Când eram în școala generală și în liceu am avut niște profesori de religie, preoți, care erau foarte pasionați de Constantinopol, iar orele lor erau fascinante pentru că erau pline de anecdote, istorisiri, personaje faimoase ca împărătesele Irina și Teodora, luptele cu gladiatori și persecuția creștinilor, mai ales cele din vremea lui Nero, călătoriile apostolilor, faptele și viețile sfinților, întâmplări cu pilde, chiar și cântări corale (la colinde eram buni toți), excursii cu clasa pentru a admira bisericile și a învăța diferitele stiluri arhitecturale și despre meșterii acelor perioade care au lucrat la arhitectură și picturi sau la clopote, rolul unora de fortărețe pe timpul unor domnitori și altele. Odată, ni se vorbea despre alfabetele chirilic și grecesc și despre primele cărți în limba română din țara noastră și noi am încercat să învățăm aceste alfabete, ceea ce era destul de distractiv, aveam impresia că scriam în coduri. Cel mai fain era când profesorii de religie ne învoiau vreo două ore de la școală ca să mergem în excursie la bisericile sau mănăstirile din oraș, ba chiar și la muzee, pentru că scăpam uneori de orele la care nu am învățat sau nu ne-am făcut tema și urma o ascultare zdravănă, care ne cam ciufulea penele (cea mai mare bucurie a mea era când scăpam de latină, pentru că eram prea fricoasă ca să chiulesc, de fapt, la latină era mai rău dacă te prindea chiulind, așa că mai bine era să-ți înfrunți teama, măcar așa primeai un 5 pentru curaj și din milă - eu nu am chiulit niciodată, și acum parcă regret puțin, că până la urmă, chiulul e și el parte din farmecul vieții de școlar, măcar o dată sau de două ori pentru cei care stau lipiți de bancă, dar nu îl recomand celor care și-au făcut un obicei din chiul, aceia pierd toată distracția unei vieți sănătoase de elev).
Revenind la Constantinopol și la profii mei de religie, când ei povesteau cu entuziasm despre lumea aproape magică a Bizanțului eram fascinată de istorisirile acelea și mi-au rămas multe în minte, deși nu mi-am dat seama până nu am început să citesc cartea lui Jonathan Harris și mi-am dat seama cu surprindere că informațiile acelea nu sunt noi pentru mine, dar spre deosebire de atunci, acum înțeleg de ce lumea apusă a Bizanțului e așa fermecătoare acum, e ca o vânătoare de comori. Ca elevă, nu pot spune că Bizanțul mă interesa în mod deosebit, căci interesul meu se învârtea aproape exclusiv în jurul Egiptului antic.
Mai târziu, prin liceu, pentru latină aveam de citit „De la fundarea Romei” de Titus Livius, „Legendele și miturile Greciei antice” de N. A. Kun, astea două erau principalele, dar când se îmbulzeau vreo douăzeci și ceva de elevi la biblioteca școlii după cărțile alea, mai ales când și alte clase aveau nevoie tot de respectivele cărți, evident că nu mai prindeam și eu exemplare disponibile, dar bibliotecara ne împingea alte cărți de autori latini. Așa am trecut pe la Ovidiu și „Metamorfozele” lui, „Iliada”, „Odiseea”, Sofocle cu „Oedip”, Apuleius cu „Măgarul de aur”, Virgiliu cu „Eneida”, ba chiar și „Spartacus” și mulți-mulți alții. Multe dintre aceste lecturi mi-au plăcut mult și mi-au schimbat punctul de vedere asupra clasicilor, pe care îi consideram plictisitori doar pentru că auzisem alte persoane spunând asta despre ei, de aceea îi evitam pe baza unor zvonuri nefondate, fiind influențată de părerile altora. De fapt, pe baza acelor păreri negative, când pusesem și eu mâna pe una dintre cărțile alea, eram cumva pregătită să o urăsc chiar înainte de a o deschide. Cred că uneori cam toți ne lăsăm influențați în acest fel și renunțăm să-i dăm o șansă unei cărți doar din cauză că alții au zis că nu le-a plăcut. Poate nu a rezonat acel autor cu ei, dar dacă descrierea unei cărți ți se pare atractivă sau e ceva anume ce te atrage la o respectivă carte, din experiență știu că nu contează ce zic alții, ci ce simt eu, așa că îmi ascult instinctul și acord o șansă cărții care mă atrage (când mi-am ignorat instinctul în privința asta, am ajuns să regret mai târziu decizia de a ignora ceva ce parcă mă chema). Eventual, nu am mai ascultat părerile celorlalți și am început să citesc ce voiam și ce mă atrăgea. Cred că așa am prins gustul și pentru alte culturi în afara celei a Egiptului antic.
Când am văzut reducerile recente de la editura Baroque, m-am uitat prin biblioteca mea să văd ce anume mi-ar lipsi. Am multe cărți despre culturile și civilizațiile străvechi: egipteană, chineză, japoneză, hitită, aztecă, celtică, greacă, romană și altele pe care am și uitat că le-am cumpărat (și nu le-am deschis de când le-am luat), dar nu aveam nimic despre Bizanț. Pe site-ul editurii sunt o grămadă de cărți despre Bizanț, așa că am zis că e cazul să iau și eu câteva, mai ales după ce citisem descrierea și câteva pagini de la secțiunea de răsfoire și, dacă până atunci interesul meu era mic spre zero, atenția mea a fost captată de îndată . În plus, voiam să am ceva despre Bizanț de la Baroque pentru că sunt unele cărți pe care nu le-am mai văzut publicate la ei de multă vreme, ca „Pietre prețioase” de Aja Raden, „Escrocii galeriillor de artă”, „Diamante și foc”, „Parfumuri de legendă”. Cred că am ajuns să le cam colecționez, dar nu le țin doar de decor, numai că le citesc în funcție de starea mea și cam ce am avea chef să explorez.
În „Constantinopol, capitala Bizanțului”, autorul ne poartă la pas prin celebra capitală, de la zidurile sale, la străzi, piețe, biserici, cartiere, port, palate, monumente, statui, relicve. E ca și cum ai fi un arheolog și dezgropi un oraș pierdut. Mă simțeam ca Sydney Fox (Tia Carrere) din „Vânătoarea de comori” (Relic Hunter). E ca și cum ai sta de vorbă cu cineva care știe o grămadă de lucruri despre Constantinopol și comorile sale, dar ți le prezintă într-un mod cât mai interesant și te ține la povești încât să nu mai poți lăsa cartea din mână. În plus, ador coperta, e frumoasă și elegantă, cu puțin sclipici auriu, chit că are tendința să se murdărească sau păteze destul de repede.
