ring, după ce am terminat de citit cartea, mi-am amintit recenziile citite și m-am întrebat dacă am citit și eu aceeași carte ca ei, de vreme ce am avut păreri complet diferite și am înțeles cu totul altceva, față de ce impresie au avut acei cititori.

Cartea e destul de similară cu filmul, deci cam știi la ce să te aștepți, dar am aflat mai multe despre Sadako și familia ei și povestea per total a fost interesantă, chiar și părțile cu Asakawa și Riuji. 

Povestea începe cu moartea suspectă a unor tineri, iar un jurnalist pornește pe urmele acestui caz după ce nepoata lui este una dintre victime și descoperă datorită unui taximetrist că s-ar putea să nu fie un caz izolat. Mirosind un caz de impact, Asakawa descoperă eventual unde au stat acei tineri împreună ca să contracteze blestemul. Da, e vorba de o cabană la munte, la fel ca în filme, și tot acolo vede și el caseta și deja nu mai încape vorba să o ia drept o glumă proastă, pentru că deja au fost patru victime. 

Aici s-a insistat puțin mai mult pe puterile lui Sadako. De exemplu, la trupa de teatru, Arima o vede pe Sadako aprinzând televizorul (în perioada aceea televizorul era o raritate) și imaginile de pe el clipeau, dar televizorul nu era băgat în priză, deci ea putea face asta și în viață, în filme nu au arătat prea multe despre puterile ei, doar în al doilea cred, cel japonez. Sadako zâmbea. În acea seară, Shigemori, fondatorul teatrului bea și zice că va lua cu asalt apartamentul lui Sadako, dar a doua zi apare la muncă și moare de stop cardiac (la fel ca victimele care au văzut caseta) pe scaun, părea că doarme. Nu se știe ce s-a întâmplat între Shigemori și Sadako, dar se află că ea poate ucide pe cineva fără urme. După aceea, Sadako demisionează de la trupa de teatru, la mai puțin de un an de la alăturarea ei în trupă, deși Arima zicea că ea avea un instinct actoricesc peste medie.

Tot așa, ni se spune mai multe despre mama ei. De fapt, Sadako și mama ei sunt descrise de alte personaje cu care interacționează Asakawa, iar despre mama ei află de la un bătrân de pe insula unde copilărise ea. Bătrânul Genji și Shizuko, mama lui Sadako, aveau o poveste de dragoste, dar apoi puterile lui Shizuko apar după ce ei recuperează din mare statuia ascetului, pe care soldații din trupele de ocupație o aruncaseră în mare. Este vorba de statuia unui călugăr, despre care legenda spunea că era stăpânul zeilor și al demonilor, iar Genji crede că puterile ei misterioase sunt legate de ocean și de luna plină. Shizuko pleacă de pe insulă și nu mai revine decât trei ani mai târziu, ca să dea naștere unei fetițe, apoi pleacă din nou la iubitul ei, unde începe o serie de evenimente nefericite pentru ea.

Pe parcurs, cartea crește în intensitate și suspans, mai ales la final. Acolo mi-am amintit de un film sau un serial... nu mai știu cum se chema... poate Blood Ties, cu detectiva aceea care orbea și vampirul? Nu sunt sigură, dar era o scenă în care era vorba despre un criminal fantomatic și acesta putea strânge organele victimei, țintea inima, iar la autopsie medicul găsea amprentele unui mort pe inima victimei... Cert e că voi căuta și celelalte volume din seria Ring. 

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Introducere

    Numele meu e Ioana Mihaela Curaleț și sunt autoarea romanelor „Recviem pentru umbre”, „Mireasă de sacrificiu” (apărută la editura Literpress Publishing), „Moștenirea: Făuritoarea de Vise”, „Coșmaruri din adâncuri”, „Văpăi de dragoste și diamant”. Am și cinci povestiri scurte publicate în antologiile de la editura Petale Scrise: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii”, „Darul lui Moș Ninja”, „Taina Ariadnei”, „Pagoda Împărătesei de Jad”, „Florile Răului”.

    Mereu mi-a plăcut să scriu povești. Am început pe la 11 ani, dar pe atunci nu luam în serios scrisul (eram prea mică pentru a-i înțelege forța), dar mi se părea uimitor să creez povești doar prin cuvinte, era magic și relaxant. Curând, colega și verișoara mea, Bianca, a început să citească întâmplător o poveste care se tot lungea și nu îi vedeam capătul, așa că umplusem un caiet întreg cu scris mărunt și tot nu terminam cu aventurile personajelor. De fapt, era un soi de fanfic cu numele personajelor din animeul Inuyasha, care se difuza atunci pe Animax, dar era prea târziu ca să-l prind și eu, și abia apucasem să văd vreo 3-4 episoade când mă lăsau părinții după ora 21:00 (ceea ce se întâmpla destul de rar). Pe atunci, abia prindeam gustul animeurilor și a serialelor coreene. Oricum, mă supăra faptul că nu știam ce aventuri se mai iveau pentru Inuyasha, mai ales Sesshomaru (de care eram fascinată), așadar mi-am făcut un caiet cu ceea ce credeam eu că ar fi o aventură pe cinste, iar personajul principal eram chiar eu și... Sesshomaru. Mă distram scriind, și Bianca se distra citind. Tot de la verișoara mea împrumutam o grămadă de cărți, pe care le devoram rapid și îi ceream altele. Pasiunile noastre comune erau Egiptul antic și vampirii. Puteam vorbi ore întregi despre vampirii ei, mai ales după ce ne uitaserăm la serialul nostru preferat „Vampiri, crime și povești de dragoste” (cred că se cheamă Blood Ties în engleză).

    O vreme a fost interesant pentru mine, dar între timp și poveștile mele s-au schimbat. Nu mai eram interesată de personajele din caietul meu, dimpotrivă, acum scriam despre arheologi (pe atunci chiar credeam că voi deveni și eu unul), căutători de comori, detectivi, diamante, mumii, blesteme, faraoni și alte chestii ce țineau de proaspăt descoperita mea pasiune: Egiptul antic. Bianca mi-a alimentat pasiunea pentru cărți atâta timp cât am fost împreună în școala generală, însă după ce am mers la licee diferite, aproape că nu am mai ținut deloc legătura și tot ce obișnuiam să scriu sau să citesc nu mai reprezenta o prioritate pentru mine. Îngropasem acea parte în trecut, cel puțin pentru doi ani. Liceul a fost destul de stresant pentru mine și faptul că lecturile obligatorii nu mă atrăgeau cu nimic, mă simțeam constant ca pe ace la limba română. Oricât încercam, pe atunci nu puteam decât să îl urăsc pe Ion și să mă simt frustrată când mi se impunea să cred că „e un roman excepțional”, deși eu nu înțelegeam ce e așa special la el, nu vedeam ceea ce profesorii vedeau în acea operă, astfel încât să o numesc și eu „excepțională” (eram prea tânără pentru a-l înțelege). Fiind obișnuită cu alte lecturi (primele mele lecturi au fost cu Sherlock Holmes, urmate de „Vrăjitorul din Oz”, „Singur pe lume”, „Harry Potter”, multe basme, povești, legende din folclor), Ion mi se părea așa plictisitor că citeam mecanic paginile, dar gândurile mele zburau peste tot, numai la Ion nu. Pe scurt, uram lecturile impuse în liceu și din cauza asta timp de doi ani, m-am chinuit cu ele și nu am mai citit nimic altceva. Îmi era silă și refuzam cu încăpățânare să mă mai apropii de asemenea lecturi, chit că ar fi însemnat să pic bacul, pur și simplu nu-mi mai păsa, mă săturasem. 

    Renunțasem și la scris, dar cu atâtea teme și proiecte pe cap nici nu aveam timp să-i simt lipsa. La limba română mă simțeam constrânsă de părerile criticilor literari, pe care trebuia să le rețin și citez constant, dar mica mea evadare era engleza. Iubeam lecțiile profesoarei și mai ales temele - ne dădea deseori de făcut câte un eseu pe diverse subiecte, iar acolo nu mă înfrânam deloc și poveștile se iveau cu ușurință, de parcă pândiseră fix întoarcerea mea. Însă era prea puțin, cu toate că profesoara îmi citea lucrările în fața clasei. Asta nu mă făcea să iau scrisul în considerare. 

    Totuși, partea cu lecturile s-a schimbat când a venit diriginta furioasă într-o zi și ne-a luat pe toți la rost în legătură cu fișele noastre de lecturi de la bibliotecă. Le verificase temeinic pentru că i se plânsese bibliotecara că fix clasa de filologie nu dă buzna să împrumute cărți. Furia dirigintei nu a schimbat cu nimic situația, fișele de lectură tot goale au rămas, așa că a schimbat tactica. La bibliotecă se organizau în sala de lectură niște ședințe care să atragă elevii să citească. Ca să fiu sinceră, habar n-am în ce consta prezentarea aia, deoarece cât vorbea bibliotecara în fața clasei, atenția mea se tot îndrepta spre o carte cu coperta de un roșu închis din raftul de lângă mine: „Fantoma de la Operă”. Desigur, musicalul îmi era cunoscut și filmele, dar cartea nu. Nici nu știam că există. În ziua aia am împrumutat cartea respectivă. Țin minte că am așteptat o grămadă până să vină rândul meu la registru, pentru că și colegii mei împrumutaseră ce cărți le picaseră în mână, de rușine și ca să scape de privirea încruntată a dirigintei.  

    E lesne de înțeles că „Fantoma de la Operă” mi-a reaprins pasiunea pentru citit, iar lista mea de lecturi a devenit curând mai mare. Nu mai citeam lecturile obligatorii, dar citeam ce îmi plăcea și acela a fost momentul în care am descoperit autori ca Mika Waltari, Wilbur Smith, N. A. Kun, Haruki Murakami, Shakespeare, Dostoievski, Bulgakov, Geoffrey Chaucer, Dante, Boccaccio, James Patterson, Arthur Golden și mulți alții. De atunci, liceul a devenit mai suportabil, ba chiar începuse să-mi placă latina, nu limba propriu-zisă, dar legendele și miturile mă atrăgeau, profesoara știa cum să ne trezească interesul prin documentare cu gladiatori, istorie și cărți cu mituri. Am reușit să o atrag în lumea lecturilor și pe Irina, colega și prietena mea, iar în pauze discutam despre cărțile citite recent sau ne recomandam altele.

    În vacanțe mai mergeam la biblioteca județeană și împrumutam o grămadă de cărți. Mi le alegeam singură de pe rafturile din față, pentru că nu mai îndrăzneam să le cer doamnelor de acolo să se ridice de pe scaun și să-mi caute cărțile dorite. Cu mine fuseseră mereu deosebit de nepoliticoase, iar mersul la bibliotecă devenise o corvoadă. La vreo doi ani după terminarea liceului, am încetat să mai împrumut cărți de la biblioteca respectivă doar pentru că nu-mi plăcea atitudinea bibliotecarelor. Se purtau urât și dacă îndrăzneam să le cer vreo carte anume, ce se găsea în altă sală decât cea în care stăteau ele, atunci se supărau și mă certau de parcă făcusem nu știu ce lucru interzis. Anticariatele au devenit apoi preferatele mele, astfel că nu am dus niciodată lipsă de cărți. 

    La facultate mi s-a părut îngrozitor. La materiile ce țineau de limba română nu aveai dreptul la propria ta opinie. Nu puteai interpreta o poezie de-a lui Eminescu în felul tău, „doar nu ești critic literar” spunea o profesoară. Nu, trebuia să reții doar ceea ce au spus adevărații oameni de litere înaintea ta și apoi să le reproduci la teste cuvintele ca un papagal. Pentru mine asta însemna să nu mai gândesc deloc, doar să învăț pe de rost și să accept orice spuneau criticii ca pe un adevăr absolut ce nu putea fi combătut sau „mânjit” cu părerile unui simplu student, care nu trebuie să aibă dreptul la replică în chestiunea marilor scriitori clasici. Tocmai reducerea asta la tăcere m-a făcut să îmi îndrept atenția spre ceea ce mă relaxa și în trecut, anume scrisul. De regulă, mai găseam câte un site de RPG, dar renunțam rapid pentru că niciodată nu eram pe aceeași lungime de undă cu ceilalți participanți și mă plictiseam așteptând, mai ales pentru o continuare neatrăgătoare. Așadar, am început să caut un site pentru scriitori amatori și așa mi-am amintit că prin 2013 cineva îmi dăduse să votez o povestire pe Wattpad. Pe vremea aia nu știam ce e cu Wattpad, dar îmi făcusem cont și, surprinzător, când am revenit prin 2016, încă exista.

    Am început să scriu acolo primele mele povești și am început cu „Făuritoarea de Vise”, care s-a bucurat de succes și astfel am continuat să scriu până mi-am dorit și să public cu adevărat. Îmi place ceea ce fac și mă bucură enorm când și altora le plac cărțile mele, că rezonează cu ideile mele, că am reușit să le prezint o poveste de care sunt mândră și le ofer o evadare din realitate măcar pentru câteva ore. 

    Am mai avut blogguri, printre care și unul de recenzii „Labirintul Cărților”, dar mereu le-am lăsat baltă, poate pentru că nu prea mă atrăgeau, erau și foarte impersonale. Totuși, acum cred că va fi diferit cu acesta. Inițial, l-am numit „Aventuri literare”, apoi „Ioana are cărți”. Nu am fost prea inspirată, iar apoi am aflat că există deja blogguri cu asemenea titluri. Ideea de „Escapist” mi-a venit de la melodia cu același nume de la Nightwish, pe care o ascult recent destul de des, iar „Queen Phoenix” am adăugat pe loc, nu știu de ce „queen”, dar mi s-a părut că sună bine, elegant, regal și „Phoenix” pentru că mă inspiră legenda păsării Phoenix. Din generală tot desenam de fiecare dată cu carioci pe șervețele o pasăre de foc. Mie îmi plăceau culorile alea și o găseam mai degrabă ca o lebădă grațioasă cu o coadă ca de păun. Mai târziu am aflat și ce reprezenta ea, așa că am luat-o ca simbol preferat și mereu mă semnam „Phoenix”. Cu asta am cam revenit la „originile” mele.

    Dorința unui blog nou a apărut din senin, dar consider că e o metodă bună de a ține evidența cărților citite și de a recomanda altele sau primi recomandări de cărți. Așadar, vă invit în lumea cărților.