Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.
M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.
În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent...
„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.
În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB.
„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...
„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.
„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere.
„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.
„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț.
„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.
Un fragment drăguț:
„ - Mă iubești, Nadim?
- Mda, ca și câinele pe pisică!
- Minte-mă! Minte-mă, dragule!
- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!
- Dar eu te iubesc, geme Stela.
- Tu minți totdeauna.
- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”
Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...
„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.
„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea.
„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.
„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.
Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.
