Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Bijuterii imperiale - Ana Trigo

De cum am văzut noua apariție la Baroque am și luat-o. Istoria bijuteriilor blestemate mă fascinează de ceva vreme încoace. Totuși, foarte puține informații din cartea asta au fost noi pentru mine. Pe majoritatea le știam deja din alte cărți, trei dintre ele sunt „Vraja Diamantelor” de Radu Nor, „Stoned” de Aja Raden și „The Curious Lore of Precious Stones” de George Frederick Kunz (pe asta am găsit-o cea mai complexă lucrare din domeniu și foarte interesantă, întrucât e plină de detalii ale pietrelor prețioase și a istoriei lor din diverse surse, multe anecdote, simbolism, culoare, folclor, divinație, formarea lor, raritate, superstiții, scopuri medicinale, cam tot ce ține de nestemate, dar fără a fi câtuși de puțin plictisitoare, cel puțin din punctul meu de vedere). 

Despre diamantul Hope nu mai e nevoie să spun nimic, e destul de cunoscut, ba chiar a inspirat și Inima Oceanului (colierul din filmul Titanic) și m-a inspirat și pe mine.

Cred că dintre toate nestematele prezentate în cartea asta, singurul cu adevărat „blestemat” pare a fi safirul mov de la Delhi.

Totuși, per total, e o carte interesantă și adună la un loc informații despre bijuteriile celebre și posesorii lor, fie ei loviți de ghinion sau nu.

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

 

Mereu când vedeam prin filme medici cu măști de alea cu cioc lung (recent m-am uitat din nou la „Frumoasa și Bestia” în care am dar iar peste o mască de aia), dar nu de alea elegante pentru bal, mă întrebam cărui scop servea acel cioc lung, în afară de faptul că e destul de înfricoșător. Am aflat mai multe din cartea lui Elisabeth de Feydeau.

Aparent, acele vestimentații negre, completate de o pălărie cu boruri largi și masca înfricoșătoare, erau purtate de persoanele care se apropiau de cei cu ciumă și chiar se numeau „costume de ciumă”. Costumul de ciumă a fost conceput de Charles Delorme, medic al regelui Ludovic al XIII-lea. În acel cioc se puneau plante aromatice și parfumuri pentru purificarea aerului respirat. Pe vreme de ciumă, parfumierul avea datoria să dezinfecteze locurile, oamenii și animalele cu ajutorul parfumurilor. Tot atunci, medicii recomandau să se ardă în case „casolete”(vase în care se ard mirodenii) cu rășini aromatice (cel mai adesea tămâie, mosc, ambră, camfor, gutuie, boabe de ienupăr, ba chiar și pucioasă sau praf de pușcă).

Tot de aici am aflat (reamintit mai degrabă) de „pomander”. Acum îmi vine în minte scena din filmul „Damsel” în care protagonista e îmbrăcată pentru nuntă și, la urmă, vestimentației ei i se adaugă un glob micuț, din aur, cu o bucățică de rășină parfumată în interior. Ei bine, ăla e pomander-ul. Acest mic recipient a apărut în secolul al XVI-lea, fiind un accesoriu foarte sofisticat și semn al distincției sociale, nu doar pentru că păstra în el mosc, ambră, rășini și alte esențe parfumate, ci și pentru că era din aur sau argint, adesea incrustat cu perle sau pietre prețioase. Se prindea la centură, la gât sau pus pe deget, ca inel. Pomander-ul era recomandat mai ales împotriva epidemiilor și în caz de tulburări digestive, dar în poveștile din volumele cu proza fantastică franceză, personajele le foloseau și când treceau prin cartiere rău famate, când li se iveau cerșetori în cale (fie pentru a se feri de mirosul lor, fie pentru a impresiona prin bogăția lor).

Unul dintre leacurile de pe vremea ciumei - despre care am mai auzit și prin alte cărți, pentru că e o istorioară destul de populară - care era cu adevărat eficient, era „Oțetul celor patru hoți”. La fel cum sugerează și denumirea sa, legenda acestui produs se învârte în jurul a patru hoți, care, la începutul secolului al XVIII-lea prădau victimele epidemiei din Marsilia (Toulouse, după alte surse) fără griji, mai ales că oficialitățile orașului se confruntau cu pierderile molimei. Hoții păreau imuni la boală, iar când au fost aduși în fața tribunalului, li s-a propus eliberarea în schimbul „rețetei” imunității lor. Metoda lor era să-și frece corpul, fața și mâinile mai ales cu un macerat din oțet de usturoi și ierburi aromatice (salvie, scorțișoară, mentă, rozmarin, nucșoară) amestecate cu camfor. Rețeta lor a fost publicată și s-a dovedit foarte eficace, așa că a avut un succes răsunător și după sfârșitul epidemiei.

Alte leacuri populare erau dezvoltate în mănăstiri, cum ar fi „eau d'arquebusade” (creat în secolul al XVI-lea de călugări pentru Francisc I, care fusese rănit de o archebuză) sau „l'eau des Carmes” („Apa de melisă”) - un tonic revitalizant, creat de un fitoterapeut francez tot în secolul al XVI-lea, care a dat secretul rețetei sale unui călugăr de la mănăstirea carmeliților desculți. Altă rețetă faimoasă era „Apa Reginei Ungariei”, după o altă rețetă din secolul al XIII-lea căreia i se mai spunea în rândul alchimiștilor și „elixirul nemuririi” sau „aurul lichid/potabil” (cel după care păreau să fie înnebunite metresele franceze, doar Madame de Pompadour consuma constant acest elixir... dar în cazul ei conținea aur adevărat - mai multe informații despre asta puteți găsi în „În pat cu regele” de Eleanor Herman... sau poate era în „Arta regală a otrăvurilor”, tot de Eleanor Herman, nu-mi amintesc exact în care anume dintre ele, oricum, sunt cărți extrem de interesante pe care le recomand).