Am auzit prima oară de cartea „În căutarea oii fantastice” dintr-un anime, „Tokyo Ghoul” ca să fiu mai precisă, și am căutat titlul și la bibliotecă, mai mult la plesneală, dar așa am dat peste autorul Haruki Murakami și am devenit fană a romanelor sale în adolescență. Spun în adolescență pentru că atunci cărțile lui aveau un farmec aparte, îmi plăcea combinația aceea de magic realism combinat cu echilibrul acela precar dintre real și absurd și vis, care, deși destul de ciudat, are totuși sens în cărțile lui Murakami și le face fascinante. E cam greu să încadrezi cărțile lui Murakami într-o anumită categorie, ele având elemente cam din toate, efectul per total fiind acela de bizar, dar un bizar care te tentează să afli mai multe și să te arunci în poveste fără să mai încerci să cauți firele logice și pur și simplu îl iei ca atare.
Cronica păsării-arc era cartea mea preferată de la Murakami, dar, totodată, cu ea am și încheiat pasiunea asta pentru cărțile acestui autor, pentru că, la fel ca în cazul Agathei Christie, odată ce citești mai multe te obișnuiești cu stilul și devine previzibil (da, chiar și la Murakami am observat câteva idei care se repetau mai mult sau mai puțin diferit în cărțile lui și n-am mai avut interesul de a citi alte cărți de la el, eram deja suprasaturată și nu mai găseam nimic nou la bizarul său).
Au trecut ceva ani de la lecturarea acestui roman, dar ce mi-a rămas cel mai viu în memorie e scena cu soldatul în fântâna seacă din deșert, de fapt, cred că povestea veteranului de război m-a captivat cel mai mult la carte, restul acțiunii îmi e în ceață acum, deși mai țin minte detalii și o parte din personaje. Nu e o carte pe care aș reciti-o, poate doar părțile cu veteranul, de dragul nostalgiei.
