Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.

Pharmako/Poeia: Plant Powers, Poisons, and Herbcraft

    „Pharmako/Poeia: Plant Powers, Poisons, and Herbcraft” de Dale Pendell e o carte despre plante și puterea lor, mai ales cele ce conțin substanțe psihoactive. El se axează pe cele deja cunoscute, cum ar fi canabisul, khatul, datura, kava. Multe dintre informații le știam deja din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe” (care oferă mai multe detalii la unele dintre ele), dar a fost o lectură rapidă și interesantă. 

    Primele pagini mi s-au părut plictisitoare și eram pe punctul de a renunța, pentru că autorul începuse cu detalii de alchimie și o multitudine de citate întortocheate - la unele numea autorul, iar la altele nu, doar era scris cu italic sau nu, așa că mă bulversa că nu-mi dădeam seama tot timpul unde se termină un citat și unde sunt cuvintele autorului. Nu le înțelegeam rostul și îmi dădea impresia că bătea câmpii, totuși, după vreo 20-30 de pagini a început să mă prindă, pentru că abia acum îmi oferea informații mitologice și istorice care îmi stârneau interesul. 

    A trecut treptat la șamanism și la Sacha Runa (Omul Pădurii) sau Sacha Huarmi (Femeia Pădurii), care trăiesc în junglă și oferă îndrumare celor care vor să învețe tainele plantelor. Aici intervin și elementele magice și de folclor, aceștia arătându-se ca persoane complet verzi sau preluând chipurile unor cunoștințe - au câteva similitudini cu Tatăl și Muma Pădurii de la noi, numai că fără tentele de atrocitate de care dau dovadă aceștia - dar uneori la fel de înspăimântători, mai ales când un anaconda le servește drept scaun.

    După aceste detalii, începe iar cu sincretismul tradiției alchimice și până la pagina 44 iar mi-am pierdut interesul printre elemente chimice și citate. Totuși, de la pagina 44 îmi vorbește despre thanatopathie (care te lasă să guști moartea), otrăvuri și leacuri. Și de aici devine super interesant.

    Am aflat câteva date noi despre tutun și istoria sa; despre cum era preferatul marinarilor - pentru calitățile sale afrodisiace incredibile. Răspândirea lui rapidă în Europa a stârnit multe reacții. În secolul XVII posesia tutunului era o ofensă capitală în Rusia, în multe părți din Germania era interzis, și în Imperiul Otoman deținerea tutunului era pedepsită prin tortură, decapitare, spânzurare sau zdrobire. În America de Sud se considera că tutunul e hrana spiritelor și locul caselor abandonate unde creșteau asemenea plante era ales ca cimitir - tutunul fiind un pod între tărâmuri. Simptomele otrăvirii cu nicotină erau considerare de șamani o cale de inițiere în care primeau viziuni și mesaje ale zeilor și astfel, efectuaseră călătoria între lumi.

    Tot de aici am aflat că vinul a fost inventat cel mai probabil de o femeie. În Sumer, zeița Ama-Gestin era stăpâna viței-de-vie. În „Epopeea lui Gilgamesh”, lui Enkidu îi dă vin o „femeie a templului”. Conform perșilor, vinul a fost descoperit de o femeie care căuta otravă. Kingjemsheed a descoperit că sucul său de struguri s-a stricat, așa că l-a catalogat drept „otrăvitor”. O femeie împinsă spre sinucidere din cauza durerilor de cap, găsește vasul și bea o cupă mare, așteptându-se să moară, dar, în schimb, adoarme și se trezește revigorată. 

    A fost o carte interesantă, o amestecătură între etnobotanică, istorie, alchimie, fragmente mitologice, detalii chimice și poezii ciudate, uneori prezintă și rețete de băuturi și doze de misticism. Sunt multe detalii interesante, însă pentru cei interesați de substanțele psihoactie și plante, recomand studii de specialitate care intră în detalii mai amănunțite. Totuși, pentru cei începători, care vor o lectură introductivă în lumea plantelor e numai bună.