„Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”
(„Egipteanul” - Mika Waltari)
Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.
Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).
Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.
Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.
„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”
Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).
„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”
Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.
Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).
În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare).
Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari.
