Războinicii Nilului - Wilbur Smith

 

Una dintre cărțile mele preferate cu acțiunea plasată în Egiptul antic. A fost chiar înainte de a citi Egipteanul de Mika Waltari, iar aceasta a fost Războinicii Nilului de Wilbur Smith.

Văzusem cu ceva timp în urmă la TV filmul „The Seventh Scroll”. Erau vreo trei părți, cred, și le așteptam cu sufletul la gură. Mi s-a părut foarte interesantă povestea, tot un gen ca Mumia, la film mă refer, cărțile sunt diferite, dar e unul din acele cazuri rare în care mi-au plăcut cam la fel de mult și cărțile și filmul. Când mă uitam pe lista actorilor de la finalul filmului, dădusem și peste faptul că se baza pe un roman al lui Wilbur Smith, The River God, și imediat mi-am notat titlul lui. Era prima oară când auzeam de el și, întâmplător sau nu, mi-a sărit în ochi la biblioteca județeană fix numele lui, la scurt timp după aceea, așa că am luat toată seria de trei romane de atunci: Războinicii Nilului, Ultimul papirus, Magul. Erau niște cărămizi, dar în mai puțin de două săptămâni le-am dat gata pe toate trei. Mi-au plăcut enorm și am mai căutat și restul cărților autorului, totuși, cu restul nu am avut același succes, nu au reușit să mă atragă și nici nu am avut răbdarea să le duc până la capăt, în schimb, inima mea a rămas la seria cu Taita.

Au mai apărut cu Taita și volume precum „Zeul deșertului” și „Faraonul”, și parcă mai erau vreo două, totuși, din punctul meu de vedere, acelea nu au farmecul primelor trei. Pentru mine, primele trei au fost grozave și își merită din plin popularitatea, restul... pur și simplu nu am rezonat cu povestea lor. La „Zeul deșertului” aveam impresia că pornisem a doua oară pe urmele Egipteanului lui Mika Waltari, dar cu niște prințese cam nesuferite la bord, iar în „Faraonul” se uitaseră detalii din volumele din urmă și un personaj mort era iar în viață.

În „Războinicii Nilului” îl întâlnim pe eruditul sclav eunuc Taita, servitorul unui nobil egiptean (nobilul era Mare Vizir), care e îndrăgostit de fiica stăpânului său, frumoasa Lostris. Aceasta captează inima bătrânului faraon, care o face regină, deși ea e îndrăgostită de Tanus, un războinic din armata faraonului. Deși e periculos, Taita își riscă viața pentru a-i ajuta pe cei doi tineri să se întâlnească, iar de aici aventura se ține lanț. Acum, să nu credeți că toată cartea e doar cu Taita care-i acoperă pe cei doi. Ceea ce reușește să surprindă de minune și să te capteze e și atmosfera misterioasă a acelor timpuri, cu luptele pentru tron și pentru apărarea Egiptului de hoardele de hicsoși, situația politică dintre regate și alte țări, și multe altele, plus o mare doză de aroganță a lui Taita (personal, nu m-a deranjat prea mult, a fost diferit de alte personaje atinse de modestie). Pe partea de documentare autorul a făcut o treabă excepțională și nu-i de mirare că a devenit un etalon cam pentru autorii și cititorii care sunt pasionați de Egiptul antic. După seria cu Taita de Wilbur Smith, am încercat romanele cu temă similară ale altor autori cunoscuți, de exemplu, Christian Jacq (de acesta am citit „Crima mumiei”, dar a fost destul de dezamăgitoare cartea și nu am mai luat altceva de acest autor, cu toate că are multe romane cu Egiptul antic, mult mai bune din ce am văzut prin recenzii, și mă tentează să mai încerc o serie de la el), dar până la „Egipteanul” de Mika Waltari și cărțile lui Paul Sussman, restul nu m-au cucerit. Wilbur Smith cu romanele „Războinicii Nilului” și „Ultimul papirus” a dat startul pasiunii mele pentru cărțile de aventuri și cum ștacheta era deja la cel mai înalt nivel, poate de aceea sunt așa pretențioasă acum în materie de romane. Dar sunt bucuroasă că am dat peste cărțile lui în liceu. Aceste două romane sunt unele dintre foarte puținele pe care le-aș mai reciti vreodată.

Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

Regele a murit - Ellery Queen (Ellery Queen Detective #23)

E a treia carte găsită la anticariat și apărută la noi din seria cu Ellery Queen și încă vânez și altele. 

Ellery și tatăl său iau masa când apartamentul le este invadat de mascați și cam sunt luați pe sus pe o insulă a bogaților Bendigo. Misterul se adâncește pe măsură ce Abel, unul dintre frații Bendigo, le spune celor doi Queen că fratele său, King, a primit o amenințare cu moartea și că vrea ca ei doi să afle cine anume era în spatele pericolului. Abel pare să aibă niște bănuieli, dar păstrează tăcerea, ceea ce îl face destul de suspicios.

Insula în sine e un mister, fiind un fel de fortăreață din Al Doilea Război Mondial, pe care frații Bendigo au preluat-o și o folosesc ca baza lor centrală. Ellery și inspectorul nu prea au mână liberă cu investigația... astfel că amenințarea, pe care King nici nu o luase în serios, fiind absolut sigur pe mecanismele sale de protecție, se adeverește.

A fost o carte bună, cu suspans, dar și cu părți care te lăsau să aduni detaliile pentru imaginea de ansamblu. Un mister detectivistic clasic.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) - Stefan Ahnhem

Am regăsit întâmplător cartea asta în bibliotecă și țin minte că a fost un cadou de la o bună prietenă (care mi-a dăruit o grămadă de alte cărți populare la momentul respectiv, din categoria thriller, ca să mă țină în pas cu noile apariții), dar mi-a luat ceva timp să-mi amintesc despre ce anume era. Ceea ce înseamnă că nu a fost prea memorabilă în cazul meu, dar îmi aminteam metodele de tortură. Mai văzusem ceva postări pe grupurile cu cărți de pe Facebook, cam tot pe atunci când era mega popular „Omul cu castane”, mulți lăudau seria cu Fabian Risk, dar curiozitatea mea nu mai e la fel de ușor de stârnit, după „Pacienta tăcută”.

Fabian Risk se mută cu soția și cu copiii lor în orașul său natal, odată cu începerea unui nou loc de muncă la Brigada de Omucideri. Deși se presupune că e în vacanță, abia se instalează în Helsingborg că și e chemat la datorie să investigheze un caz, care, întâmplător la o primă vedere, are ca victimă unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Fabian. Treptat, apar și cadavrele altor colegi, fiecare metodă de tortură de o cruzime ingenioassă și Fabian își dă seama că cineva îi vânează pe colegii săi, poate chiar și pe el.

Criminalul ăsta pare să fi fost o victimă și cam trezește simpatia, mai ales după ce vezi și ce i-au făcut cei pe care i-a ucis. Și ei și-au continuat viața fără să regrete sau măcar să-și amintească ce-au făcut. A fost victima bullyingului, în școală și chiar și după, și nici nu l-a ținut minte nimeni, aflând de el înainte de moarte, uneori nici atunci. Nu prea poți simți milă pentru victime, după ce afli ce au făcut. 

Cartea a fost publicată în 2013, iar la noi a apărut în 2018. Eu am primit-o prin 2022, când tema despre bullying îmi era deja arhicunoscută din filme, seriale, cărți, anime. Mi-a plăcut „Victimă fără chip” la momentul respectiv, nu în mod deosebit, dar a fost o carte destul de tristă, cu scene care se întâmplă mult prea des și în viața reală. Cu Fabian, în schimb, nu am prea avut răbdare. Dar e o carte interesantă.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Agonie mentală - Veit Etzold

 

Descrierea cărții m-a atras, iar de acest autor citisem și prima carte din seria cu Clara Vidalis, „Tăietura finală”, și mi se păruse interesantă, deși, după atâtat timp, nu pot spune că a fost memorabilă. Oricum, dacă în „Tăietura finală” observasem repetițiile și alte lucruri care se adunaseră, dar nu le dădusem importanță, concentrându-mă la lectură, de data asta au devenit deranjante. De fapt, e ceva ce observasem din primul volum, anume că personajele expun o idee, iar Clara o reia și ea, de parcă ea e cea care o exprimase, iar ceilalți urmează logica ei. La drept vorbind, personajul ăsta nu a făcut prea multe pentru investigație, doar devenise ținta criminalului pentru că se apropia de el... dar toată echipa ei se apropiase de el prin deducții formulate înainte de a le repeta Clara.

Plus, se exprima o idee sau mai multe într-un dialog, apoi acestea se regăseau și mai târziu în alte părți din carte, formulate cam la fel ca prima dată, dar de parcă erau noi pentru personaje. Una din scenele astea e cea legată de versetele biblice pe care MacDeath (parcă el era) le găsise deja pe net și le interpretase deja, cu repetițiile Clarei, evident, dar ei mai au nevoie de o interpretare (care, surpriză, în mare e tot la fel ca aceea a lui MacDeath) de la un exorcist al Vaticanului - cred că ăsta a fost inclus prea „in your face”, deși nu prea era nevoie de el pentru detectivi, pentru că ei își dăduseră deja seama ce urmărea Dragonul, așa că din punctul ăla a devenit extrem de previzibil romanul. Fără explicațiile celorlalți, care îi dădeau mură în gură, Clara nu a dedus singură mare lucru... dar ea e cea luată în vizor de criminal... faza asta mi-a adus aminte de „Cartea morților” de Patricia Cornwell, unde și protagonista aia e vizată de un criminal doar pentru că e personaj principal. La o anumită scenă, tot cu exorcistul, mi-a amintit de niște informații pe care le mai întâlnisem și în „Secretul Genezei” de Tom Knox, cea cu sacrificarea primului născut unui zeu. Criminalul e super deștept și poliția nu are habar unde și cum să îl prindă, dar brusc devine... naiv... și o confruntă pe Clara față în față... ca să fie în gloria ei prinderea unui alt ucigaș celebru.

Cartea nu e rea, mi-a plăcut mare parte din ea, exceptând părțile repetitive, și e un thriller care se citește rapid. Nu s-a făcut abuz de trecutul traumatic al Clarei, ci s-a pus accentul pe caz. E o lectură care merge dacă vrei un thriller alert. O să caut și restul seriei.

Au fost menționate și drogurile naziste și ceva detalii despre câteva programe secrete ale naziștilor, ca „Viking”. Mi s-au părut interesante, m-am gândit la jocul Outlast, primul din serie, și la „Naziștii și drogurile” de Norman Ohler.

Țipăt în tăcere - Angela Marsons

 

Aproape întotdeauna când încep o nouă serie polițistă dau peste un caz strâns legat de trecutul personajului principal, și nici cartea „Țipăt în tăcere” nu face excepție. Sinceră să fiu, imediat ce am citit descrierea cărții, prologul și primele cinci capitole, deja îmi dădusem seama cine ar fi fost făptașul... și, din păcate, am avut dreptate... cam atât de previzibile erau întorsăturile de situație... și au fost folosite deja prin alte cărți și filme. De fapt, aici cred că sunt eu de vină, de vreme ce citesc constant thrillere - la un moment dat se cam pierde farmecul și rar mai găsesc ceva care chiar să îmi mențină interesul. Cartea nu e rea, dacă nu te uiți la thrillere polițiste și nu le citești des, atunci e o alegere potrivită, dar dacă ești familiarizat cu ele... nu e wow.

De regulă, încerc să evit primul volum al unei serii polițiste tocmai pentru că nu prea vreau să fac cunoștință cu trecutul traumatic al detectivului (un detectiv mereu are un trecut traumatic, de aia vrea să ajute lumea să nu mai treacă și alții prin experiențele acelea... dar când dai peste similarități la mai multe personaje din cărți, se cam pierde efectul scontat și atunci vrei doar să afli despre rezolvarea cazului, fără să pătrunzi în viața detectivului), dar din seria cu Kim Stone doar pe ăsta l-am luat, mai mult de curiozitate din cauza numeroaselor recenzii bune de pe Goodreads și a recomandărilor de pe grupuri. Pe mine nu m-a impresionat. Cazul începuse interesant, dar aveam permanent starea aceea de deja vu și nerăbdare, tocmai pentru că bănuiam unde se îndreapta. Stilul nu e rău, dar nici nu m-a acaparat, mai ales la descrierea personajelor, tachinarea dintre ele, per total, dacă citești o serie polițistă vei întâlni în echipa detectivului cam aceleași personaje, iar la „Țipăt în tăcere” îmi venea în minte seria cu Alton și Kane de la D. K. Hood, deși nu sunt similare, aveau același vibe. Dacă aș fi citit-o prin 2015, când a apărut, sunt sigură că mi-ar fi plăcut mult, dar acum mi s-a părut chiar banală.

Nu știu dacă voi continua seria, deși am auzit că volumul doi, „Jocuri mortale” e mult mai bun. Cred că am nevoie de o pauză lungă de la thrillere polițiste psihologice, pentru că din cele recent apărute și citite nu m-a impresionat nici măcar unul și doar am adăugat mai multe titluri la grămada cu cărți la care am renunțat.

Ring 1 - Cercul de Koji Suzuki

 

Cred că toată lumea a auzit de filmul „The Ring” și de fantoma, Sadako, care iese din televizor. S-au făcut o grămadă de filme despre Sadako, de la originile ei, prequel, sequel, lupta ei cu alte entități celebre (de exemplu, cu Kayako din Ju-on: The Grudge, cu Hikiko-san, cu Bunshinsaba), a inspirat anime, manga, ba chiar și parodii (cred că un film din seria „Comedie de groază” parodia The Ring). Uneori, e rea, răzbunătoare și ucide, alteori,  e privită ca un salvator... în filme mă refer, pentru că încă se mai fac și tot apar versiuni noi care adaugă detalii legendei. Oricum ar fi, Sadako e extrem de populară.

Ring de Koji Suzuki a apărut prin 1991, dar succesul a venit cu adevărat după filmul din 1998 (parcă atunci a apărut primul), apoi au urmat și restul filmelor, iar prin 2003 a apărut și versiunea americană, care are trei filme în serie.

Cât despre carte, pur și simplu am devorat-o. Personajele nu sunt prea plăcubile, cu toate că le poți înțelege pe fiecare în parte, dar povestea în sine te ține cu sufletul la gură și îți creează o stare de neliniște, mai ales când mereu ai sentimentul că acțiunile personajelor și uneori și gândurile lor sunt ghidate de o entitate nevăzută, ale cărei motive nu le sunt cunoscute decât când e prea târziu (procedeul ăsta l-am folosit și eu în „Recviem pentru umbre”, deși pe atunci nu știam de cartea acestui autor).

Filmele au eliminat o parte din detalii, au adaptat povestea, și le-a reușit, mi-au plăcut mult și acelea, dar cartea e mai amplă, atmosfera mai sumbră și apăsătoare, nu neapărat horror (cartea nu mi s-a părut deloc horror, mai mult munca unor detectivi amatori, care au un termen-limită de a descoperi un „descântec”, altfel vor avea aceeași soartă ca a celor patru tineri care muriseră în aceeași noapte în circumstanțe bizare). 

Nu e de mirare că a devenit așa populară. Dacă mă luam după recenzii, aș fi renunțat la o carte bună. De regulă, dacă mă intrigă blurb-ul unei cărți o iau fără să țin cont de părerile altora, dar mai am uneori momente în care mă mai uit ocazional la acele recenzii negative, atunci când sunt nesigură dacă vreau sau nu să cumpăr o carte, iar la asta părerile erau împărțite. Unora le plăcuse, alții renunțaseră la carte ca să scrie un eseu despre feminism și masculinitatea toxică, doar pentru că ajunseseră la partea în care protagonistul Asakawa se gândise că și-ar dori uneori ca soția lui să tacă... iar asta mi se pare deja stupid. 

Desigur, erau unii care ziceau că protagonistul se poartă îngrozitor cu soția sa și, evident, îmi tăiaseră elanul și mă gândeam că o bătea sau cine știe ce alte violențe suferea femeia aia, apoi am citit cartea și am văzut cât de exagerate erau recenziile alea, când am dat doar peste un bărbat tipic care își întreține familia, cam obsedat el de muncă, dar de altfel nu era un soț sau un tată rău, deși gândurile sale nu erau totdeauna inocente - e o scenă în care vede o femeie frumoasă și și-o imaginează goală și ceva mai mult, dar e doar atunci când o vede pentru prima dată și atât, în restul cărții nici nu îi mai acordă vreo atenție, decât la final, când vorbește cu ea despre decesul unui prieten și atunci nu e nimic sexual la intențiile și gândurile lui -, el chiar își iubea sincer familia, iar soția lui era casnică și se ocupa cu creșterea copilului lor.

Cititul unei povești e la fel ca mirosirea unui parfum, fiecare va înțelege altceva și nu poate fi pentru toate gusturile; cred că fix recenzia aceea m-a făcut să iau cartea și mă bucur că am făcut-o. Cred că nu îți poți da seama dacă îți va plăcea sau nu o carte doar pe baza unor recenzii, indiferent cât de bune sau rele ar fi ele, fie că sunt ale străinilor sau prietenilor, toate sunt subiective. În cazul lui Ring, după ce am terminat de citit cartea, mi-am amintit recenziile citite și m-am întrebat dacă am citit și eu aceeași carte ca ei, de vreme ce am avut păreri complet diferite și am înțeles cu totul altceva, față de ce impresie au avut acei cititori.

Cartea e destul de similară cu filmul, deci cam știi la ce să te aștepți, dar am aflat mai multe despre Sadako și familia ei și povestea per total a fost interesantă, chiar și părțile cu Asakawa și Riuji. 

Povestea începe cu moartea suspectă a unor tineri, iar un jurnalist pornește pe urmele acestui caz după ce nepoata lui este una dintre victime și descoperă datorită unui taximetrist că s-ar putea să nu fie un caz izolat. Mirosind un caz de impact, Asakawa descoperă eventual unde au stat acei tineri împreună ca să contracteze blestemul. Da, e vorba de o cabană la munte, la fel ca în filme, și tot acolo vede și el caseta și deja nu mai încape vorba să o ia drept o glumă proastă, pentru că deja au fost patru victime. 

Aici s-a insistat puțin mai mult pe puterile lui Sadako. De exemplu, la trupa de teatru, Arima o vede pe Sadako aprinzând televizorul (în perioada aceea televizorul era o raritate) și imaginile de pe el clipeau, dar televizorul nu era băgat în priză, deci ea putea face asta și în viață, în filme nu au arătat prea multe despre puterile ei, doar în al doilea cred, cel japonez. Sadako zâmbea. În acea seară, Shigemori, fondatorul teatrului bea și zice că va lua cu asalt apartamentul lui Sadako, dar a doua zi apare la muncă și moare de stop cardiac (la fel ca victimele care au văzut caseta) pe scaun, părea că doarme. Nu se știe ce s-a întâmplat între Shigemori și Sadako, dar se află că ea poate ucide pe cineva fără urme. După aceea, Sadako demisionează de la trupa de teatru, la mai puțin de un an de la alăturarea ei în trupă, deși Arima zicea că ea avea un instinct actoricesc peste medie.

Tot așa, ni se spune mai multe despre mama ei. De fapt, Sadako și mama ei sunt descrise de alte personaje cu care interacționează Asakawa, iar despre mama ei află de la un bătrân de pe insula unde copilărise ea. Bătrânul Genji și Shizuko, mama lui Sadako, aveau o poveste de dragoste, dar apoi puterile lui Shizuko apar după ce ei recuperează din mare statuia ascetului, pe care soldații din trupele de ocupație o aruncaseră în mare. Este vorba de statuia unui călugăr, despre care legenda spunea că era stăpânul zeilor și al demonilor, iar Genji crede că puterile ei misterioase sunt legate de ocean și de luna plină. Shizuko pleacă de pe insulă și nu mai revine decât trei ani mai târziu, ca să dea naștere unei fetițe, apoi pleacă din nou la iubitul ei, unde începe o serie de evenimente nefericite pentru ea.

Pe parcurs, cartea crește în intensitate și suspans, mai ales la final. Acolo mi-am amintit de un film sau un serial... nu mai știu cum se chema... poate Blood Ties, cu detectiva aceea care orbea și vampirul? Nu sunt sigură, dar era o scenă în care era vorba despre un criminal fantomatic și acesta putea strânge organele victimei, țintea inima, iar la autopsie medicul găsea amprentele unui mort pe inima victimei... Cert e că voi căuta și celelalte volume din seria Ring. 

The Exorcist - William Peter Blatty

 

Nu cred că „Exorcistul” de William Peter Blatty mai are nevoie de vreo prezentare, de vreme ce e deja arhicunoscut, dar probabil mulți dintre noi suntem familiarizați doar cu filmul. Și eu am văzut filmul prima oară și abia ani mai târziu am aflat că este și cartea. Pentru cei interesați, acum știu că sunt la mare căutare cărțile audio, iar pe YouTube există cartea citită chiar de autor. 

Dacă filmul a fost de-a dreptul terifiant, cartea e și mai și. „Exorcistul” începe destul de încet, dar apoi tensiunea și suspansul se acumulează, până nu mai poți lăsa cartea din mână și te trezești că e trecut de miezul nopții și ți se face frică să citești, dar cum oricum nu poți dormi, continui lectura până în zori.

Regan e o fetiță dulce și inocentă de 12 ani și ajungem să o cunoaștem pe ea, pe mama ei, Chris - care e o actriță de succes și director de film -, felul în care se poartă și interacționează cu ceilalți. Empatizăm cu ea și cu celelalte personaje, iar schimbarea ei treptată ni se pare fascinantă și terifiantă deopotrivă, pentru că o cunoaștem deja pe fetița aceea. Starea ei se înrăutățește treptat, dar nimeni nu se gândește la vreo posedare demonică, ci apelează la tratamente medicale până când acestea se dovedesc a fi fără niciun efect, iar ultima soluție rămasă e un exorcism.

Povestea e foarte complexă, la fel și relațiile dintre personaje, iar cartea abundă în scene înfricoșătoare care îți dau fiori și îți amplifică teama. Practic, o citești cu sufletul la gură și cu lumina aprinsă. Nu e de mirare că e una dintre cărțile devenite clasice printre iubitorii genului horror.

Cartea e bună, dar și filmul (originalul) se ridică la înălțimea așteptărilor, așadar, cu oricare ai începe, nu poți da greș (dacă ești fan horror mai ales). 

Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.

Alien Vs. Predator - Marc Cerasini

 

Luasem cartea asta cu ani în urmă, dar nu mă prea atrăgea atunci, deși văzusem filmul și îmi plăcuse mult. Recent, am revăzut filmul și mi-am adus aminte că aveam și cartea și m-am întrebat cam cât de diferite ar fi. În cazul ăsta, mi-au plăcut amândouă, atât cartea, cât și filmul (mai mult cartea, totuși).

Cartea, evident, are mai multe detalii, e mai amplă, unele lucruri sunt diferite, cunoaștem mai multe despre Alexa Woods, despre Sebastian De Rosa și alte personaje, despre Predatori, dar în mare păstrează acțiunea și replicile din film.

Cartea nu începe la fel ca filmul, ci cu scena unei vânători în care vânătorii devin vânați, cumva un prolog la ce va urma în carte. Apoi urmează capitolul în care un satelit al companiei Weyland surprinde o sursă de căldură în Antarctica, care dezvăluie planurile unei piramide îngropate sub gheață, iar miliardarul Charles Weyland alcătuiește rapid o echipă de cercetători pentru a descoperi despre ce e vorba acolo.

Alexa îi avertizează că nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar Charles insistă (deși e foarte bolnav) și cum alternativele nu sunt prea strălucite, Lex acceptă eventual. Imediat ce grupul pătrunde sub ghețuri, începe vânătoarea.

Ce mi-a plăcut mult a fost și relația dintre Scar (predatorul) și Lex. De fapt, personalitatea lui mi-a amintit oarecum de cea a lui Dek din Predator: Badlands, în sensul că acceptă ajutorul altcuiva și îl oferă pe al său, nu e războinicul care le face singur pe toate și înțelege când trebuie să lucreze în echipă pentru a supraviețui.

Déjà Dead - Kathy Reichs

Am luat cartea asta cu ceva ani în urmă, cam în aceeași perioadă când auzisem de Patricia Cornwell, iar cineva scrisese undeva că romanele lui Kathy Reichs sunt mai bune decât ale Patriciei sau comparabile măcar (de Patricia Cornwell luasem atunci prea multe cărți, fără să fi citit nimic în prealabil, pentru că era tare lăudată pentru thrillerele ei medicale și erau și foarte ieftine, le găsisem pe Târgul Cărții... de atunci m-am lecuit cu seriile). Desigur, am început cu „Cartea morților” de Patricia Cornwell și am fost atât de dezamăgită, încât i-am lăsat baltă restul romanelor (mai încercasem eu încă unul, dar nu a mers nici ăla), în plus, la momentul respectiv nu am mai vrut să aud nici de o autoare care e comparată cu Cornwell.

Am zis să-i dau totuși o șansă, mai ales că aveam așteptări mari de când auzisem că serialul „Bones” e inspirat de cărțile lui Kathy Reichs cu personajul Temperance Brennan (și îmi plăcuseră primele sezoane din „Bones”, până să îl las baltă și pe ăla că nu mă mai entuziasma deloc). S-a întâmplat aceeași chestie ca la Patricia Cornwell. N-am putut rezona cu niciun personaj și îmi pierdusem interesul și pentru povestea în sine, iar stilul m-a plictisit. O grămadă de detalii irelevante care tărăgănau acțiunea, cum ar fi descrierea străzilor cu de-amănuntul pe unde trecea Temperance până să ajungă la o destinație, glume cu referiri la personaje despre care nu mai auzisem niciodată și nu cred că sunt singura care nu înțelegea la ce anume sau la care celebritate se referea Temperance, plus multe comparații seci (dacă ar fi să dau un exemplu, pe moment doar unul îmi vine în minte; știți cum vorbea tatăl lui Miley din serialul „Hannah Montana”, acel cowboy care adăuga comparații amuzante... ei bine, în cartea asta Temperance nu mi s-a părut deloc amuzantă, poate puțin la început, dar apoi a devenit doar obositor), era ca în vorba aia: „să lungească toamna, pân' s-o coace poama”, iar eu nu sunt fana umpluturii doar de dragul umpluturii (înțeleg că ăsta a fost primul roman al autoarei, dar am încercat să citesc și alte volume din serie și stilul a rămas la fel). Poate dacă nu aș fi urmărit atâtea seriale polițiste și medicale sau nu aș fi citit atâtea cărți cu subiecte similare, aș fi găsit cartea mai interesantă, dar nu a fost cazul la mine. Cred că cel mai tare mi-am pierdut răbdarea pentru că romanul era mai mult despre viața și persoanele din anturajul lui Temperance Brennan și rezolvarea cazului era secundară, dar e greu să citești mai departe când n-ai niciun interes față de personajul principal (și să citești o serie întreagă în care e același personaj... îți trebuie voință și un interes deosebit față de poveste, iar nu am avut nici una, nici alta, era doar curiozitatea mea și după descriera cărții credeam că îmi va plăcea).

Poate a trecut vremea când îmi plăceau thrillerele de acest gen. Cred că am citit așa multe că mi-am pierdut interesul... sau o fi pur și simplu stilul acestor două autoare care m-a băgat într-un reading slump când vine vorba de thrillere medicale. Recent, am observat că gusturile mele literare s-au mai schimbat, astfel că nu prea mă mai tentează și tind să aleg altfel de cărți. Dar știu sigur că nu voi mai alege cărți de Kathy Reichs sau Patricia Cornwell pe viitor. 

 

Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 

Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, cu excepția prologului, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro. De fapt, de pe la pagina 90 încolo chiar nu am mai putut să o las din mână. Mă cucerise!

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones, de fapt, chiar pe la pagina 211 se face referire la Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi... sau tocmai cu pauze lungi, mie mi s-a făcut dor de el după ce renunțasem pe la pagina 90, apoi am reluat romanul după vreo două-trei luni și atunci mi s-a părut cu totul altceva, și foarte bun.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Misterul din pădure - de Matt Wesolowski

 Cu ceva timp în urmă am văzut cartea „Misterul din pădure” recomandată pe un grup și mi-a atras atenția descrierea ei. Nu era prea populară, pentru că am văzut-o o singură dată, în rest, tot dădeam de „Pacienta tăcută” (care nu mi s-a părut așa wow pe câtă reclamă i se făcea, dar dacă nu citești de regulă thrillere, atunci da, pare grozavă).

În „Misterul din pădure”, Scott King - gazda unui canal de podcasturi, intitulat „Șase Povești” - primește o scrisoare în care i se cere să investigheze un caz vechi din 1988, anume dispariția unui băiețel pe nume Alfie Marsden.

Circumstanțele dispariției lui Alfie sunt cum nu se poate mai bizare. În Ajunul Crăciunului, în 1988, într-o noapte ploioasă, în timp ce treceau prin pădurea Wentshire, Sorrel Marsden (tatăl copilului) începe să audă sunete ciudate venind de la motorul mașinii. Îngrijorat, oprește mașina să verifice. Totuși, în mai puțin de cinci minute, cât verifică el sub capotă, Alfie, care dormea pe bancheta din spate, dispare fără urmă. Sorrel cere imediat ajutorul poliției, dar oricât e căutat copilul, rămâne în zadar, așa că în 1995, Alfie Marsden e declarat oficial mort.

Scott King alege șase oameni apropiați de Alfie ca să-i spună povestea și ies la iveală detalii sinistre, care l-ar putea ajuta să aducă puțină lumină în acest caz vechi. Oare să fie „ceva” în pădurea Wentshire, de vreme ce le-a fost interzis oamenilor să mai intre în ea? În noaptea dispariției, mașina lui Sorrel se oprise la un site de construcții abandonat (din cauza nenumăratelor relatări ciudate ale constructorilor, care se temeau să mai lucreze acolo).

Cartea e plină de suspans și de multe ori mi-a dat fiori. E o poveste bine structurată și foarte interesantă. O recomand!

Cititorul de cadavre - de Antonio Garrido

„Cititorul de cadavre” de Antonio Garrido a devenit una dintre cărțile mele preferate. Ca în cazul „Egipteanul”-ui de Mika Waltari, cartea asta e o aventură cap-coadă și, în ciuda numărului de pagini, am terminat-o în vreo două zile, atât de mult mi-a plăcut, încât nu am putut s-o las prea mult din mână. 
Cu ceva timp în urmă, văzusem cartea recomandată pe un grup de lectură pe FB și titlul mi-a atras imediat atenția. Am luat-o fără să mai stau pe gânduri, după ce am citit descrierea de pe spate.
Este povestea lui Ci Song, considerat a fi primul medic legist din istoria medicinii. Acțiunea se petrece în China medievală și e foarte bine documentată. E un thriller istoric destul de alert.

Povestea începe cu o crimă, care se petrece în satul lui Ci Song. După ce autoritățile caută făptașul, ajung la concluzia că acesta este chiar fratele mai mare al lui Ci Song. Desigur, e ceva mai mult la mijloc, iar Ci Song simte asta și, cu toate că nu se înțelege bine cu fratele său, încearcă să sape după adevăr și să-l salveze de groaznica moarte prin o mie de tăieturi (o metodă înfiorătoare de a ucide pe cineva și una dintre cele mai crude pedepse, menite celor mai mari criminali). Ci Song descoperă niște lucruri destul de urâte despre oficialii din satul lui, inclusiv despre judecător, ceea ce îi pune viața în pericol, mai ales că el e foarte naiv la început.

Ci Song trece prin multe aventuri până să devină cunoscutul „cititor de cadavre” al Curții Imperiale, una mai interesantă decât cealaltă. Ajunge să facă și o operație cu capete de furnici. Povestea e și emoționantă. Ce mai, are de toate! Mi-a plăcut cartea! 💖

Dacă sunteți fani ai thrillerelor istorice, detective și medicale, cartea asta-i pentru voi.