De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile. 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.

Pe urmele crimelor - Mark Benecke

Înainte să citesc cartea asta, îmi plăcea serialul CSI, dar după „Pe urmele crimelor” nu a mai fost la fel ca înainte și, treptat, am renunțat. Își pierduse orice farmec pentru mine. Cred că abia atunci am realizat ce înseamnă cu adevărat documentarea pentru o carte și cât de importantă e ca povestea pe care o scriem (depinde de subiectul abordat) să fie credibilă.

Pentru o carte ca asta, ai nevoie și de un stomac tare pentru detalii puțin spus macabre. Chiar primul exemplu cu care începe e despre un canibal care descrie cu lux de amănunte gustul cărnii de om și cum e mai bună de mâncat... 

Primul capitol e plin de crime înfiorătoare ale unor canibali și... vampiri. Asupra canibalilor nu insist (exceptându-l pe Wendigo), unele cazuri l-ar fi făcut de rușine și pe Hannibal Lecter.

Despre vampiri apăruseră câteva tratate. Două exemple ar fi: lucrarea lui Ranft „Tratat despre mestecarea și plescăitul morților din morminte - în care este prezentată adevărata natură a vampirilor și sugătorilor de sânge ungari și în care sunt recenzate și toate scrierile apărute până acum pe această temă”(apărut în latină în 1725), lucrarea lui Demelius: „Relatarea documentată și detaliată despre vampirii sau sugătorii de oameni, care au apărut în anul acesta și în anii precedenți în regatul Serbiei”(1732). „Mestecatul și plescăitul” din lucrarea lui Ranft se referea inițial la credința în „Nachzehrer”(figuri din mitologia germană, similare vampirilor), totuși, aceștia nu erau vampiri în sensul strict al cuvântului, deoarece nu le provocau rău sau pagube altor oameni, ci își mâncau propriul giulgiu sau alte părți ale corpului în interiorul mormântului, iar de aceea exista obiceiul de a li se pune în gură pietre, monede, lămâi sau alte obiecte similare, astfel încât să renunțe la mușcat (asemenea tradiții se găsesc și la noi, la fel și în cultura chineză antică, unde erau înlocuite cu cicade de jad sau alte totemuri de animal). Unele dintre caracteristicile vampirilor în credințele germanice erau creșterea părului și a unghiilor, cojirea pielii, sângerarea corpului (toate procedee tipice procesului de descompunere), iar Ranft a încercat să și le explice prin cunoștințele ce le aveau la acea vreme, anume moartea doar treptată a părților corpului, însă explicațiile lui ambigue nu au potolit credința populară cum că unele țesuturi ar avea o viață proprie, printre acestea numărându-se și pielea, și părul. 

(*Ca o mică paranteză la cele de mai sus, asta îmi amintește de povestirea lui Balzac - „Elixirul de viață lungă”, în care un bătrân nobil face rost într-un mod misterios de o sticluță cu un elixir de imortalitate și îi cere fiului său ca la moartea sa să îi ungă tot corpul cu acel elixir. Bărbatul nu crede că va funcționa, dar după ce bătrânul moare, îi unge cu elixirul un ochi, iar acesta prinde viață, întinerește și începe să se miște, parcă rugându-l mut să continue, dar bărbatul îi zdrobește ochiul și păstrează elixirul pentru el însuși, pentru a-l folosi la moartea sa. Pentru asta angajează un călugăr parcă și acesta apucă să-i ungă doar jumătatea de sus a trupului și un braț, că proaspătul reînviat nu avea stare și se mișca întruna și mai și comenta aiurea, iar călugărul scapă sticluța cu elixirul și mortul rămâne mișcându-se doar în părțile unse, iar în ciuda injuriilor ce-i ies pe gură, lumea se minunează și îl duce la o biserică unde e considerat sfânt, dar la o slujbă, mortul-nemort se enervează și sare pe o masă plină de lumânări și provoacă un incendiu.*)

Revenind la morții care se tânguie în morminte, unii au presupus că vampirii au crescut în popularitate mai ales din cauza cazurilor în care oameni care nu erau morți decât aparent, erau îngropați și se trezeau în mormânt, chinuindu-se să strige după ajutor și să iasă (cazuri care nu erau deloc rare din câte se pare, cred că cel mai cunoscut e cel al lui Bloody Mary, de aceea, în unele cazuri, se lega un clopoțel deasupra mormântului. Și Edgar Allan Poe are o povestire despre cineva îngropat de viu, cred că se chema „The Cask of Amontillado”).

Un alt capitol interesant este cel despre Wendigo. Acest personaj este un antropofag din zona de nord a Canadei de astăzi. Deși el este un personaj legendar, rădăcinile lui sunt foarte reale: Windigowak sunt în realitate oameni care au fost prinși în geruri și care au fost nevoiți să-și mănânce tovarășii de arme, ca să nu moară de inaniție.

Conform legendelor transmise de indienii Anishinabeg nord-americani, devin spirite Wendigo (Windigo, Wiindigoo) cei care consumă carne de om. Monstrul care ia naștere astfel are adesea degetele de la picioare foarte mici, în lipsa cărnii de om se hrănește cu mușchiul copacilor și urmărește călătorii singuratici. Inima lui este din gheață și cine vrea să omoare un Wendigo trebuie să îi facă inima să se topească.

„La indienii nord-americani, aceste creaturi erau ființe ale pădurilor singuratice. Uneori erau privite și ca zei sau ca spirite.
Wendigowak îi împingeau pe cei rătăciți într-o și mai mare rătăcire și în nebunie. Erau întotdeauna pe urmele sau în apropierea acelora care se rătăciseră, puteau fi simțiți, câteodată și auziți, însă nu puteau fi niciodată văzuți. Această presiune permanentă de a fi sub observație îi făcea pe oameni să fie cuprinși întâi de frică, apoi de panică și în final de nebunie, și abia după aceea venea Wendigo pentru a-și lua victima. 
Se spunea că Wendigowak ar fi fost foarte mari, însă atât de subțiri, încât nu puteau fi văzuți dacă erau priviți dintr-o parte... Mai erau denumiți și <<călăreți ai furtunii>>.
În forma lor inițială ei sunt creaturi similare stafiilor, cu o inimă din gheață... Uneori sunt descriși și ca niște creaturi de tipul animalelor de pradă, asemănătoare unui urs sau unei pisici, cu caninii și ghearele extrem de lungi. Însă la fel se relatează și despre un fel complet diferit ca apariție și statură.
În mituri, ei pot deveni umbre, însă pot prelua și formă umană (de care se și folosesc adesea). În formă umană se spune că ar fi caracterizați prin ochii care lucesc roșiatic. Vocea lor poate fi silențioasă ca o șoaptă, însă și răsunătoare ca o tornadă.
Reprezentarea lui Wendigo este foarte diversă. Astfel, unele legende povestesc despre faptul că picioarele lor ar fi ca ale unui animal, altele spun că ar avea un singur deget la picior. Iar în altele se spune că abia dacă ar putea fi deosebit de un om.
Adesea este denumit și Windigo, alte nume uzuale sunt <<Atcen>> și <<Kokodjo>>. Probabil că prima denumire indiană pe care au avut-o este <<Witiko>>, ceea ce înseamnă <<El, cel care trăiește singur>>.
Existau mai multe căi prin care un om putea deveni un Wendigo. Una dintre acestea consta în aceea că omul era strigat pe nume de un Wendigo în vis sau chiar să viseze că este un Wendigo. Însă la fel de bine un om rătăcit în singurătatea pădurii putea să fie strigat pe nume de un Wendigo (în loc să fie mâncat). Și era posibil să fie blestemat de un șaman și să pășească astfel pe calea unui Wendigo. La fel exista însă un ritual de transformare pentru cei care voiau să se dedice zonei crepusculare.
Și apoi, bineînțeles, consumul de carne de om, care ducea la transformare și îl făcea pe om un Wendigo. Prin acest păcat, omul se transforma într-o ființă care cu greu putea fi rănită, era mai puternică și mai rapidă și era mânată de o foame de viață.
Însă există și legende în care un Wendigo a fost vindecat, așa de exemplu prin instilarea de seu fierbinte, care a făcut să se topească inima de gheață.
Una dintre puținele posibilități de a învinge și de a ucide un Wendigo este ca respectiva persoană să devină ea însăși un Wendigo care să lupte cu acesta.
Însă trebuie să se acorde mare atenție: chiar dacă respectivul a ucis un Wendigo, există pericolul ca el însuși să rămână un Wendigo pentru totdeauna.”

Cred că cel mai cunoscut film inspirat din legenda lui Wendigo e „Ravenous” (1999) - de fapt, aici el nu apare ca un spirit, ci monstrul se dezlănțuie din interiorul oamenilor, dar are la bază legenda lui și a fost inspirat și de povestea lui Alferd Packer (da, numele lui era Alferd, și din câte țin minte, se pornise și el în goana după aur, alături de un grup, dar nu cunoșteau locurile și s-au rătăcit în munți... eventual, fiind nevoiți să supraviețuiască printre zăpezi... iar Alferd o face pe baza tovarășilor morți). Alte filme cu wendigo sunt: „Wendigo” (2001), „Antlers” (2021), „The Windigo” (2024), și mai era unul pe care îl văzusem, dar nu îmi pot aminti titlul lui acum. Iar dacă preferați cărți, „Cimitirul animalelor” de Stephen King.

Oricum, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke e o carte intensă, plină de informații și povești fascinante din care am avut multe de învățat. A avut și vreo două sau trei părți destul de plictictisitoare, pentru mine cel puțin, mai ales aceea cu criminalul Udo Jurgens, dar în rest a fost o carte deosebit de interesantă.

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz