Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Agonie mentală - Veit Etzold

 

Descrierea cărții m-a atras, iar de acest autor citisem și prima carte din seria cu Clara Vidalis, „Tăietura finală”, și mi se păruse interesantă, deși, după atâtat timp, nu pot spune că a fost memorabilă. Oricum, dacă în „Tăietura finală” observasem repetițiile și alte lucruri care se adunaseră, dar nu le dădusem importanță, concentrându-mă la lectură, de data asta au devenit deranjante. De fapt, e ceva ce observasem din primul volum, anume că personajele expun o idee, iar Clara o reia și ea, de parcă ea e cea care o exprimase, iar ceilalți urmează logica ei. La drept vorbind, personajul ăsta nu a făcut prea multe pentru investigație, doar devenise ținta criminalului pentru că se apropia de el... dar toată echipa ei se apropiase de el prin deducții formulate înainte de a le repeta Clara.

Plus, se exprima o idee sau mai multe într-un dialog, apoi acestea se regăseau și mai târziu în alte părți din carte, formulate cam la fel ca prima dată, dar de parcă erau noi pentru personaje. Una din scenele astea e cea legată de versetele biblice pe care MacDeath (parcă el era) le găsise deja pe net și le interpretase deja, cu repetițiile Clarei, evident, dar ei mai au nevoie de o interpretare (care, surpriză, în mare e tot la fel ca aceea a lui MacDeath) de la un exorcist al Vaticanului - cred că ăsta a fost inclus prea „in your face”, deși nu prea era nevoie de el pentru detectivi, pentru că ei își dăduseră deja seama ce urmărea Dragonul, așa că din punctul ăla a devenit extrem de previzibil romanul. Fără explicațiile celorlalți, care îi dădeau mură în gură, Clara nu a dedus singură mare lucru... dar ea e cea luată în vizor de criminal... faza asta mi-a adus aminte de „Cartea morților” de Patricia Cornwell, unde și protagonista aia e vizată de un criminal doar pentru că e personaj principal. La o anumită scenă, tot cu exorcistul, mi-a amintit de niște informații pe care le mai întâlnisem și în „Secretul Genezei” de Tom Knox, cea cu sacrificarea primului născut unui zeu. Criminalul e super deștept și poliția nu are habar unde și cum să îl prindă, dar brusc devine... naiv... și o confruntă pe Clara față în față... ca să fie în gloria ei prinderea unui alt ucigaș celebru.

Cartea nu e rea, mi-a plăcut mare parte din ea, exceptând părțile repetitive, și e un thriller care se citește rapid. Nu s-a făcut abuz de trecutul traumatic al Clarei, ci s-a pus accentul pe caz. E o lectură care merge dacă vrei un thriller alert. O să caut și restul seriei.

Au fost menționate și drogurile naziste și ceva detalii despre câteva programe secrete ale naziștilor, ca „Viking”. Mi s-au părut interesante, m-am gândit la jocul Outlast, primul din serie, și la „Naziștii și drogurile” de Norman Ohler.

Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.