Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro.

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Misterul din pădure - de Matt Wesolowski

 Cu ceva timp în urmă am văzut cartea „Misterul din pădure” recomandată pe un grup și mi-a atras atenția descrierea ei. Nu era prea populară, pentru că am văzut-o o singură dată, în rest, tot dădeam de „Pacienta tăcută” (care nu mi s-a părut așa wow pe câtă reclamă i se făcea, dar dacă nu citești de regulă thrillere, atunci da, pare grozavă).

În „Misterul din pădure”, Scott King - gazda unui canal de podcasturi, intitulat „Șase Povești” - primește o scrisoare în care i se cere să investigheze un caz vechi din 1988, anume dispariția unui băiețel pe nume Alfie Marsden.

Circumstanțele dispariției lui Alfie sunt cum nu se poate mai bizare. În Ajunul Crăciunului, în 1988, într-o noapte ploioasă, în timp ce treceau prin pădurea Wentshire, Sorrel Marsden (tatăl copilului) începe să audă sunete ciudate venind de la motorul mașinii. Îngrijorat, oprește mașina să verifice. Totuși, în mai puțin de cinci minute, cât verifică el sub capotă, Alfie, care dormea pe bancheta din spate, dispare fără urmă. Sorrel cere imediat ajutorul poliției, dar oricât e căutat copilul, rămâne în zadar, așa că în 1995, Alfie Marsden e declarat oficial mort.

Scott King alege șase oameni apropiați de Alfie ca să-i spună povestea și ies la iveală detalii sinistre, care l-ar putea ajuta să aducă puțină lumină în acest caz vechi. Oare să fie „ceva” în pădurea Wentshire, de vreme ce le-a fost interzis oamenilor să mai intre în ea? În noaptea dispariției, mașina lui Sorrel se oprise la un site de construcții abandonat (din cauza nenumăratelor relatări ciudate ale constructorilor, care se temeau să mai lucreze acolo).

Cartea e plină de suspans și de multe ori mi-a dat fiori. E o poveste bine structurată și foarte interesantă. O recomand!

Cititorul de cadavre - de Antonio Garrido

„Cititorul de cadavre” de Antonio Garrido a devenit una dintre cărțile mele preferate. Ca în cazul „Egipteanul”-ui de Mika Waltari, cartea asta e o aventură cap-coadă și, în ciuda numărului de pagini, am terminat-o în vreo două zile, atât de mult mi-a plăcut, încât nu am putut s-o las prea mult din mână. 
Cu ceva timp în urmă, văzusem cartea recomandată pe un grup de lectură pe FB și titlul mi-a atras imediat atenția. Am luat-o fără să mai stau pe gânduri, după ce am citit descrierea de pe spate.
Este povestea lui Ci Song, considerat a fi primul medic legist din istoria medicinii. Acțiunea se petrece în China medievală și e foarte bine documentată. E un thriller istoric destul de alert.

Povestea începe cu o crimă, care se petrece în satul lui Ci Song. După ce autoritățile caută făptașul, ajung la concluzia că acesta este chiar fratele mai mare al lui Ci Song. Desigur, e ceva mai mult la mijloc, iar Ci Song simte asta și, cu toate că nu se înțelege bine cu fratele său, încearcă să sape după adevăr și să-l salveze de groaznica moarte prin o mie de tăieturi (o metodă înfiorătoare de a ucide pe cineva și una dintre cele mai crude pedepse, menite celor mai mari criminali). Ci Song descoperă niște lucruri destul de urâte despre oficialii din satul lui, inclusiv despre judecător, ceea ce îi pune viața în pericol, mai ales că el e foarte naiv la început.

Ci Song trece prin multe aventuri până să devină cunoscutul „cititor de cadavre” al Curții Imperiale, una mai interesantă decât cealaltă. Ajunge să facă și o operație cu capete de furnici. Povestea e și emoționantă. Ce mai, are de toate! Mi-a plăcut cartea! 💖

Dacă sunteți fani ai thrillerelor istorice, detective și medicale, cartea asta-i pentru voi.

O credință oarbă în îngeri - R. J. Ellory

Titlu în engleză: A QUIET BELIEF IN ANGELS 

Citisem cu ceva timp în urmă, cam prin generală, acest thriller și cum recent mi-am amintit de el, am luat cartea din nou de pe raft și am răsfoit-o.

Acțiunea începe în 1939, într-un orășel din sudul Americii. Joseph Vaughan, un băiețel de doisprezece ani, află de atacul brutal și uciderea unei fetițe, prima dintr-o serie de crime abominabile ce vor zgudui pașnica localitate în decada ce va urma. Mânat de teamă și un simț al datoriei, mai ales după atacul petrecut în apropierea casei sale și asupra unei prietene, Joseph înființează, împreună cu prietenii săi, Paznicii, un grup hotărât să le protejeze pe fetițele din Augusta Falls, Georgia, de răul aciuat în mijlocul lor. Dar criminalul le scapă, iar ei asistă neputincioși cum crimele continuă. Ce ar putea face niște puștani împotriva unui criminal care îi scapă constant și poliției?

Chiar și când oribilele crime încetează, umbra fricii îl va urmări pe Joseph Vaughan vreme de cincizeci de ani, obsedându-l, până când se va confrunta cu coșmarul care i-a întunecat întreaga viață.

De multe ori, pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a citi cu voce tare unele paragrafe, acestea fiind destul de poetice și sumbre, deși uneori am simțit că autorul le folosește cam des și repetitiv doar pentru a tărăgăna acțiunea. Cartea e captivantă însă.

„Oricum ar fi căzut sau s-ar fi umflat în vânt, se spune că un fulg alb ar însemna că un înger a trecut în vizită. […] Părea să aibă sens ca pernele să fie umplute cu fulgi de îngeri. De acolo trebuie că veneau visele – amintirile îngerilor strecurându-se la tine în cap în timp ce dormeai.”

„Copiii, oricât de perceptivi ar fi, suferă oricum de orbire selectivă. Ei văd tot, fără urmă de îndoială, dar aleg să interpreteze ceea ce văd într-un mod care se potrivește cu firea lor.”

„Am așteptat până ce casa și-a încetat scârțâitul și relaxarea, după care m-am strecurat și am rămas ca o stafie printre umbre și amintiri la capătul scărilor.”

„Mintea îmi era ca un câmp secătuit, arid și crăpat, iar conștiința ca un copac bătrân, cu rădăcinile ca niște gheare disperate înfipte în țărâna uscată, sperând să reziste împotriva tuturor vitregiilor. Conștiința îmi pierea, nu putea să se mai țină, urma să se prăvălească la pământ. În ramurile acelui copac, odată înfloriseră loialitatea, încrederea și datoria, tot ceea ce de mult însemna familia pentru mine.”

Misterul crimelor e împletit cu viața lui Joseph Vaughan. Romanul alternează ritmul și pare să se îndepărteze cu reflecțiile prea mult de acțiunea propriu-zisă, iar când simți că răbdarea ta se apropie de limită, revin crimele și iar îți dă impulsul de a da pagină după pagină pentru a afla adevărul.

Mi-a plăcut mult cartea asta atunci, dar recent am realizat că nu aș avea răbdarea să o recitesc, întrucât țin minte partea de thriller, iar dacă ar fi scoase părțile destul de statice cu viața lui Joseph ajuns la maturitate, cartea ar fi cu mult mai subțire. Are multe citate interesante, uneori ai impresia că citești o poezie în proză, alteori emoționează și fascinează, însă de la o vreme erau unele exprecii și citate foarte repetitive... și deranjante pentru că păreau să țină totul pe loc, își atinseseră scopul prima oară când le citisem, dar apoi s-a pierdut efectul pentru că s-a abuzat de el. Misterul în sine nu e greu de descifrat, dar autorul reușește să te țină în suspans până la final.