Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, îm compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.

Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.

Murder on the menu (volumul 2)

 Cordon Bleu Stories of Crime and Mystery

Am găsit-o în bibliotecă și credeam că am și primul volum, dar nu. Țin minte că am luat-o cu câțiva ani în urmă de la un anticariat, pentru că avea nume cunoscute ca Gaston Leroux (cel care a scris „Fantoma de la Operă” și „Misterul Camerei Galbene”), Alphonse Daudet („Piciul”) și Alexander Pushkin (de care am auzit, dar nu am citit nimic până acum, pentru că luasem o pauză de la clasicii ruși și după „Maestrul și Margareta” sau „Crimă și pedeapsă” nu aveam starea necesară). 

Cred că suntem obișnuiți deja cu poveștile în care cineva bea și mănâncă vesel la o petrecere sau la o masă cu prietenii, apoi, câteva clipe mai târziu, cade mort. Și Agatha Christie are asemenea povești. În filmele după cărțile ei, multe crime au loc după ce victima bea o cană de ciocolată caldă înainte de culcare sau un pahar cu șampanie.

Evident, și basmele și istoria au destule istorioare cu otrăviri prin mâncare. Cel mai celebru exemplu e Albă-ca-Zăpada care primește un măr otrăvit, ca să nu mai pomenesc de celebrele familii Borgia și de Medici.

Din „Murder on the menu 2”, unele povești mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin spre deloc, dar mi-au făcut cunoscute stilurile unor autori și pe care dintre ei să îi mai caut și pe viitor.

1. „A Terrible Tale” de Gaston Leroux - asta a fost într-adevăr o poveste teribilă, dar nu într-un sens bun. Gaston Leroux (jurnalist și gurmand) își găsea deseori inspirația în bistrourile din Paris și Toulon, la fel s-a întâmplat și cu povestea asta. Un grup de marinari se adună într-o cafenea din Toulon și încep să-și depene experiențele. Dintre toți, doar căpitanul Michel, cel cu un singur braț, rămâne tăcut și după ce se lasă înduplecat de ceilalți tovarăși începe să-și spună povestea despre cum și-a pierdut brațul. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, căpitanul avea o mică vilă într-o suburbie din Le Mourillon, lăsată moștenire de familia sa, dar cam lăsată de izbeliște pentru că el era plecat aproape constant în călătorii pe mare. Totuși, se întoarce mai devreme dintr-un voiaj și se duce la vila asta ca să se odihnească pentru câteva zile. Acolo, e martor chiar din prima seară la o scenă bizară cu vecina lui misterioasă, pe care o urmărește în secret și are impresia că e ceva supranatural la mijloc, deoarece femeia pare că vorbește singură, dar i se răspunde de ceva nevăzut, și poarta se deschide și închide aparent singură, ba căpitanul mai aude și niște dupăituri și sunete ciudate cărora nu le pricepe sensul, iar asta îl frământă toată noaptea.

A doua zi, o întâlnește pe frumoasa lui vecină și, deși ea încearcă să-l evite, în cele din urmă conversează cu el din politețe și căpitanul află că ea e soția unui fost coleg de al său, căpitanul Gerard. Michel insistă neapărat să-l viziteze, în ciuda protestelor femeii, și apare nepoftit la ușa lor chiar în acea seară.

La vila Makoko, Michel îl întâlnește pe Gerard... adică doar bustul lui, care se deplasa cu ajutorul unor cârlige (la partea asta, recunosc că povestea și-a pierdut orice urmă de credibilitate pentru mine). La cină apar curând și alte busturi de bărbați, care se mișcă tot cu cârlige, ba mai și mănâncă cu ele, și își spun povestea, despre cum au naufragiat pe o insulă și s-au mâncat între ei pentru a supraviețui, și femeia era cu ei, dar ei fiind gentilomi, au scutit-o și ea a rămas întreagă. Totuși, arătările au prins gustul cărnii de om și îl atacă pe căpitanul Michel, și așa își pierde el brațul.

2. „So you won't talk!” de Damon Runyon - despre autorul ăsta nu știam nimic, dar povestea lui din antologie s-a cam jucat cu nervii mei la început. E plină de slanguri americane și jargoane, și atâtea repetiții, încât nu de puține ori am vrut să renunț la ea, mai ales în primele cinci pagini. Este vorba despre un detectiv amator care fură de la locul crimei papagalul unui miliardar, crezând că papagalul va rezolva misterul morții stăpânului său. Totuși, detectivul amator e și un mare gigolo, așa că nu vrea să meargă pe la teatru sau pe unde mai are el treabă cu papagalul după el, așteptând ca pasărea să spună ceva, și îi dă papagalul unui prieten ca să aibă grijă de el și să noteze fiecare cârâială a păsării... cu lux de amănunte. După câteva zile, prietenul pierde papagalul original și îl înlocuiește cu altul, a cărui vocabular obraznic prinde criminalul în cele din urmă. 

3. „Sauce for the Goose” de Patricia Highsmith - Autoarea e cel mai probabil cunoscută după romanul „Strangers on a Train”, care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock. Pentru mine a fost prima întâlnire cu ea și mi-a plăcut povestea din antologie, deși ideea a mai fost folosită și ar putea fi considerată clișeică azi. Pe scurt, în „Sauce for the Goose” o soție îi întinde o grămadă de „accidente” intenționate soțului ei mai în vârstă, pentru a scăpa de el fără a fi bănuită de poliție și pentru a trăi apoi fericită cu amantul ei chipeș. Planul îi funcționează și un „accident” o scapă de soțul nedorit. La scurt timp, se căsătorește cu amantul, dar după o vreme, ăsta îi coace și el niște „accidente” ca să scape de ea, numai că femeia își dă seama și procedează și ea la fel din nou. Eventual, ajung să se omoare amândoi unul pe altul.

4. „A Very Commonplace Murder” de P.D. James - Povestea asta mi s-a părut ca idee și stil cu „Pacienta tăcută”, de fapt povestea asta are foarte multe în comun cu romanul cu pacienta. Un angajat la o anumită firmă descoperă ceva legat de șeful său și își face o copie de rezervă de la ușa clădirii unde crează pentru a se strecura noaptea înăuntru și a cerceta mai bine. Totuși, într-una din nopți vede pe strada alăturată un cuplu care se întâlnește în secret, femeia fiind măritată. După alte câteva nopți, femeia e ucisă și aventura ei e făcută cunoscută publicului, iar vina cade pe amant, urmând ca acesta să fie spânzurat. Angajatul e martor la crimă și îl poate salva pe băiatul acela, dar alege să nu o facă... dintr-un motiv foarte previzibil pe care l-am bănuit încă de la început.

5. „A Dinner at Imola” de August Derleth - Una dintre poveștile cu adevărat fascinante ale acestei antologii, care include personaje celebre ca faimosul Cesare Borgia și Niccolo Machiavelli. Niște oaspeți, printre care și Machiavelli, sunt invitați la o cină cu Cesare Borgia, dar fiecare se uită cu coada ochiului la inelul gazdei lor. Cesare Borgia îl ia în vizor pe ducele Paolo di Colonna, despre care are bănuieli că s-a aliat cu dușmanii familiei Borgia și vrea să pornească o revoltă. Borgia îl elimină cu o lumânare special comandată de la magicienii lui, iar în timp ce vorbește cu el, ducele dă semnele unei otrăviri și moare la scurt timp... de o boală necunoscută zic medicii, iar restul mesenilor, încurajați de Cesare Borgia își reiau masa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși toți se tem în secret de uneltirile gazdei lor.

6. „The Feast in the Abbey” de Robert Bloch - Acesta e autorul lui „Psycho” (care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock în 1960). Povestea a fost interesantă și plină de suspans. Un cavaler trece printr-o pădure într-o noapte furtunoasă, dorindu-și să ajungă la domeniul fratelui său, și dă peste o abație, la care cere popas pentru că are impresia că din cauza întunericului a rătăcit drumul. Cât timp e condus de ciudații „călugări” spre o chilie de-a lor - chilie care, la fel ca abația, e plină de bogății - el aude cânturile lor de afară, dar nu sună deloc a rugăciuni și cântece bisericești și are o senzație de teamă crescândă, amintindu-și de unele povești de-ale bătrânilor despre o abație secretă în mijlocul pădurii... Mănăstirea Diavolului. Abatele îl cheamă pe cavaler la masa lor, și acesta e surprins când îi vede pe călugări îmbuibându-se cu mâncăruri care mai de care mai bogate și apetisante, mai ales cărnuri, un festin de care nu au parte nici regii. Deși le urmează exemplul și mănâncă, i se pare că acea carne are un gust ciudat... și începe să intre la bănuieli, mai ales când abatele îi pune în capul mesei o tisie acoperită și forma ascunsă sub ștergar poate fi ușor recunoscută. Teama cavalerului se accentuază până spre nebunie când abatele îi spune povestea Mănăstirii Diavolului și îi arată ce era pe tipsia acoperită...

7. „The Three Low Masses” de Alphonse Daudet - Un preot trebuie să oficieze cele trei slujbe din Ajunul Crăcunului, dar ajutorul lui îl momește cu mâncarea delicioasă pregătită pentru toți sătenii de Crăciun. Prima parte a slujbei rezistă și o duce până la capăt cum se cuvine, dar nerăbdarea lui crește și de la a doua parte începe să scurteze frazele și să sară peste rânduri, iar la a treia parte grăbește așa tare slujba, că nimeni nu mai poate ține pasul cu el și enoriașii nu mai înțeleg nimic. Oricum, pe urmă preotul fuge să se înfrupte cu bucatele alese, dar după câteva îmbucături cade mort, din cauza efortului de a termina rapid slujbele. Totuși, el e blestemat după moarte și se transformă în fantomă care, în nopțile de Crăciun, la ruinele bisericii, încearcă să-și țină slujbele cum se cuvine, pentru a se odihni în pace.

8. „The Coffin Maker” de Alexander Pushkin - Un bărbat care face sicrie și fiicele lui sunt invitați la o petrecere a unui vecin, dar replica gazdei îl jignește cu ceva și el decide să bea în cinstea morților care i-a avut drept clienți. Dar ajuns acasă își dă seama că morții îl așteptau acolo ca să petreacă cu el.

9. „A Case for Gourmets” de Michael Gilbert - Asta a fost o poveste lungă, dar destul de plictisitoare pentru mine. Un pasager adoarme în tren și se trezește într-o gară în care sunt diverse afișe, printre care unul cu „gem de heringi” crede el, dar cineva îl pocnește și leșină, iar când se trezește e într-o gară cunoscută și merge acasă, dar următoarele zile caută în tren afișele cu gemul de heringi. Un ofițer îl prinde când rupea afișele plătite și după ce află toată tărășenia, se decide să afle adevărul.

10. „Rum for Dinner” de Lawrence G. Blochman - Asta a fost o poveste surprinzător de bună, din care am și învățat că este o rețetă de pui cu banane, și că fructele ackee sunt otrăvitoare când sunt crude sau prea coapte și că medicamentul cel mai la îndemână e alcoolul. Un hoț de diamante e invitat la cina unor bogătași, dar e ucis acolo și amanta lui îl duce la spital, unde un anume doctor îi face examenul toxicologic și află adevărul, iar restul e floare la ureche. 

11. „Under the Hammer” de Georges Simenon - De la autorul lui Maigret mă așteptam la mai mult, dar asta a fost o poveste destul de slăbuță, cu o femeie care lucrează la un han și își ucide un oaspete pentru a-i lua banii ca să-l facă pe soțul ei infidel să se întoarcă la ea... după ce ăsta voia să fugă cu amanta.

12. „Poison a la carte” de Rex Stout - Cică detectivul Nero Wolfe e varianta americană a lui Sherlock Holmes... dar afirmația asta e cât se poate de departe de adevăr după părerea mea. Nero Wolfe are o personalitate neplăcută și ca detectiv nu a făcut mai nimic, deși celelalte personaje îl laudă pentru inteligența sa și ingeniozitatea cu care rezolvă cele mai grele cazuri... Pe mine nu m-a convins deloc și nici nu cred că-l voi căuta pe viitor pe detectivul Nero Wolfe, poate pur și simplu povestea asta nu i-a scos în valoare geniul. A fost și povestea cea mai lungă dintre toate și cea mai lălăită, și confuză pe alocuri. Nero Wolfe și asistentul lui, (fustangiul) Archie Goodwin, sunt invitați la o cină pompoasă de niște gurmazi bogați și invită 12 actrițe ca să le servească felurile de mâncare. Unul dintre bogătași moare și automat vina cade pe femei și astea sunt interogate toate laolaltă, fără niciun rezultat, că aia care l-a ucis e prea deșteaptă (vorba lui Nero Wolfe) și apoi nu mai e, își pierde brusc neuronii doar ca să îi gâdile egoul lui Nero Wolfe... și se dă singură de gol... deși nimeni nu are nici măcar o brumă de bănuială asupra ei... dar cade în „capcana lui Nero”. Misterul în sine nu a fost rău... dar lălăiala m-a făcut să-mi pierd interesul. Cu povestea asta mi-am pierdut timpul aiurea.

13. „Lamb to the Slaughter” de Roald Dahl - O poveste destul de scurtă, cu o idee de bază foarte întâlnită, dar a fost bună și m-a ținut ca pe ace. Un polițist vine acasă după muncă și îi spune soției lui iubitoare și gravidă în șase luni că vrea un divorț. Într-o clipă de furie, femeia îl lovește în cap cu o pulpă de miel înghețată bocnă și îl omoară, apoi încearcă să scape fără să fie executată. Finalul e ironic și oarecum amuzant.

„2000 de ani de circ” de A. Iosefini

 - Istoria minunată a unui străvechi gen de spectacol -

O carte destul de veche, publicată în 1968, pe care am luat-o de la anticariat și am uitat de ea. De când m-am decis să mai termin din cărțile necitite din bibliotecă înainte să cumpăr altele noi (e amuzant cum zic asta de fiecare dată când îmi vine curierul cu noile cărți) tot găsesc titluri interesante pitite prin rafturi. 

Cred că m-am atras cartea asta pentru că mi-a amintit de spectacolele de circ la care mergeam cu părinții când eram mică și la anime-ul „Kaleido Star” (care a fost primul sau al doilea anime pe care l-am văzut integral).

Istoria circului ne poartă în Roma antică, deși originile lui sunt mai vechi, probabil legate de hipodromurile și palestrele grecești, unde se practicau jocurile de întrecere numite „agon” (luptă). Roma imperială avea cam două preocupări: pâine și spectacole de circ (da, faimoasa „panem et circenses”). În timp, jocurile de circ au ajuns să fie foarte populare și erau organizate pe seama vistieriei publice, servind și conducătorilor ca mijloc de câștigare a simpatiei poporului. Până și împărații Neron și Caligula intrau în arene și participau la unele jocuri și întreceri, unde mereu ieșeau învingători.

Programul acestui circ cuprindea alergări de care, lupte călare, întreceri în stil grec între atleți (pugilate, lupte, fugă, sărituri, aruncări cu discul), dar în timp s-au introdus și diverse exhibiții acrobatice și chiar spectacole brutale și sângeroase, uneori mai aveau loc și simulacre de lupte navale (naumahii), care se desfășurau în arene umplute cu apă.

Spectacolele de circ cu luptele de gladiatori (lupte numite „hoplomachia”) au, probabil, o origine celtică. Romanii le-au preluat de la etrusci. La fel ca jocurile grecești, aceste lupte erau legate la început de cultul morților, făcând parte din ritualul funerar, ele înlocuind străvechile sacrificii umane (munera).  Pe pietrele funerare ale etruscilor sunt reprezentate adeseori dueluri cu lancea, în care unul dintre luptători era străpuns. Cinstirea cea mai nobilă care se putea acorda unei persoane regretate era măcelărirea unor sclavi, care uneori erau puși să se lupte între ei, vărsându-și sângele lângă rămășițele decedatului. Sângele care curgea era socotit o expiație pentru păcatele răposatului. Acest ritual avea un caracter privat, interesând doar familiile respective, dar, evident, spectacolul atrăgea și public străin, astfel că luptele au devenit spectacol public. Treptat, luptele cu gladiatori au devenit tot mai dese. 

Știam destul de multe despre gladiatori, dar nu și că existau forme de luptă din care nu scăpa niciunul cu viață: „munera sine missione”. Un gladiator căzut era imediat înlocuit cu un altul și lupta continua până la exterminarea tuturor. Mai exista și un alt procedeu la fel de teribil: cei vinovați de furturi importante, asasinate sau incendii erau condamnați să moară în amfiteatru în luptele cu gladiatori. Seneca descria cum, în asemenea cazuri, dintre doi adversari numai unul era înarmat, așa că nu îi era greu să-l răpună pe celălalt, dar pe urmă i se luau armele învingătorului și date altcuiva, și tot așa, până erau uciși toți.

Mai erau și luptele dintre oameni și fiare sălbatice, iar la acestea nu participau totdeauna gladiatori profesioniști, ci, de cele mai multe ori, erau folosiți cei condamnați la moarte și puși în arenă neînarmați. Aceste spectacole erau incredibil de apreciate de public. Cartea e plină de exemple la acest capitol, unele extrem de crude și înfiorătoare, cu felurite pedepse date condamnaților.

Epoca feudală nu a fost o perioadă favorabilă dezvoltării spectacolelor de circ. Biserica și papalitatea exercitau o influență restrictivă asupra vieții artistice a timpului, spectacolele distractive fiind considerate de inchiziție ca inspirate de diavol și reprimate cu cruzime. În Evul Mediu, totuși, cunoaște trupe de saltimbanci ambulanți (jongleri), care străbăteau orașele și satele, jucând în castele, prin piețe, cârciumi sau grajduri. Desigur, mulți dintre aceștia se ocupau și cu șarlatanii, profitând de ignoranța maselor spre beneficiul lor. Spectacolele lor aveau și multe lucruri în comun cu cele de azi, dar mai erau și cele macabre, ca saltimbancii care se devorează unul pe altul, iar scamatoriile de genul erau un bilet sigur spre inchiziție.

E o carte foarte interesantă.                                                                            

Proza fantastică franceză (volumul 1)

Aveam de ceva vreme cele trei volume cu proza fantastică franceză și cum mi-am promis să iau la citit ce cărți am prin bibliotecă, înainte să iau altele, am decis să o aleg întâi pe asta, după ce am aruncat o privire la cuprins. Titlurile sunt foarte interesante și am găsit și numele unor autori cunoscuți ca Balzac și Victor Hugo. Unele povestiri mi-au plăcut mult, altele mi s-au părut destul de seci, iar altele consider că nu prea aveau ce căuta în acest volum de proză fantastică.

1. „Diavolul îndrăgostit” - de Jacques Cazote

Povestea asta m-a intrigat, adică ideea ei, a avut niște părți interesante, dar pe alocuri a fost extrem de teatrală și... puerilă aș zice, ca să o descriu cu blândețe. Un tip întâlnește alt tip care îl învață cum să invoce diavolul pentru a-l avea ca servitor. Zis și făcut, numai că diavolul ia înfățișarea unei frumoase femei, iar tipul se îndrăgostește de ea și, eventual, se căsătoresc. Deși e fericit, conștiința îl mustră și el fuge la maică-sa, rupând toate legăturile cu fosta nevastă și căutându-și una nouă.

2. „Văgăuna mortului” - Charles Nodier

O poveste tipică. Într-un sătuc de munte se retrage un bogătaș. Acolo ridică o biserică, dă de pomană săracilor, se face călugăr și lumea îl consideră un sfânt. Are și ucenici, iar unul dintre ei îl omoară și dispare fără urmă, sătenii crezând că a făcut pact cu diavolul ca să-l ajute. Câțiva ani mai târziu, la fierarul satului cer găzduire doi drumeți. Fiecare se poartă ciudat și după ce aud povestea locală a sfântului ucis, pleacă în miezul nopții. A doua zi unul dintre ei e găsit mort într-un mod brutal, de parcă o bestie îl sfâșiase și sătenii consideră că acela era ucigașul sfântului.

3. Honore de Balzac

Are trei povestiri incluse în volum și două sunt tare interesante.

„Elixirul de viață lungă” e despre un tânăr care abia așteaptă să-i moară tatăl, ca să aibă acces la toată averea sa. Bătrânul îi făcuse toate poftele și îl răsfățase, numai cu scopul ca fiul să îi ungă trupul după moarte cu un elixir ca să poată trăi din nou. Fiul nu vrea, dar în ciuda scepticismului, încearcă exilirul pe unul dintre ochii bătrânului și îi observă efectul miraculos. Zdrobește ochiul bătrânului și păstrează elixirul pentru el. Istoria se repetă cu fiul acestuia, dar acesta îi respectă dorința și îi unge trupul până la jumătate, cealaltă nu mai apucă, deoarece bărbatul reînviat aproape că îl sugrumă. Astfel, e luat drept sfânt și dus la o biserică.

„Casa de la Grande-Breteche” e o poveste de dragoste tragică, un fel de „Meșterul Manole”.

„Biserica” e despre un tip care are vedenii într-o biserică.

4. „Diavolul adunător de zdrențe” - Victor Hugo

Titlul ăsta mi-a atras atenția, dar povestea în sine nu e grozavă. Poate mă așteptam eu la altceva. E vorba de un diavol care a adunat atâtea suflete într-un sac încât nu îl mai poate ridica și vrea ajutor. Astfel, se deghizează într-un bătrân zdrențăros și caută să-i păcălească pe drumeți să îl ajute.

5. „Procurorul” - Charles Rabou

Un procuror corupt acuză pe nedrept un om și acesta e spânzurat. După ceva timp are vedenii cu mortul, dar medicul îl asigură că nu e nimic serios și o perioadă acestea dispar... până în noaptea nunții, când înnebunește și își ucide mireasa, încercând să omoare strigoiul de fapt.

6. Prosper Merimee

Cu autorul ăsta am avut o mare surpriză. Are patru povești incluse în antologie și fiecare e surprinzătoare.

În „Venus din Ille” e dezgropată o statuie antică de bronz și protagonistul e invitat să o evalueze. Au loc multe întâmplări ciudate care au legătură cu misterioasa statuie. Pe parcurs tot îmi venea în minte acel episod din Doctor Who cu îngerii și mă întrebam dacă nu cumva povestea asta i-a inspirat.

„Lokis” aș asemăna-o cu animația „Neînfricata” la partea cu ursul, dar e mult mai faină povestea.

„Il viccolo di Madama Lucrezia” - o poveste de dragoste cu fantome și dueluri nocturne.

„Djuman” - asta e demnă de un scenariu ca în Indiana Jones, cu monștri, temple secrete, mistere, multă acțiune și lupte.

Poveștile lui Merimee mi-au plăcut cel mai mult. Asta e ceea ce numesc eu proză fantastică.

7. „Adevărata viață a Căpitanului Brulart” - Eugene Sue

Nu mi-a plăcut. Nu consider că trebuia inclusă în volum. Nu e nimic fantastic în ea, doar un consumator de opiu, care își imaginează un paradis verde cu multe femei.

8. „Un singuratic” - Paul Gavarni

La fel, nu mi-a plăcut. E vorba de un tip care adoarme într-o cafenea și visează ceva banal. Nu a fost nimic fantastic, cel puțin, nu care să merite luat în considerare din punctul meu de vedere.

Per total, e o antologie care merită citită, mai ales pentru poveștile lui Prosper Merimee și ale lui Balzac.