Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi? 😂

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky 😂😂😂). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând). 

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.

Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate – M.K. Lynn

În „Cazul inimii furate”, primul volum din seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” de M. K. Lynn, facem cunoștință cu oamenii Cabinetului de Investigații Supranaturale ai Micului Paris.

Cred că pe parcurs ni se vor dezvălui mai multe informații legate de acidul demonic și supranaturalul din Micul Paris, dar pe moment nu ni s-au dezvăluit prea multe. Umorul nu lipsește nici el.

Fiecare e unic în felul său, Eleonora e pasionată de otrăvuri, Florica e ahtiată după dulciuri, Leopold e pasionat de ceea ce face și de minunata lui Șefă, iar Lisette e... Lisette. Leo și Lili au o dinamică aparte, iar relația lor evoluează încet, având la bază respectul și înțelegerea.

Primul lor caz mi-a stârnit interesul și sunt curioasă să aflu mai multe detalii din trecutul celor doi și nu numai (Pisica și Floarea, Diamantul și Cafeneaua - astea îs coduri ca să nu dau spoilere).

E o carte lejeră, numai bună pentru relaxare și o prăjitură... poate chiar de la Capșa, dacă sunteți din București.

Cu cartea asta mi s-a trezit și mie interesul pentru „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul pe la 1900. De fapt, auzisem cândva că Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar nu prea dădusem importanță acestei informații și nici nu mă făcuse curioasă să aflu mai multe (mă tot gândeam la Chirița și la filmele cu ea, care nu îmi prea plăcuseră pe atunci când le văzusem, eram și prea tânără și nu înțelegeam ce era așa amuzant la Chirița și fetele ei, care stâlceau franceza - bine, acum înțeleg, am revăzut Chirița și am avut o altă perspectivă a acelor vremuri -, ah, și să nu uit de filmele cu Mărgelatu și mă miram de rochiile acelea tipic franțuzești pe care le purtau femeile (ulterior am citit un studiu foarte interesant: „Modă românească și modernizarea europeană 1830-1920” de Adrian-Silvan Ionescu, și am înțeles care era treaba cu moda pe atunci), dar cam atât îmi aminteam din Mărgelatu, pentru că nu prea avusesem răbdare să le termin, cu alte cuvinte, perioada românească de pe la 1900 nu prea prezenta interes pentru mine). Totuși, „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate” mi-a readus pe radar numele „Micul Paris” și de data asta nu l-am ignorat, avea un aer de epocă și am luat și alte cărți despre Bucureștiul vechi, inclusiv „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, plus seria cu Misterele Bucureștilor de Dan-Silviu Boerescu. În afară de M. K. Lynn nu am mai întâlnit cărți cu acțiunea în Bucureștii vechi (poate doar în „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” de Aurelia Chircu, care e și acela un fantasy cu iz caragialesc, dar are incluse și tradiții vechi românești, ca busuiocul pus sub pernă într-o anumită noapte din an, pentru a-ți visa ursitul), iar felul în care rezolvă detectivii cazurile care bântuie străzile la miezul nopții m-a făcut să mă gândesc la Jack Spintecătorul dintr-un oarecare motiv.

În „Micul Paris” franceza era la modă (vedem asta și din Chirița), așa că nu e de mirare și tendința de „franțuzire” a numelor, iar dacă ai făcut și școala în străinătate, aveai și mai multă trecere în rândul lumii bune și mai multe oportunități (dacă nu mă înșel, și Duiliu Zamfirescu parcă avea o carte, sau scrisese într-o prefață, în care vorbea despre cât de bine erai văzut și aveai mare succes în posturi foarte bune, dacă aveai studiile făcute în străinătate). Și Constantin Balcabașa în „Bucureștii de altădată”  (volumul 1) elevii erau obligați să vorbească în timpul pauzelor numai în franceză, iar acela care era prins că vorbea românește primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în română. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare. Totuși, elevii sunt inventivi și găsesc ei modalitatea de a vorbi în română fără să-și mai bată capul cu consecințele. Chiar și Ion Bulei în „Lumea românească la 1900” spunea că românii erau foarte dornici să preia cultura străinilor, așa că nu e de greu de înțeles de ce se formau tot mai des grupuri care se străduiau să protejeze fondul național, iar printre acestea se aflau și autori precum Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Maiorescu și alții.

Nici despre Capșa nu auzisem, dar, aparent, Capșa era o cofetărie de lux pe Calea Victoriei și pe piața Teatrului, alături de Fialkovsky și Giovanni. Și două fragmente din „Bucureștii de altădată” despre Capșa, care mi s-a părut foarte interesant:

„Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în București să vie să ia înghețată la Capșa. Lucrul șic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese steteau tinerii civili sau ofițerii și priveau acea expoziție de femei tinere și nostime.  

Într-una din veri o parte din lumea „bună” s-a supărat pe Capșa și s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în fața Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocrația bucureșteană a luat înghețată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.”

Hmm? Oare de ce s-o fi supărat aristocrația pe Capșa? Să fi fost gustul schimbat al prăjiturilor? Vă spune M. K. Lynn în „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”.

Conacul Roselor - Maria Philip

 În zilele ploioase de toamnă, mirosul fructelor coapte, al strugurilor dulci (deja mă gândesc la must) și al frunzelor de nuc îmi dau o stare romantică. Tot ce vreau atunci e să mă culcușesc cu o pătură pufoasă în jurul umerilor, o pisică pe genunchi, un pahar cu vin roșu alături și o carte romantică în mâini (toamna îmi dă o stare melancolică, așa că atunci, deși e mare vibe cu cărțile thriller și horror, eu prefer o lectură ușoară, un cozy mystery sau romance). Iar „Conacul Roselor” de Maria Philip e o carte perfectă pentru zilele mohorâte de toamnă.

Gladys e o tânără frumoasă și inocentă, un spirit liber, dar cum a trăit izolată de societate și fără părinți care să o învețe ce se cuvine și ce nu pentru o domnișoară de origine nobilă, nu e încorsetată de regulile rigide ale acesteia, având un caracter mai degrabă rebel, până apare în scenă William. Bărbatul pătrunde în viața tinerei brutal, încercând să secere obiceiurile ei de zi cu zi care i se par de-a dreptul scandaloase și încearcă să îi impună standardele de educație și decență ale unei tinere nobile tipice. Totuși, Gladys nu e dispusă să renunțe la libertatea ei, doar de dragul de a intra în rând cu lumea, indiferent cât de chipeș ar fi noul ei tutore și oricât de tare i-ar bate inima în preajma lui.

Gladys m-a cucerit imediat, pentru că iubește pisicile, cu William nu am fost pe aceeași lungime de undă de la început, prea făcea pe șeful, dar până la urmă au fost amândoi adorabili. Mi-a plăcut cum se lăsa cu scântei de fiecare dată când William și George erau în aceeași încăpere, iar schimbul lor de replici m-a amuzat copios.

„Conacul Roselor” e o carte scurtă și lejeră (am lecturat-o în vreo două ore), acțiunea se derulează foarte rapid, iar personajele sunt atât de vii, încât te trezești la urmă cu un mare zâmbet pe buze.

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

Dama de pică - de Cătălina Pană

„Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.

Doamna Palatului - Maria Philip

 Cum zilele astea au fost extrem de aglomerate pentru mine, am cam rămas în urmă cu lecturile și nici nu am avut starea necesară să le aleg pe cele solicitante. Dar menționez cu mândrie că am fost cuminte și nu am mai comandat cărți noi, pentru că sunt hotărâtă să le citesc pe cele pe care le am deja, înainte să-mi iau altele, și cum am reușit de ceva timp să mă țin de cuvânt, mă încearcă un sentiment de împlinire (surprinzător, mă simt mai bine când știu că i-am acordat atenția mea unei cărți pe care o aveam deja în bibliotecă, și sentimentul acesta ține mai mult decât bucuria de moment a deschiderii unui colet cu cărți noi). Așadar, am zis să mă delectez cu noul roman erotic dark fantasy medieval al Mariei Philip.

Prima mea întâlnire cu autoarea a fost cu romanul Conacul Roselor, unde ni se prezintă o povestea gingașă de dragoste, care înflorește treptat, pe măsură ce tinerii își cunosc sentimentele. Știam că lectura va decurge ușor, dar de data asta m-a surprins felul în care autoarea a explorat partea întunecată a poveștii și cea erotică de altfel, fiind mult mai pronunțată aceasta din urmă în „Doamna Palatului” decât în „Conacul Roselor”.

Cred că mesajul cărților Mariei Philip, și a celor de dragoste în general (de care nu ne mai putem sătura, indiferent câte citim) e că se referă la cea mai profundă nevoie emoțională a oamenilor, aceea de a se simți iubiți și de a iubi. Poate de aceea oamenii preferă mai mult cărțile de dragoste în detrimentul acelora care abordează alt gen literar, precum thriller sau fantasy, pentru că trăim o poveste de dragoste diferită și ne regăsim sau ne-am dori să ne regăsim în valsul fulgerător al iubirii. Cărțile de dragoste ne fac să visăm la o eternă iubire ideală și ne dau o stare de bine când finalul e cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii poate veți spune că îndrug bălării evidente acum, dar pentru mine, toate astea au fost ca o revelație, pentru că, recent, m-am gândit mult la poveștile de dragoste și la fascinația pe care o incită constant asupra publicului.

Și tânăra Lisa din „Doamna Palatului” visează la o dragoste ideală. Având o problemă fizică de mult timp, șansele ei de căsătorie se împuținează, mai ales când pețitorii se retrag. Astfel, Lisa nu are o perspectivă prea strălucită a viitorului, așa că se resemnează și își face un scop din a-și ajuta familia săracă. Totuși, Lisa atrage atenția lordului Wilton Woodrow - un bărbat misterios, cu secrete de familie întunecate - care o răpește de la o petrecere, oferindu-i o alternativă promițătoare în schimbul cooperării ei.

De aici, Lisa se avântă într-o lume fantastică, ale cărei dezvăluiri misterioase amenințe să o distrugă nu doar pe ea, ci și pe cei pe care îi iubește. Despre ce secrete e vorba, vă las pe voi să descoperiți în această lectură captivantă, cu ritm alert.

Detectivă de ocazie - Laura Stanciu

 

Autor: Laura Stanciu

„Detectivă de ocazie” o carte care te binedispune, relaxantă și amuzantă. Pe parcursul ei m-am trezit de câteva ori că râdeam cu gura până la urechi. Eroina e tare simpatică și ușor de îndrăgit, într-o oarecare măsură, cred că aproape toți ne putem regăsi în ea. Care împătimit al romanelor polițiste nu s-a imaginat în rolul unui mare detectiv ca Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Arsene Lupin sau Melania Lupu? Eu recunosc că de foarte multe ori, de aceea mi-a plăcut că personajul principal chiar încearcă să se pună în locul unuia și să investigheze o crimă prin mijloacele pe care le are la îndemână. Iar cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, Iolanda descoperă că munca unui detectiv nu e nicidecum așa ușoară cum se arată în cărți și indiciile nu sar de peste tot, astfel, începe o aventură interesantă, presărată cu umor și o posibilă poveste de dragoste. Cartea e perfectă după o zi de muncă și reușește să îți aducă zâmbetul pe buze.

De dincolo de timp = Mihaela Anghel

Este o carte emoționantă, motivațională și inspirațională. Personajele principale se regăsesc pe parcursul mai multor vieți și își trăiesc iubirea cu aceeași intensitate de fiecare dată.

Mi-a plăcut relația de prietenie dintre Clara și Anna, în care ele se susțin reciproc atât pe plan fizic, cât și emoțional. Am apreciat că munca de psiholog a Annei nu e menționată și doar atât, ci sunt prezentate și câteva cazuri de care se ocupa ea, cum ar fi copilul supus bullying-ului la școală și metode de ajutor și de a depăși conflictele, plus cele două femei care erau în procesul de redescoperire sau aflare a sinelui. Discursul Annei cu elevii de liceu a fost de-a dreptul emoționant când le zicea să-și urmeze visurile și să adopte întotdeauna o atitudine optimistă. Personajul știe să interacționeze cu copiii.

Bătrâneii au fost tare simpatici. Scena cu ei a fost preferata mea și mi-a stârnit multe amintiri.

Cartea e una interesantă, cu multe părți de dezvoltare personală. Îți dă o stare de bine și de optimism.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

LEGILE NESCRISE ALE VIEȚII - Două inimi, un singur trup - Delia Moretti

    Într-o călătorie în Italia, Daria Martinelli o întâlnește pe vechea ei prietenă, Matilda, la un local din Montello. Întrevederea e plină de surprize, nu doar de amintiri, iar ea acceptă propunerea femeii și decide să locuiască la familia De Rosa pentru o vreme.

Aici se face plăcută ușor de toți membrii ei și nu numai, fiind primită cu brațele deschise de aceștia, astfel că, pe parcurs, asistă la dramele lor și la tot ce se petrece acolo, găsindu-și propriul ei loc în rândul lor.

    Cel mai intrigant personaj mi s-a părut a fi chiar Matilda, deși mereu am oscilat între milă și antipatie față de ea. Pe parcurs mi-a dat impresia că e o fire singuratică și tristă, în ciuda faptului că avea tot ce și-ar putea dori cineva ca Daria de la viață, ea nu era fericită și se complăcea în situația ei neavând curajul de a fi sinceră cu ea însăși, îndepărtându-i voit pe cei din jurul său. Vorbele ei mereu reflectau o angoasă interioară. Singurătatea din sânul familiei ei a fost cumva alinată de gândul de a o avea alături pe Daria, cineva despre care credea că ar fi de partea ei și probabil și-ar fi dorit să o păstreze doar pentru ea, însă vechea prietenă nu corespunde așteptărilor ei și îi dovedește contrariul mai tot timpul în micile dispute din familie, unde o contracarează de fiecare dată. Cele două sunt în antiteză, dar foarte asemănătoare, căci ceea ce spune Matilda cu voce tare, nu are curajul s-o facă Daria, deși aceasta gândește anumite lucruri și dă impresia că datorită calităților ei îi poate privi de sus pe alții, sub masca bunelor maniere.

    Matilda alege să compenseze nefericirea care o sufocă prin masca impertinenței și a aparențelor, de parcă ar considera că i se cuvine o astfel de purtare pentru că e undeva unde nu-și dorește și nu simte că acolo ar fi locul ei. Se simte ca o străină și se refulează prin vorbe acide sau comportament neadecvat.

    Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea bătrânului Salvatore. E genul de bunic ideal, care nu a uitat că a fost copil cândva, dovada fiind bătaia cu bulgări, dar își arată mereu dragostea și înțelegerea pentru familia sa și e mereu gata să primească noi membri.

    Pe parcursul cărții, aveam mereu în gând cadrul acțiunii, mai ales viile și peisajele de țară, iar la asta coperta mi-a rămas întipărită în minte tot timpul. Este o carte ce prezintă alegerile unei familii și consecințele ei, pe fundalul unui orășel liniștit, cuprins de aromele Italiei. 

Urletul Gheții - de Diana Boitor

    Diana Boitor revine cu o lume fantastică diferită în Urletul Gheții, față de primul ei roman, Barion. Aici a creat o lume nouă, cu anotimpuri și luni diferite, plante, limbi noi. M-a dus cu gândul la Tolkien, numai că descrierile nu au fost exagerat de multe, ceea ce i-a dat un ritm alert.

    Mura e un „pui de om” crescut într-un trib de orci. În ciuda greutăților și a modului de trai diferit, ea se adaptează în trib în felul ei, deși Tuakki, femeia orc care a crescut-o, îi impune mai degrabă un stil de viață războinic, crezând că așa o va face puternică. Totuși, Mura simte că nu-și găsește locul acolo. Vrea să vadă mai mult decât tribul, în ciuda pericolelor de care aude la tot pasul odată cu venirea peste ținut a Declinului Alb.

    Curiozitatea o împinge să pună tot felul de întrebări, care rămân fără răspuns de cele mai multe ori, mai ales cele legate de ea însăși. Dispariția lui Tuakki însă îi dă ocazia să părăsească tribul în căutarea ei, mai ales când aude de poveștile macabre despre mlaștină - un teritoriu interzis, care umple de frică sufletele tuturor ființelor, mai ales ale orcilor, pentru că e plin de zvonuri și dispariții misterioase. Decide să meargă în căutarea lui Tuakki, mai mult de teama de a nu-și pierde mama adoptivă, la fel cum mulți alți orci din trib, au plecat să vâneze pentru restul, dar nu s-au mai întors niciodată.

    Călătoria plină de peripeții a Murei vă va cuceri. Avem lupte, magie, creaturi fantastice, personaje remarcabile, suspans, adică un fantasy presărat cu de toate și pe care nu îl poți lăsa din mână.

De regulă, nu prea întâlnesc orci în cărțile fantasy contemporane, iar acesta m-a surprins plăcut.

Profetul tenebrelor - de Brunno Livadaru

    Când auzi despre o carte cu și despre râme, stai și te întrebi dacă nu o fi ceva metaforic sau doar o carte științifică. Fiind roman, cam îmi dădusem seama că mă așteaptău niște tipologii umane la râmele astea, amintindu-mi de „Ferma animalelor” de George Orwell sau de „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir.

    Avem o colonie de râme, care se autointitulează pompos „Inelații”. Aceasta e condusă de Profet - un Inelat bătrân, ahtiat după putere, care pretinde că face totul pentru ca semenii lui să fie în siguranță, deși pericolul nu dă târcoale numai din afară, ci chiar din mijlocul lor. Aparent, Profetul e un model de înțelepciune și de cunoaștere pentru râme, mai ales acelea din afara coloniei, care doar au auzit de el și de prosperitatea regatului său, prin urmare își doresc cu ardoare să facă parte din el.

    Regulile în colonie sunt dure. Viața unei râme e tare grea, mai ales dacă e o râmă hoinară sau defectă.

    Sătui de viața nomadă, Cap-Turtit și Cur-Retezat se gândesc să facă parte din colonia puternică a Profetului, dându-i la schimb o informație prețioasă (da, râmele astea au diverse roluri: Musculoși, Extractori, Comercianți, ce mai, e visul oricărei râme). Numai că e dificil să se infiltreze în baza inamică, mai ales când pedepsele sunt îngrozitoare (Țepeș ar fi mândru de ingeniozitatea lor), așa că pun la cale un plan aproape infailibil.

    Pe lângă umorul negru, aventurile râmelor prezintă situații de viață și de moarte, dramă, dragoste, eroism. Cartea e și bogată în informații despre râme, chiar dacă poate nu ați fost niciodată curioși să aflați mai multe despre ele. E tot ce v-ați putea dori de la o carte cu râme!