- Istoria minunată a unui străvechi gen de spectacol -
Cred că m-am atras cartea asta pentru că mi-a amintit de spectacolele de circ la care mergeam cu părinții când eram mică și la anime-ul „Kaleido Star” (care a fost primul sau al doilea anime pe care l-am văzut integral).
Istoria circului ne poartă în Roma antică, deși originile lui sunt mai vechi, probabil legate de hipodromurile și palestrele grecești, unde se practicau jocurile de întrecere numite „agon” (luptă). Roma imperială avea cam două preocupări: pâine și spectacole de circ (da, faimoasa „panem et circenses”). În timp, jocurile de circ au ajuns să fie foarte populare și erau organizate pe seama vistieriei publice, servind și conducătorilor ca mijloc de câștigare a simpatiei poporului. Până și împărații Neron și Caligula intrau în arene și participau la unele jocuri și întreceri, unde mereu ieșeau învingători.
Programul acestui circ cuprindea alergări de care, lupte călare, întreceri în stil grec între atleți (pugilate, lupte, fugă, sărituri, aruncări cu discul), dar în timp s-au introdus și diverse exhibiții acrobatice și chiar spectacole brutale și sângeroase, uneori mai aveau loc și simulacre de lupte navale (naumahii), care se desfășurau în arene umplute cu apă.
Spectacolele de circ cu luptele de gladiatori (lupte numite „hoplomachia”) au, probabil, o origine celtică. Romanii le-au preluat de la etrusci. La fel ca jocurile grecești, aceste lupte erau legate la început de cultul morților, făcând parte din ritualul funerar, ele înlocuind străvechile sacrificii umane (munera). Pe pietrele funerare ale etruscilor sunt reprezentate adeseori dueluri cu lancea, în care unul dintre luptători era străpuns. Cinstirea cea mai nobilă care se putea acorda unei persoane regretate era măcelărirea unor sclavi, care uneori erau puși să se lupte între ei, vărsându-și sângele lângă rămășițele decedatului. Sângele care curgea era socotit o expiație pentru păcatele răposatului. Acest ritual avea un caracter privat, interesând doar familiile respective, dar, evident, spectacolul atrăgea și public străin, astfel că luptele au devenit spectacol public. Treptat, luptele cu gladiatori au devenit tot mai dese.
Știam destul de multe despre gladiatori, dar nu și că existau forme de luptă din care nu scăpa niciunul cu viață: „munera sine missione”. Un gladiator căzut era imediat înlocuit cu un altul și lupta continua până la exterminarea tuturor. Mai exista și un alt procedeu la fel de teribil: cei vinovați de furturi importante, asasinate sau incendii erau condamnați să moară în amfiteatru în luptele cu gladiatori. Seneca descria cum, în asemenea cazuri, dintre doi adversari numai unul era înarmat, așa că nu îi era greu să-l răpună pe celălalt, dar pe urmă i se luau armele învingătorului și date altcuiva, și tot așa, până erau uciși toți.
Mai erau și luptele dintre oameni și fiare sălbatice, iar la acestea nu participau totdeauna gladiatori profesioniști, ci, de cele mai multe ori, erau folosiți cei condamnați la moarte și puși în arenă neînarmați. Aceste spectacole erau incredibil de apreciate de public. Cartea e plină de exemple la acest capitol, unele extrem de crude și înfiorătoare, cu felurite pedepse date condamnaților.
Epoca feudală nu a fost o perioadă favorabilă dezvoltării spectacolelor de circ. Biserica și papalitatea exercitau o influență restrictivă asupra vieții artistice a timpului, spectacolele distractive fiind considerate de inchiziție ca inspirate de diavol și reprimate cu cruzime. În Evul Mediu, totuși, cunoaște trupe de saltimbanci ambulanți (jongleri), care străbăteau orașele și satele, jucând în castele, prin piețe, cârciumi sau grajduri. Desigur, mulți dintre aceștia se ocupau și cu șarlatanii, profitând de ignoranța maselor spre beneficiul lor. Spectacolele lor aveau și multe lucruri în comun cu cele de azi, dar mai erau și cele macabre, ca saltimbancii care se devorează unul pe altul, iar scamatoriile de genul erau un bilet sigur spre inchiziție.
E o carte foarte interesantă.
