Damsel - Evelyn Skye

 

Am ajuns la cartea asta pentru că mi-a plăcut filmul (de la GOT mi se trage cu dragonii), dar ăsta e unul din rarele exemple în care filmul e mai bun decât cartea, chit că ambele au multe lipsuri în poveste.

Elodie și familia ei trăiesc într-un ținut sărac, iar când tatăl ei primește un mesager cu o cerere în căsătorie a unui regat misterios, Aurea, dar incredibil de bogat, decide să dea curs acelei cereri pentru ca oamenii din Inophe să o ducă mai bine și să nu moară de foame. Elodie acceptă pentru binele poporului ei și chiar e nerăbdătoare să îl întâlnească pe prințul Henry, cu care schimbă mai multe scrisori și i se pare a fi un bărbat minunat.

Călătoria pe mare până la regatul Aurea durează mai multe luni, dar ajung cu o zi mai devreme decât prevăzuseră și nu găsesc familia regală, iar servitorii îi cam bagă în palat pe ascuns. Evident, familia Bayford rămâne uimită de toate bogățiile din Aurea: aur la tot pasul în palat, pietre prețioase, flori de cristal, holde de grâu, livezi cât cuprinzi cu ochii. Cu totul diferit de ținutul lor sărac. Dar toată acea bogăție e mânjită de sânge nevinovat. Elodie are impresia că ceva e ciudat, dar ignoră presentimentele rele... până descoperă latura întunecată a familiei regale, care o trimite ca sacrificiu unui dragon. 

Cartea e în mare măsură asemănătoare filmului, cu ceva excepții. În carte dragonul vorbește o limbă inventată, dar consider partea aceea foarte slabă, e ca un fel de amalgamare de cuvinte din mai multe limbi (bine, nu mă așteptam la o limbă inventată de Tolkien sau la ceva iz de valyriană veche, dar...)

O altă parte adăugată cărții sunt capitolele din perspectiva fostelor prințese sacrificate, care au avut sens și au adăugat mai multe detalii în firul poveștii. Iar finalul cărții... nu a fost deloc satisfăcător și mai mult decât ciudat și destul de fără sens. Nu e rea cartea, dar nici grozavă. E bună pentru adolescenți aș zice. Ideea e oarecum similară cu cea din „The Ones Who Walk Away From Omelas” de Ursula K. Le Guin (scietatea aia utopică care prosperă de pe urma unui copil care suferă, binele mai multor oameni cu prețul sacrificării unuia, știți voi).

Totuși, prefer filmul. Personajele din film au niște caractere mai umane, chiar și dragonul e mai blând și nu are așa multe ucideri de prințese la activ. Decorurile sunt frumoase, la fel și costumele, iar efectele speciale (dragonul ăla!!!) sunt tare reușite. Categoric nu îi lipsește partea de entertainment, în plus, muzica a fost excepțională. 

Egipteanul - Mika Waltari

 „Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”

(„Egipteanul” - Mika Waltari)

Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.

Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).

Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.

Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.

„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”

Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).

„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”

Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.

Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).

În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare). 

Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari. 

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro.

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Barion, lupul singuratic - Diana Boitor

  Recent am terminat de citit „Barion, lupul singuratic” de Diana Boitor și mi-a plăcut foarte mult. E un fantasy frumos cu multe creaturi magice și un erou care pornește într-o călătorie inițiatică ce îi va arăta sensul vieții și în cine poate avea încredere. La început, primele pagini au fost mai greoaie, cu multe descrieri ale caselor, dar apoi a devenit atât de interesantă că nu am mai putut să o las din mână. Autoarea a știut să mă introducă treptat în acea atmosferă fantastică, plină de călătorii fascinante, îmbinând cu abilitate detaliile.

Povestea curge natural, nu e forțată. Te poți atașa ușor de personaje. Inițial, Tamakk era personajul meu preferat, dar când l-am cunoscut cu adevărat, mi-am îndreptat atenția spre Barion, al cărui caracter și noblețe sufletească se dezvăluia pe parcurs, printre legende și aventuri.

Îmi place că în carte sunt ilustrate personajele și le poți colora cum vrei. Cred că și copiii se pot bucura de imagini, iar adulții de povestea în sine.

Jurasic Parc - Michael Crichton

Titlu în engleză: JURASSIC PARK

Dădusem recent la un anticariat peste această carte și imediat mi-am adus aminte de film. Curioasă, am vrut să văd cam cât de mult respectă acțiunea filmului cartea și ce e diferit și dacă se ridică la înălțimea așteptărilor. Acum m-am convins și singură că e mult mai bună cartea decât filmul. Înțeleg de ce a devenit așa popular Jurassic Park și de ce a prins la public și încă se mai fac ecranizări după atâta timp de la moartea autorului. E o capodoperă!

Cartea e cu mult diferită față de film, ca întotdeauna. În primul rând, atenția la detalii a autorului și felul în care personajele răspund cu generozitate la toate întrebările apărute în mintea mea m-au ținut lipită de carte până am terminat-o, pentru că narațiunea era alertă și plină de informații noi, dar fără să plictisească o clipă. Autorul n-a făcut un secret din ele, ca să le dezvăluie la finalul cărții pentru suspans, ci le-a desfășurat natural pe parcurs, domolindu-mi curiozitatea.

Personajele sunt aproape complet diferite. John Hammond nu e nici pe departe așa tolerant precum e prezentat în film față de Ian Malcolm sau oricine are o părere diferită de a lui și numai un bunic grijuliu nu e, dimpotrivă, insistă că parcul lui e complet sigur și oricine îi pune întrebări ca sa se asigure de acest lucru, îi pune răbdarea la încercare, iar el plănuiește turul parcului deși știe că au avut probleme înainte. De ce spun asta? Pentru că, față de film care începe direct cu minunata întâlnire cu dinozaurii și e prezentat în treacăt un incident cu o victimă la început, cartea prezintă mai multe amănunte legate de experimentele genetice de pe Isla Nublar, iar accidentele și morțile au fost mai multe. De exemplu, câțiva muncitori care lucrau la construirea parcului au avut parte de morți tragice din cauza animalelor, iar InGen dădea mereu vina pe accidente de șantier.

O doctoriță care lucra la un spital din apropiere de Costa Rica dă peste un băiat aproape spintecat și aparatul ei de fotografiat e furat pentru că pozase rănile copilului. Apoi e o creștere alarmantă a morților infantile, căci mulți bebeluși și copii sunt atacați de șopârle bipede. Toate sunt trecute sub tăcere însă de locuitori, care cred că e un fel de hupia, un spirit malefic ce răpește copiii. Totuși, atenția e atrasă de o familie de americani, a căror fetiță e mușcată de o astfel de șopârlă și din cauza ciudatei infecții de pe corpul fetiței și a veninului din saliva reptilei, sunt trimise mostre spre diverse laboratoare și de aici se află și mai multe ciudățenii, dar nimeni nu le ia în serios, deoarece oamenii de știință care lucrau acolo sunt de părere că mostra a fost contaminată cu alte surse. Însuși doctorul care a tratat-o pe fetița americană cheamă un specialist în reptile, deoarece nu e sigur ce fel de specie e șopârla desenată de fetiță. Surprinzător, specialistul investighează plaja cu pricina și dă peste o maimuță urlătoare care molfăia ceva, un dinozaur micuț și iar se trimite la analizat bucata rămasă din specimen, fără prea multe rezultate însă, oamenii declarând că e o șopârlă cu anomalii.

Alan Grant și Ellie Sattler sunt invitați pe insulă ca să își exprime opinia cu privire la securitatea parcului și la comportamentul dinozaurilor. Înainte de a ajunge acolo li se prezintă planurile construcțiilor de pe insulă, dar când ajung pe Isla Nublar, descoperă surprinși că au fost adăugate noi măsuri de protecție. Chiar deasupra camerelor unde stăteau ei fuseseră instalate recent bare groase de fier. În plus, Ellie (paleobotanista) își dă imediat seama că ferigile adăugate pe insulă ca să arate bine ca decor al dinozaurilor erau otrăvitoare, dar oamenii care le amenajaseră nu luaseră în considerare acest lucru. Mai departe lucrurile o iau razna, căci Dennis Nedry (nemulțumit de salariul primit de la Hammond pentru complexitatea muncii lui) e tocmit de o companie rivală pentru a fura embrionii de dinozauri, astfel, mânat de lăcomie, el pune în pericol tot parcul și viețile tuturor.

Cartea e bogată în explicații pe înțelesul tuturor și găsești mulți dinozauri și caracteristicile lor, ceea ce mi-a plăcut enorm. E un science-fiction pentru toate vârstele și merită citit. Michael Crichton a devenit unul dintre autorii mei preferați și m-a cucerit de la prima carte. O recomand tuturor!

Rubinul cu șapte stele - Bram Stoker

Titlu în engleză: THE JEWEL OF SEVEN STARS

Cui îi plac mumiile egiptene și aventurile jefuitorilor de morminte, la care se adaugă, desigur, o dragoste ce abia se înfiripă?

Cu o astfel de introducere probabil câțiva dintre voi v-ați gândit la filmele cu Mumia cu actorii Brandon Fraser și Rachel Weisz (pe care și eu le iubesc și sunt în topul preferințelor mele), totuși, mă refer la cartea lui Bram Stoker, autorul romanului Dracula. „Rubinul cu șapte stele” nu e chiar așa cunoscută, majoritatea oamenilor îl cunosc doar după Dracula, dar mie mi-a plăcut enorm acest roman.

Povestea începe cu avocatul Malcolm Ross, care e trezit într-o noapte de un polițist. Ofițerul îi dă o scrisoare din partea unei tinere, Margaret Trelawny, care apelează la Ross deoarece e singurul om în care poate avea încredere. Nu i se explică nimic altceva, însă e evident că avocatul pleacă în miez de noapte pentru a fi la dispoziția femeii după care i se cam aprinseseră călcâiele.

Așadar, Ross ajunge la casa familiei Trelawny, unde află că tatăl ei, Abel (un mare colecționar de antichități egiptene și pasionat de Egiptul antic), este în comă în urma unui atac misterios. Nici Margaret nu știe prea multe, dar află amândoi în curând că domnul Trelawny prevăzuse o asemenea situație și dăduse ordin ca anumite instrucțiuni, date chiar de el însuși, să fie urmate întocmai în acest caz bizar. Cea mai ciudată cerere a lui Abel e să fie păzit constant cât timp e în comă.

Foarte confuz, Ross acceptă de dragul domnișoarei Margaret și între timp se apropie mai mult și află chestii stranii în plus. Teama lor se amplifică din cauza unui alt atac asupra bărbatului în comă și toate indiciile par să arate că făptașul nici nu e de origine umană, iar apariția unui vechi prieten de-al lui Abel le dezvăluie că ei ascund niște secrete teribile și planurile lor au legătură cu o mumie egipteană descoperită în tinerețea lor într-un mormânt ascuns.

„În interiorul sarcofagului se afla un corp omenesc, în mod clar de femeie, înfășurat în multe feșe din pânză de in. […] Pe piept ținea o mână, neînfășurată. […] mâna aceasta veche nu avea mai puțin de șapte degete, toate fiind la fel de fine și de lungi și de frumoase. Adevărul e că m-a trecut un fior și pielea mi s-a încrețit la atingerea acestei mâini care zăcea acolo netulburată de nimeni de atâtea mii de ani și totuși părea aproape vie. Sub mână, ca și cum ar fi fost apărată de ea, se afla o bijuterie uriașă dintr-o piatră de rubin...”

V-am atras atenția? Am mai menționat că e cu mumii și blesteme egiptene? Povestea mi s-a părut fascinantă și m-a ținut în suspans pe tot parcursul ei. O recomand tuturor aventurierilor în literatură și iubitorilor de pisici! Poate vă întoarceți cu niște nestemate din călătoriile voastre. Lectură plăcută!

Urletul Gheții - de Diana Boitor

    Diana Boitor revine cu o lume fantastică diferită în Urletul Gheții, față de primul ei roman, Barion. Aici a creat o lume nouă, cu anotimpuri și luni diferite, plante, limbi noi. M-a dus cu gândul la Tolkien, numai că descrierile nu au fost exagerat de multe, ceea ce i-a dat un ritm alert.

    Mura e un „pui de om” crescut într-un trib de orci. În ciuda greutăților și a modului de trai diferit, ea se adaptează în trib în felul ei, deși Tuakki, femeia orc care a crescut-o, îi impune mai degrabă un stil de viață războinic, crezând că așa o va face puternică. Totuși, Mura simte că nu-și găsește locul acolo. Vrea să vadă mai mult decât tribul, în ciuda pericolelor de care aude la tot pasul odată cu venirea peste ținut a Declinului Alb.

    Curiozitatea o împinge să pună tot felul de întrebări, care rămân fără răspuns de cele mai multe ori, mai ales cele legate de ea însăși. Dispariția lui Tuakki însă îi dă ocazia să părăsească tribul în căutarea ei, mai ales când aude de poveștile macabre despre mlaștină - un teritoriu interzis, care umple de frică sufletele tuturor ființelor, mai ales ale orcilor, pentru că e plin de zvonuri și dispariții misterioase. Decide să meargă în căutarea lui Tuakki, mai mult de teama de a nu-și pierde mama adoptivă, la fel cum mulți alți orci din trib, au plecat să vâneze pentru restul, dar nu s-au mai întors niciodată.

    Călătoria plină de peripeții a Murei vă va cuceri. Avem lupte, magie, creaturi fantastice, personaje remarcabile, suspans, adică un fantasy presărat cu de toate și pe care nu îl poți lăsa din mână.

De regulă, nu prea întâlnesc orci în cărțile fantasy contemporane, iar acesta m-a surprins plăcut.