„O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”
(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)
Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general.
Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor).
Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută).
Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.
Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.
