Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min

 

„Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost prima mea carte citită legată de China și cam așa am prins gustul pentru literatura asiatică. 

Eram prin liceu și lista mea de lecturi de la biblioteca școlii era cam goală, cu excepția acelor lecturi obligatorii care nu mă atrăgeau la vremea respectivă. Diriginta începuse să ne verifice periodic listele de lecturi și la orele de dirigenție povesteam despre noile lecturi. Pe atunci, consideram asta o corvoadă și muncă în plus (nu a durat decât câteva luni această părere, că pe urmă nu mă mai puteam opri din citit și parcă mi se lipeau mâinile de câte o carte tot timpul, aceea a fost și cea mai productivă perioadă a mea în privința lecturilor, citeam și câte 20 de romane pe lună), dar acum îmi dau seama că nu a fost deloc un lucru rău, dimpotrivă, puteam alege orice cărți ne atrăgeau atenția și foarte mulți elevi așa și-au descoperit pasiunea pentru lectură. Da, atunci mă plângeam mult că nu aveam timp liber pentru mine, dar acum îmi dau seama că a fost perioada cea mai faină pentru lecturi și că am profitat din plin de ea.

Ce m-a atras prima oară la „Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost titlul, apoi coperta îmi amintea de costumele purtate de actorii din dramele coreene. Nu știam aproape nimic despre cultura chineză și mă gândeam că e o carte fantasy. Imediat ce am început s-o citesc, mi-am dat seama că e cu totul o altă mâncare de pește. Stilul era diferit față de cele ale autorilor cu care eram eu familiarizată, dar proza asta era foarte atractivă și am dat pagină după pagină, după pagină...

Povestea începe cu o tânără manciuriană, Orhidee (Orhidee e inspirată de ultima împărăteasă, Cixi), care își pierde tatăl și vrea să evite o căsătorie cu vărul ei, așa că participă la selecția de concubine pentru împărat. E aleasă, dar curând își dă seama că Orașul Interzis (în ultimele sale zile de glorie) nu are nicidecum farmecul pe care îl credea ea și că femeile din haremul imperial se luptau între ele pentru favoarea împăratului. Orhidee reușește să tragă sforile potrivite pentru a-l atrage pe împărat în patul ei, dar dându-și seama că are nevoie de ceva mai mult ca să se bucure în continuare de favoarea lui, învață de la curtezane cum să-l satisfacă și, treptat, ea devine indispensabilă acestuia, croindu-și drumul spre putere.  

Ani mai târziu am aflat despre împărăteasa văduvă Cixi, dar imaginea acesteia diferă cu mult față de versiunea romanțată a personajului Orhidee. Dacă aș reciti cartea acum, probabil nu ar mai avea farmecul de odinioară, dar țin minte că pe atunci mi-a plăcut mult, așa că prefer să păstrez acel sentiment nealterat.

Ca o mică paranteză, acest roman m-a făcut să văd diferit viața femeilor din haremul imperial. Mii de femei nevoite să îndure singurătatea doar pentru a aduce onoare familiei și a intra în jocul politicii, unde majoritatea erau doar pioni nesemnificativi. Tocmai descrierea asta a singurătății ce domnea în Orașul Interzis mi-a bântuit mintea când am scris „Pagoda Împărătesei de Jad”, deși nu e tema centrală a povestirii (poveste pe care o puteți găsi în antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise).

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi? 😂

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky 😂😂😂). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând). 

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Uneori, mă cuprinde dorul de o poveste bună pentru tineri și cam rar am ajuns zilele astea să găsesc una fără să aibă conținut sexual. Am văzut foarte multe recomandări de cărți care se voiau a fi pentru adolescenți, dar ele abundau în scene 18+, și mă uitam uimită la recenzii; unii le lăudau că erau foarte educative cică și săreau la gâtul celor care nu erau de acord cu asemenea conținut în cărțile pentru copii, că ideea în mare era că dacă nu accepți așa ceva ai o mentalitate învechită și alte chestii antice fără o viziune „modernă”; cred că ăsta e principalul motiv pentru care am renunțat la romanele YA, pentru că sunt prea „moderne” pentru mine și nu știu să le apreciez cum se cuvine. La drept vorbind, tocmai tendința asta de a adăuga „chestii la modă” acum în romane, le face pe majoritatea să pară cam la fel, pentru că nici nu se mai pune accentul pe intriga cărții sau pe aventurile protagoniștilor, sau povestea în sine, ci pe hormonii lor și, astfel, peste jumătate de carte e plină de certuri și împăcări fierbinți între personaje (indiferent ce gen de carte YA ar fi, mai ales romatasy - în romantasy aproape că partea fantasy e la minimum, punându-se accentul extrem de mult pe romance/erotic/p...). Am renunțat la o grămadă de cărți YA tocmai pentru că mi se păreau toate la fel.

Din fericire, „Împărăția ultimului cerb” a ieșit din tiparele acestei noi mode. Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță. Unele părți mi-aș fi dorit să fie altfel executate, dar nu m-au deranjat prea tare, mai ales că ăsta e primul roman al autoarei, dacă nu mă înșel.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant (căutătorii de comori mereu se avântă spre locurile indicate în hărțile de comori, indiferent că sunt false sau adevărate incită imaginația și simțul de aventură), la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali. Când eram mică, printre primele mele cărți citite a fost „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson și atunci m-am apucat să sap după comori prin toată livada bunicii, apoi mi-am văzut „opera” și ca să nu dau de bucluc, am dat vina pe câine. 

„Împărăția ultimului cerb” e un fantasy drăguț, plin de aventuri, dar și relaxant, așa că e numai bun de luat în vacanță. Cred că ar fi foarte apreciat de copii, dar și de părinți.

Pentru cei interesați, alte cărți cu pirați care îmi vin acum în minte sunt volumele „Busola către Nova Scotia” de Agape F.H. (acestea mi-au amintit oarecum de „Pirații din Caraibe”) și „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș (asta e extrem de interesantă, de istorie, are și capitole cu pirați și comorile lor, plus povești ale unor hărți, mi-a plăcut foarte mult).

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.

Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate – M.K. Lynn

În „Cazul inimii furate”, primul volum din seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” de M. K. Lynn, facem cunoștință cu oamenii Cabinetului de Investigații Supranaturale ai Micului Paris.

Cred că pe parcurs ni se vor dezvălui mai multe informații legate de acidul demonic și supranaturalul din Micul Paris, dar pe moment nu ni s-au dezvăluit prea multe. Umorul nu lipsește nici el.

Fiecare e unic în felul său, Eleonora e pasionată de otrăvuri, Florica e ahtiată după dulciuri, Leopold e pasionat de ceea ce face și de minunata lui Șefă, iar Lisette e... Lisette. Leo și Lili au o dinamică aparte, iar relația lor evoluează încet, având la bază respectul și înțelegerea.

Primul lor caz mi-a stârnit interesul și sunt curioasă să aflu mai multe detalii din trecutul celor doi și nu numai (Pisica și Floarea, Diamantul și Cafeneaua - astea îs coduri ca să nu dau spoilere).

E o carte lejeră, numai bună pentru relaxare și o prăjitură... poate chiar de la Capșa, dacă sunteți din București.

Cu cartea asta mi s-a trezit și mie interesul pentru „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul pe la 1900. De fapt, auzisem cândva că Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar nu prea dădusem importanță acestei informații și nici nu mă făcuse curioasă să aflu mai multe (mă tot gândeam la Chirița și la filmele cu ea, care nu îmi prea plăcuseră pe atunci când le văzusem, eram și prea tânără și nu înțelegeam ce era așa amuzant la Chirița și fetele ei, care stâlceau franceza - bine, acum înțeleg, am revăzut Chirița și am avut o altă perspectivă a acelor vremuri -, ah, și să nu uit de filmele cu Mărgelatu și mă miram de rochiile acelea tipic franțuzești pe care le purtau femeile (ulterior am citit un studiu foarte interesant: „Modă românească și modernizarea europeană 1830-1920” de Adrian-Silvan Ionescu, și am înțeles care era treaba cu moda pe atunci), dar cam atât îmi aminteam din Mărgelatu, pentru că nu prea avusesem răbdare să le termin, cu alte cuvinte, perioada românească de pe la 1900 nu prea prezenta interes pentru mine). Totuși, „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate” mi-a readus pe radar numele „Micul Paris” și de data asta nu l-am ignorat, avea un aer de epocă și am luat și alte cărți despre Bucureștiul vechi, inclusiv „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, plus seria cu Misterele Bucureștilor de Dan-Silviu Boerescu. În afară de M. K. Lynn nu am mai întâlnit cărți cu acțiunea în Bucureștii vechi (poate doar în „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” de Aurelia Chircu, care e și acela un fantasy cu iz caragialesc, dar are incluse și tradiții vechi românești, ca busuiocul pus sub pernă într-o anumită noapte din an, pentru a-ți visa ursitul), iar felul în care rezolvă detectivii cazurile care bântuie străzile la miezul nopții m-a făcut să mă gândesc la Jack Spintecătorul dintr-un oarecare motiv.

În „Micul Paris” franceza era la modă (vedem asta și din Chirița), așa că nu e de mirare și tendința de „franțuzire” a numelor, iar dacă ai făcut și școala în străinătate, aveai și mai multă trecere în rândul lumii bune și mai multe oportunități (dacă nu mă înșel, și Duiliu Zamfirescu parcă avea o carte, sau scrisese într-o prefață, în care vorbea despre cât de bine erai văzut și aveai mare succes în posturi foarte bune, dacă aveai studiile făcute în străinătate). Și Constantin Balcabașa în „Bucureștii de altădată”  (volumul 1) elevii erau obligați să vorbească în timpul pauzelor numai în franceză, iar acela care era prins că vorbea românește primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în română. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare. Totuși, elevii sunt inventivi și găsesc ei modalitatea de a vorbi în română fără să-și mai bată capul cu consecințele. Chiar și Ion Bulei în „Lumea românească la 1900” spunea că românii erau foarte dornici să preia cultura străinilor, așa că nu e de greu de înțeles de ce se formau tot mai des grupuri care se străduiau să protejeze fondul național, iar printre acestea se aflau și autori precum Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Maiorescu și alții.

Nici despre Capșa nu auzisem, dar, aparent, Capșa era o cofetărie de lux pe Calea Victoriei și pe piața Teatrului, alături de Fialkovsky și Giovanni. Și două fragmente din „Bucureștii de altădată” despre Capșa, care mi s-a părut foarte interesant:

„Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în București să vie să ia înghețată la Capșa. Lucrul șic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese steteau tinerii civili sau ofițerii și priveau acea expoziție de femei tinere și nostime.  

Într-una din veri o parte din lumea „bună” s-a supărat pe Capșa și s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în fața Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocrația bucureșteană a luat înghețată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.”

Hmm? Oare de ce s-o fi supărat aristocrația pe Capșa? Să fi fost gustul schimbat al prăjiturilor? Vă spune M. K. Lynn în „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”.

Conacul Roselor - Maria Philip

 În zilele ploioase de toamnă, mirosul fructelor coapte, al strugurilor dulci (deja mă gândesc la must) și al frunzelor de nuc îmi dau o stare romantică. Tot ce vreau atunci e să mă culcușesc cu o pătură pufoasă în jurul umerilor, o pisică pe genunchi, un pahar cu vin roșu alături și o carte romantică în mâini (toamna îmi dă o stare melancolică, așa că atunci, deși e mare vibe cu cărțile thriller și horror, eu prefer o lectură ușoară, un cozy mystery sau romance). Iar „Conacul Roselor” de Maria Philip e o carte perfectă pentru zilele mohorâte de toamnă.

Gladys e o tânără frumoasă și inocentă, un spirit liber, dar cum a trăit izolată de societate și fără părinți care să o învețe ce se cuvine și ce nu pentru o domnișoară de origine nobilă, nu e încorsetată de regulile rigide ale acesteia, având un caracter mai degrabă rebel, până apare în scenă William. Bărbatul pătrunde în viața tinerei brutal, încercând să secere obiceiurile ei de zi cu zi care i se par de-a dreptul scandaloase și încearcă să îi impună standardele de educație și decență ale unei tinere nobile tipice. Totuși, Gladys nu e dispusă să renunțe la libertatea ei, doar de dragul de a intra în rând cu lumea, indiferent cât de chipeș ar fi noul ei tutore și oricât de tare i-ar bate inima în preajma lui.

Gladys m-a cucerit imediat, pentru că iubește pisicile, cu William nu am fost pe aceeași lungime de undă de la început, prea făcea pe șeful, dar până la urmă au fost amândoi adorabili. Mi-a plăcut cum se lăsa cu scântei de fiecare dată când William și George erau în aceeași încăpere, iar schimbul lor de replici m-a amuzat copios.

„Conacul Roselor” e o carte scurtă și lejeră (am lecturat-o în vreo două ore), acțiunea se derulează foarte rapid, iar personajele sunt atât de vii, încât te trezești la urmă cu un mare zâmbet pe buze.

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!