Fiecare dintre cele 13 cazuri prezentate în „Doctori ucigași” de Colin Evans au fost interesante, unele mai mult, altele mai puțin, dar toate sunt destul de cunoscute (mai ales cazul lui Harold Shipman). Totuși, singurul care chiar mi-a rămas mult timp în minte e cel al lui Marcel Petiot.
Despre Harold Shipman, Robert George Clements sau Charles Friedgood mai auzisem și citisem din alte cărți, dar despre Marcel Petiot a fost prima oară. După război (1919), Petiot a urmat facultatea de medicină din Paris, și în 1921 a devenit medic calificat.
Se presupune că prima lui crimă ar fi avut loc în 1926, și victima a fost menajera lui, Louise Delavau, care rămăsese însărcinată și lumea începea să vorbească. La ceva timp după dispariția menajerei, un cadavru fără cap a fost pescuit dintr-un râu din apropiere, iar un vecin și-a amintit că îl văzuse pe Petiot încărcând un cufăr în mașina sa. De la suspect de crimă, Petiot s-a gândit să devină primar și i-a reușit, iar după câteva isprăvi, lumea din Villeneune a început să-l considere un erou, cariera lui ca primar fiind în plină ascunsiune (cu toate că jumulea conturile publice ale orașului și mai era și cleptoman, cetățenii îi treceau aceste metehne cu vederea... deși până în 1930 circulaseră zvonuri stranii despre pivnițele primarului).
Într-o noapte de martie, Armand Debauve, proprietarul unei lăptării, își găsește soția ucisă și casa incendiată. Poliția găsește arma crimei, un ciocan aruncat în lacul din apropiere, și ajunge la concluzia că ucigașul sigur era de prin partea locului, căci un străin nu s-ar fi putut orienta prin împrejurimi pe timpul nopții și nu ar fi știut că aceea era noaptea în care erau cei mai mulți bani în prăvălie. Cercetările nu duc nicăieri, iar situația s-ar fi liniștit de la sine... dacă (la fel ca alți criminali care cred că au dus de nas poliția) Petiot nu ar fi început să ponegrească victima, spunând că moralitatea ei nu era chiar imaculată, apoi să își bată joc de poliție (cum făcuse și după ce dispăruse menajera lui, Louise), ba chiar dezvăluise detalii despre crimă care nu erau cunoscute decât poliției, devenind astfel suspect din nou și de data asta un vecin al lui Debauve, pe nume Fiscot, își amintise că-l văzuse pe Petiot prin apropierea casei în noaptea crimei. Din păcate, Fiscot era și un pacient al lui Petiot, iar Petiot și-a ales tocmai acel moment să-l cheme la cabinetul lui pe Fiscot, pentru a-i administra un „medicament minune”e reumatism, iar trei ore mai târziu singurul martor al poliției era mort. Petiot scrisese că murise din cauze naturale și semnase certificatul de deces, iar poliția nu mai avea nicio pistă și niciun motiv să se ia de primar în mod nejustificat.
În 1931 Petiot e demis din funcția de primar, pentru că fusese prin delapidând fondurile, dar, la cererea susținătorilor săi, candidează din nou și e învins (într-o competiție strânsă), alegându-se cu postul de consilier general. Dar nu rezistă în noul post decât un an, pentru că e prins furând electricitate de la compania locală, astfel că Petiot pleacă din Villeneuve și se mută cu soția și fiul său la Paris.
La Paris, Petiot își deschide un nou cabinet și adună în curând 3000 de pacienți. Nu s-a potolit nici acum. A ucis o fată cu morfină, dar cantitatea era prea mică pentru a fi acuzat de crimă, iar Petiot scapă din nou ca prin urechile acului. Cleptomania lui îl bagă în bucluc când fură dintr-o librărie, dar el simulează nebunia și își convinge psihiatrul că e stabil mintal și gata de eliberare, astfel că Petiot iese de la spitalul de boli mintale, dar și comisia care îl evaluează obține o mică victorie, pentru că membrii ei erau convinși că Petiot mințea de înghețau apele și că invoca nebunia selectivă, dar legal nu mai putea fi reținut.
Petiot scapă de lege de multe ori, iar averea lui crește vertiginos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el face trafic de droguri și medicamente, iar cum Parisul era în haos din cauza ocupației naziste, Petiot a profitat de necazul celorlalți pentru a-și mări averea. Pentru că se ocupa și cu practica medicală și cu realizarea avorturilor ilegale, averea lui se număra în milioane de franci, pe care i-a investit în proprietăți imobiliare, mai ales una din apropierea Arcului de Triumf, care aparținuse domeniului regal în trecut, apoi actriței Cecil Sorel. Petiot a plătit o mare sumă pe acel imobil și a angajat și o firmă de construcții pentru a „îmbunătăți” clădirea după instrucțiunile lui. A construit o cameră de gazare pe unde își urmărea victimele dintr-un vizor, iar ca vecinii să nu-și bage nasul, a înălțat și gardul din jurul curții cu 90 cm în plus.
Planul lui Petiot era simplu. El se prezenta drept șeful unei rețele numite „Fly-Tox” și dădea de înțeles că, pentru un anumit comision, putea aranja plecarea în siguranță a oricărei persoane din Franța. Pentru că Parisul era îngrozit de zvonurile lagărelor morții din est, „serviciile” lui Petiot erau foarte căutate, mai ales de evrei. Numărul victimelor crește, la fel ca averea lui Petiot. Chiar și Gestapoul află de el și îi întinde o cursă prin intermediul unui evreu, Yvan Dreyfus, care își aștepta deportarea într-un lagăr de concentrare. Dar odată ce Dreyfus intră în clădirea specială a lui Petiot, nu mai iese niciodată, dar îi conduce pe ofițerii Gestapo la ușa lui Petiot.
Petiot e torturat de Gestapo opt luni, apoi eliberat (mulți se întreabă de ce nu l-au executat, iar unii afirmă că majoritatea victimelor lui Petiot erau evrei, de aceea Gestapoul a ales să ignore situația în schimbul unui procent din afacere). Și își începe iarăși afacerea criminală. Vreo două luni mai târziu, un cetățean sună la poliție, plângându-se de un coș de fum (în acel imobil din apropierea Arcului de Triumf, Petiot ardea cadavrele). Poliția vine acolo și e îngrozită de atâtea cadavre, dar culmea, Petiot le prezintă o scenă în care el e șeful unui grup de Rezistență, iar acele cadavre aparțin unor nemți și trădători de patrie... și poliția îl crede, iar Petiot pleacă acasă cu bicicleta pe urmă.
Totuși, Gestapoul îl caută iar pe Petiot și poliția franceză îl caută și ea, crezând că Petiot le făcuse o favoare cu cadavrele „nemților”. Curând, află și francezii ce poamă e Petiot cu adevărat, mai ales când descoperă în clădirea aceea rămășițele care, unele dintre ele, au aceleași disecții ca un șir de 12 cadavre mutilate pescuite între 1942-1943 din Sena, dându-și astfel seama că au de-a face cu același criminal. Poliția îl prinde pe Petiot la magazinul fratelui său, unde au găsit și 49 de valize și sacoșe pline cu lucrurile victimelor sale.
Petiot a încercat diverse metode de a scăpa de vină, ba chiar scrisese un articol în care pretindea că e un ofițer al Rezistenței care își salvase țara, dar că Gestapoul îi punea în cârcă acele crime de care nu se făcea vinovat. Oricum, investigațiile au condus și la alte lucruri cumplite înfăptuite de Petiot, având ghilotinarea asigurată.
Poate ce m-a surprins cel mai mult la cazul acestui criminal e chiar incredibilul lui noroc. E înfiorător de câte ori a scăpat ca prin urechile acului, chiar și cu poliția avându-l în vizor, ca să-și continuie faptele abominabile.
