Mireasă de sacrificiu - Ioana Mihaela Curaleț

 

De regulă, nu explic prea multe despre cărțile mele, pentru că fiecare cititor le poate percepe cum vrea, dar dacă tot am dat ceva din casă cu celelalte cărți, nu cred că ar trebui să o neglijez tocmai pe mireasa mea. Deși nu m-a întrebat nimeni, cam astea au fost întâmplările care au dus la „Mireasă de sacrificiu”.

Când mă apucasem de scris „Mireasă de sacrificiu” aveam în minte o legendă coreeană (Jangsanbeom - cea cu creatura similară unui tigru alb, care poate imita vocile celor dragi, de fapt, aveam eu ceva cu tigrul alb înainte de a afla despre această legendă, pentru că e și în mitologia chineză, în plus, scrisesem deja despre un tigru alb în „Lacul cu flori de lotus” și mă tenta o altă poveste cu acest animal), melodiile din animațiile de la Studio Ghibli, plus obsesia pentru melodia lui Meat Loaf „I'd do anything for love” (o ascultam de fiecare dată când scriam un nou capitol pentru că îmi dădea starea necesară să intru iar în poveste), terminasem de citit „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen și îmi cumpărasem „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”.

După ce citisem o carte de Jane Austen, căutasem tot mai multe cărți în genul acela, și le găsisem întâmplător la Auchan (încercasem de Jane Austen „Rațiune și simțire”, „Emma”, dar nu am reușit să le termin, acolo mi-au plăcut doar filmele). La Auchan erau colecțiile acelea cu „Iubiri de poveste” sau „Alma” parcă, și altele tot romance, majoritatea erau la 4-5 lei, maxim 8, și luasem o grămadă. De fapt, luam câte 4-6 deodată de câte ori mergeam pe acolo, până nu au mai fost apariții noi și deja nu îmi mai aminteam dacă aveam cartea aia sau nu (le rețineam după copertă, dar de la o vreme parcă toate mi se păreau la fel). Din toate cărțile acelea romantice, am reușit să citesc doar vreo 3-4, și prima țin minte că a fost „Dansul pasiunii” de Mary Jo Putney, urmată de „Bărbatul visurilor mele” și „O soție ascultătoare” (nu mai țin minte de cine sunt scrise astea, poate Elizabeth Hoyt?). Apoi m-am oprit. Cam toate urmau același fir narativ (evident, doar de aia e romance), dar în afară de tachinări, sărutări furate, interpretări greșite din partea îndrăgostiților, o mică trădare cu puțină aventură și, ocazional, el dând un pumn unui rival sau salvându-i onoarea într-un duel în care glonțul îl ratează la un fir de păr distanță, totul se termină cu bine și restul cărții și-o petrec în pat, șoptindu-și vorbe de dragoste și loialitate necondiționată, nimic altceva nu se prea întâmplă. Desigur că amândoi fac parte din lumea bună și se învârt numai printre cele mai de sus cercuri londoneze (ca element surprinzător, el poate fi un rebel provenit dintr-o familie de nobili decăzuți, care încearcă să se răzbune pe un vechi dușman și, tot adesea, acest dușman are o fiică minunată și da, amor vincit omnia în cele din urmă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți). 

După trei cărți simțeam că am un deja-vu. Acțiunea se repeta în toate, personajele erau perfecte fizic (femeile blonde sau roșcate, cu ochi albaștri sau verzi, minunate, doar vorbeau trei cuvinte sau apăreau în scenă și toți le considerau fermecătoare, deși pe mine nu mă convingeau cu nimic de minunăția lor, iar bărbații - toți erau sculpturi grecești, cu mușchi mari și tari pe toate părțile, mai ales în partea care conta cel mai mult pentru extraordinarele protagoniste, cu priviri pătrunzătoare de le făceau pe preafrumoasele nimfe să se topească apoi de dorul lor, iar ei se gândesc mereu la ele și la frumusețea lor nepereche, ce mai! dragoste la prima vedere), se certau și se împăcau în felul obișnuit, caracteristic iubirilor de poveste. N-am nimic cu ele, o dată sau de două ori merg, dar trei e deja prea mult. 

Ca o mică mare paranteză, în basmele citite, mereu prințesele sunt răpite și salvate pentru că-s frumoase și se luptă toți pentru mâna lor și tocmai de aceea mă cam enervează genul acela de personaj, care nu pare a oferi nimic altceva decât frumusețe. Când eram mică, bunica îmi citea ocazional din volumele cu „Povești nemuritoare” și tot dădeam peste povești în care fetele din sat erau mâncate de balauri și la urmă, când era rândul prințesei, era salvată de Făt-Frumos. De ce nu a venit niciun Făt-Frumos pentru fetele care erau fete de țărani și nu erau niște frumuseți, ci doar fete obișnuite? Numai frumoasele merită să fie fericite în povești? Și cele care voiau să aibă parte de fericirea frumoasei prințese erau considerate răutatea întruchipată și pedepsite cu moartea cel mai adesea, pentru că lui Făt-Frumos îi stă în gât și nu-i tihnește mâncarea dacă se însoară cu una care nu face regatele să se lupte între ele pentru frumusețea ei. Și închei paranteza, până nu ajung la nătărăii de zmei, care vor și ei prințese frumoase.

Cred că partea mea preferată la cărțile romance e cea de dinainte ca protagoniștii să ajungă în pat, pentru că atunci se dezvoltă relația lor și încep să se cunoască, și au și ceva aventuri care îi bagă în bucluc. 

Fiecare dintre aceste povești menționate mai sus m-a făcut să-mi doresc o altfel de poveste. Voiam o protagonistă de o frumusețe răvășitoare? Nu, pentru că el frumos, ea frumoasă, ar fi fost prea ușor să îi fac să se îndrăgostească și, în afară de frumusețe și elocvență, nu știam cu ce aș fi putut să o înzestrez pe protagonista mea ca să iasă din tiparele obișnuite, așa că nu i-am dat niciuna din calitățile întâlnite în romanele „studiate”, ci am încercat să fac exact opusul. Adevărul e că pe Joanne o voiam personajul malefic, dar... pe undeva m-am împiedicat și a ieșit... Joanne. Voiam un protagonist care să semene cu bărbatul visurilor mele? Categoric. Aici am făcut un compromis și a ieșit... Willem, care e departe de a fi bărbatul ideal, dar personajul ăla făcea doar ce voia el. Era tare neascultător. Oricum voiam să îl dau, el tot ca Willem ieșea , dar a ajuns să-mi fie drag de el (deși, între noi fie vorba, în varianta originală, Willem nu supraviețuia... întreg). 

Legat de titlu... era de fapt un titlu provizoriu, pentru că înainte de a scrie o carte nu pot începe dacă nu am ceva pe post de titlu, și titlurile astea provizorii cam rămân la mine, cu toate că nu intenționez să le fac permanente, doar se întâmplă... cam tot timpul în cazul meu. Căutam un titlu pentru o carte romance și am mers la tata să-i cer o părere, dar el se uita la filmul „Eroi de sacrificiu” și după ce îi vorbisem despre ce ar fi cartea, și el dăduse din cap ca și cum îmi dădea de înțeles că mă ascultă cu atenție, după jumătate de oră în care am bătut gura de pomană, tata întreabă senin: „Și pe mireasa asta când o omori?” Atunci, am inspirat adânc și am ieșit supărată afară, apoi m-am dus furioasă în camera mea și am scris titlul: Mireasă de sacrificiu.

Văpăi de dragoste și diamant - Ioana Mihaela Curaleț

 Când am început să scriu la „Văpăi de dragoste și diamant” aveam în minte o singură scenă: un deșert vast, fierbinte, cu dune de un auriu-roșiatic și oaze ascunse, pline de magie și mister, un templu străvechi și secretele unei zeițe-scorpion uitate în negura timpului. De fapt, chiar și titlul era „Crinii Oazei”, după o idee mai veche pe care începusem să o scriu pe Wattpad, apoi l-am schimbat în „Diamante” și chiar mă întrebam oare de ce diamante, când eu mă gândeam doar la o poveste în Egiptul antic, dar cumva, și la bijuterii blestemate furate din templele zeilor. 

Motivul pentru care povestea nu a mai continuat pentru mine la „Crinii Oazei” era că nu mă simțeam pregătită să călătoresc în Egiptul antic, nu în modul potrivit unui roman cel puțin. Cunoștințe despre acea perioadă aveam destule, pentru că Egiptul antic a fost pasiunea mea încă de când eram mică și când am ocazia mereu cumpăr cărți noi pentru documentare, dar tot nu mă simțeam în largul meu, mi se părea că abordam acea perioadă într-o manieră prea serioasă uneori, iar în alte părți cu superficialitate, nu găseam un echilibru între ele, uitând că e totuși un roman, nu o carte de istorie, oricât de interesante mi se păreau mie informațiile acelea. Dacă îmi priveam cartea obiectiv, din punctul de vedere al unui cititor oarecare, ea nu trezea interesul, acțiunea era minimală spre deloc. Nu avea nimic din stilul meu, iar când am înțeles asta, am înțeles și că nu eram pregătită să scriu cartea aceea, încă. Cei care mi-au citit cărțile probabil știu deja că nu îmi place să introduc detalii inutile într-un roman, iar dacă ceva pare încet, nu e doar ca efect dramatic, ci vreau să construiesc acțiunea astfel încât să aibă sens pentru tot restul poveștii, e ca un puzzle și îmi place să le ofer cititorilor toate piesele ca să le poată pune cap la cap.

Trebuia să mă distanțez de „Crinii Oazei” o perioadă și așa am ales altfel de lecturi, ajungând la cristale, diamante și alte pietre prețioase blestemate sau nu.

Până să mă decid asupra diamantului Hope (unul dintre motivele pentru care m-am decis asupra lui era pentru că dispăruse în timpul Revoluției Franceze și nu i s-a mai dat de urmă timp de vreo 20 de ani, până când apăruse brusc în 1812 în Londra, celălalt e că se presupunea că de fapt existau două astfel de diamante, similare, dar diferite, ambele provenind din regatul dispărut Golconda, din templele unor zei hinduși, dar mai multe aflați citind cartea, dacă v-am trezit interesul), am citit tot ce se putea despre diamantele și pietrele prețioase cu un trecut obscur și sângeros. Unele au o poveste cu mult mai interesantă decât Hope, dar ce aveam eu în minte erau frânturi care nu se legau de nimic. Apoi, într-o noapte, m-am gândit că mi-ar plăcea să-mi vizitez personajele din „Mireasă de sacrificiu”, dar nu o vizită îndelungată cât pentru un roman. Și mi-am amintit că Joanne a mea plănuia să călătorească prin lume, mai ales Egipt... Și așa s-a născut povestea... pentru personajul masculin principal din „Văpăi de dragoste și diamant”!

Am avut ceva bătăi de cap să o creez pe eroină, totuși. Nu mă puteam centra doar pe comorile Egiptului antic, trebuia să mă axez și pe Anglia din perioada Regency. În „Mireasă de sacrificiu” am încercat pe cât posibil să nu o lungesc prea mult ca să plictisesc, dar unii cititori mi-au spus că și-ar fi dorit să afle mai multe despre perioada aceea și voiau o carte mai lungă (de fapt, cei mai mulți voiau o carte mai lungă, mai ales scena nunții - motivul pentru care am decis să nu îi dau mai multe capitole acelei nunți e pentru că sunt 100% sigură că majoritatea cititorilor s-ar fi plictisit teribil dacă o descriam cu lux de amănunte... pentru că era doar o foarte, foarte lungă ceremonie, un fel de dans-ritual al mâinilor în care părinții treceau mâinile fetei dintr-ale lor într-ale mirelui, și... niciun „poți săruta mireasa”! Apoi mese luate în familie și alte ceremonii de familie, iar noaptea nunții avea loc la câteva zile distanță de la nuntă... dacă mirii nu adormeau de la atâtea mese și întâlniri între familii), iar de data asta am vrut să prezint mai multe despre perioada Regency.

Pentru o fată de familie bună, prezentarea în societatea engleză era de o importanță vitală, mai ales la Almack (balurile la Almack erau, teoretic, baluri publice, dar fiind guvernate și organizate de amfitrioane, care decideau cine putea participa pe baza unui voucher exclusivist din partea lor, și cui i se permitea cumpărarea unui bilet... fără astea două nu aveai acces la balurile lor, iar dacă aveai nenorocul să întârzii și câteva minute... erai dat afară și ți se revoca dreptul de a mai participa acolo... dacă erai putred de bogat și cu un titlu mare, nu era cine știe ce lovitură, decât în orgoliu mai mult, dar dacă erai o debutantă de la țară... Așadar, deși la Almack erau baluri publice, acestea erau de fapt baluri private exclusiviste). Apoi, manierele trebuiau cizelate până la perfecțiune, ca domnițele la vânătoare de soți să facă o impresie cât mai bună, apoi erau și regulile care trebuiau urmate cu sfințenie la un bal. Era mult de muncă și pentru gazde, și pentru participanți, iar orice încălcare a etichetei, aducea cu sine bârfe... care puteau ruina reputații.

Sper că v-am trezit curiozitatea pentru diamante, zeități obscure, reguli de societate și aventuri. „Văpăi de dragoste și diamant” se găsește pe site-ul editurii Literpress.

https://literpress.ro/product/vapai-de-dragoste-si-diamant-ioana-mihaela-curalet-historical-romance/

Introducere

    Numele meu e Ioana Mihaela Curaleț și sunt autoarea romanelor „Recviem pentru umbre”, „Mireasă de sacrificiu” (apărută la editura Literpress Publishing), „Moștenirea: Făuritoarea de Vise”, „Coșmaruri din adâncuri”, „Văpăi de dragoste și diamant”. Am și cinci povestiri scurte publicate în antologiile de la editura Petale Scrise: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii”, „Darul lui Moș Ninja”, „Taina Ariadnei”, „Pagoda Împărătesei de Jad”, „Florile Răului”.

    Mereu mi-a plăcut să scriu povești. Am început pe la 11 ani, dar pe atunci nu luam în serios scrisul (eram prea mică pentru a-i înțelege forța), dar mi se părea uimitor să creez povești doar prin cuvinte, era magic și relaxant. Curând, colega și verișoara mea, Bianca, a început să citească întâmplător o poveste care se tot lungea și nu îi vedeam capătul, așa că umplusem un caiet întreg cu scris mărunt și tot nu terminam cu aventurile personajelor. De fapt, era un soi de fanfic cu numele personajelor din animeul Inuyasha, care se difuza atunci pe Animax, dar era prea târziu ca să-l prind și eu, și abia apucasem să văd vreo 3-4 episoade când mă lăsau părinții după ora 21:00 (ceea ce se întâmpla destul de rar). Pe atunci, abia prindeam gustul animeurilor și a serialelor coreene. Oricum, mă supăra faptul că nu știam ce aventuri se mai iveau pentru Inuyasha, mai ales Sesshomaru (de care eram fascinată), așadar mi-am făcut un caiet cu ceea ce credeam eu că ar fi o aventură pe cinste, iar personajul principal eram chiar eu și... Sesshomaru. Mă distram scriind, și Bianca se distra citind. Tot de la verișoara mea împrumutam o grămadă de cărți, pe care le devoram rapid și îi ceream altele. Pasiunile noastre comune erau Egiptul antic și vampirii. Puteam vorbi ore întregi despre vampirii ei, mai ales după ce ne uitaserăm la serialul nostru preferat „Vampiri, crime și povești de dragoste” (cred că se cheamă Blood Ties în engleză).

    O vreme a fost interesant pentru mine, dar între timp și poveștile mele s-au schimbat. Nu mai eram interesată de personajele din caietul meu, dimpotrivă, acum scriam despre arheologi (pe atunci chiar credeam că voi deveni și eu unul), căutători de comori, detectivi, diamante, mumii, blesteme, faraoni și alte chestii ce țineau de proaspăt descoperita mea pasiune: Egiptul antic. Bianca mi-a alimentat pasiunea pentru cărți atâta timp cât am fost împreună în școala generală, însă după ce am mers la licee diferite, aproape că nu am mai ținut deloc legătura și tot ce obișnuiam să scriu sau să citesc nu mai reprezenta o prioritate pentru mine. Îngropasem acea parte în trecut, cel puțin pentru doi ani. Liceul a fost destul de stresant pentru mine și faptul că lecturile obligatorii nu mă atrăgeau cu nimic, mă simțeam constant ca pe ace la limba română. Oricât încercam, pe atunci nu puteam decât să îl urăsc pe Ion și să mă simt frustrată când mi se impunea să cred că „e un roman excepțional”, deși eu nu înțelegeam ce e așa special la el, nu vedeam ceea ce profesorii vedeau în acea operă, astfel încât să o numesc și eu „excepțională” (eram prea tânără pentru a-l înțelege). Fiind obișnuită cu alte lecturi (primele mele lecturi au fost cu Sherlock Holmes, urmate de „Vrăjitorul din Oz”, „Singur pe lume”, „Harry Potter”, multe basme, povești, legende din folclor), Ion mi se părea așa plictisitor că citeam mecanic paginile, dar gândurile mele zburau peste tot, numai la Ion nu. Pe scurt, uram lecturile impuse în liceu și din cauza asta timp de doi ani, m-am chinuit cu ele și nu am mai citit nimic altceva. Îmi era silă și refuzam cu încăpățânare să mă mai apropii de asemenea lecturi, chit că ar fi însemnat să pic bacul, pur și simplu nu-mi mai păsa, mă săturasem. 

    Renunțasem și la scris, dar cu atâtea teme și proiecte pe cap nici nu aveam timp să-i simt lipsa. La limba română mă simțeam constrânsă de părerile criticilor literari, pe care trebuia să le rețin și citez constant, dar mica mea evadare era engleza. Iubeam lecțiile profesoarei și mai ales temele - ne dădea deseori de făcut câte un eseu pe diverse subiecte, iar acolo nu mă înfrânam deloc și poveștile se iveau cu ușurință, de parcă pândiseră fix întoarcerea mea. Însă era prea puțin, cu toate că profesoara îmi citea lucrările în fața clasei. Asta nu mă făcea să iau scrisul în considerare. 

    Totuși, partea cu lecturile s-a schimbat când a venit diriginta furioasă într-o zi și ne-a luat pe toți la rost în legătură cu fișele noastre de lecturi de la bibliotecă. Le verificase temeinic pentru că i se plânsese bibliotecara că fix clasa de filologie nu dă buzna să împrumute cărți. Furia dirigintei nu a schimbat cu nimic situația, fișele de lectură tot goale au rămas, așa că a schimbat tactica. La bibliotecă se organizau în sala de lectură niște ședințe care să atragă elevii să citească. Ca să fiu sinceră, habar n-am în ce consta prezentarea aia, deoarece cât vorbea bibliotecara în fața clasei, atenția mea se tot îndrepta spre o carte cu coperta de un roșu închis din raftul de lângă mine: „Fantoma de la Operă”. Desigur, musicalul îmi era cunoscut și filmele, dar cartea nu. Nici nu știam că există. În ziua aia am împrumutat cartea respectivă. Țin minte că am așteptat o grămadă până să vină rândul meu la registru, pentru că și colegii mei împrumutaseră ce cărți le picaseră în mână, de rușine și ca să scape de privirea încruntată a dirigintei.  

    E lesne de înțeles că „Fantoma de la Operă” mi-a reaprins pasiunea pentru citit, iar lista mea de lecturi a devenit curând mai mare. Nu mai citeam lecturile obligatorii, dar citeam ce îmi plăcea și acela a fost momentul în care am descoperit autori ca Mika Waltari, Wilbur Smith, N. A. Kun, Haruki Murakami, Shakespeare, Dostoievski, Bulgakov, Geoffrey Chaucer, Dante, Boccaccio, James Patterson, Arthur Golden și mulți alții. De atunci, liceul a devenit mai suportabil, ba chiar începuse să-mi placă latina, nu limba propriu-zisă, dar legendele și miturile mă atrăgeau, profesoara știa cum să ne trezească interesul prin documentare cu gladiatori, istorie și cărți cu mituri. Am reușit să o atrag în lumea lecturilor și pe Irina, colega și prietena mea, iar în pauze discutam despre cărțile citite recent sau ne recomandam altele.

    În vacanțe mai mergeam la biblioteca județeană și împrumutam o grămadă de cărți. Mi le alegeam singură de pe rafturile din față, pentru că nu mai îndrăzneam să le cer doamnelor de acolo să se ridice de pe scaun și să-mi caute cărțile dorite. Cu mine fuseseră mereu deosebit de nepoliticoase, iar mersul la bibliotecă devenise o corvoadă. La vreo doi ani după terminarea liceului, am încetat să mai împrumut cărți de la biblioteca respectivă doar pentru că nu-mi plăcea atitudinea bibliotecarelor. Se purtau urât și dacă îndrăzneam să le cer vreo carte anume, ce se găsea în altă sală decât cea în care stăteau ele, atunci se supărau și mă certau de parcă făcusem nu știu ce lucru interzis. Anticariatele au devenit apoi preferatele mele, astfel că nu am dus niciodată lipsă de cărți. 

    La facultate mi s-a părut îngrozitor. La materiile ce țineau de limba română nu aveai dreptul la propria ta opinie. Nu puteai interpreta o poezie de-a lui Eminescu în felul tău, „doar nu ești critic literar” spunea o profesoară. Nu, trebuia să reții doar ceea ce au spus adevărații oameni de litere înaintea ta și apoi să le reproduci la teste cuvintele ca un papagal. Pentru mine asta însemna să nu mai gândesc deloc, doar să învăț pe de rost și să accept orice spuneau criticii ca pe un adevăr absolut ce nu putea fi combătut sau „mânjit” cu părerile unui simplu student, care nu trebuie să aibă dreptul la replică în chestiunea marilor scriitori clasici. Tocmai reducerea asta la tăcere m-a făcut să îmi îndrept atenția spre ceea ce mă relaxa și în trecut, anume scrisul. De regulă, mai găseam câte un site de RPG, dar renunțam rapid pentru că niciodată nu eram pe aceeași lungime de undă cu ceilalți participanți și mă plictiseam așteptând, mai ales pentru o continuare neatrăgătoare. Așadar, am început să caut un site pentru scriitori amatori și așa mi-am amintit că prin 2013 cineva îmi dăduse să votez o povestire pe Wattpad. Pe vremea aia nu știam ce e cu Wattpad, dar îmi făcusem cont și, surprinzător, când am revenit prin 2016, încă exista.

    Am început să scriu acolo primele mele povești și am început cu „Făuritoarea de Vise”, care s-a bucurat de succes și astfel am continuat să scriu până mi-am dorit și să public cu adevărat. Îmi place ceea ce fac și mă bucură enorm când și altora le plac cărțile mele, că rezonează cu ideile mele, că am reușit să le prezint o poveste de care sunt mândră și le ofer o evadare din realitate măcar pentru câteva ore. 

    Am mai avut blogguri, printre care și unul de recenzii „Labirintul Cărților”, dar mereu le-am lăsat baltă, poate pentru că nu prea mă atrăgeau, erau și foarte impersonale. Totuși, acum cred că va fi diferit cu acesta. Inițial, l-am numit „Aventuri literare”, apoi „Ioana are cărți”. Nu am fost prea inspirată, iar apoi am aflat că există deja blogguri cu asemenea titluri. Ideea de „Escapist” mi-a venit de la melodia cu același nume de la Nightwish, pe care o ascult recent destul de des, iar „Queen Phoenix” am adăugat pe loc, nu știu de ce „queen”, dar mi s-a părut că sună bine, elegant, regal și „Phoenix” pentru că mă inspiră legenda păsării Phoenix. Din generală tot desenam de fiecare dată cu carioci pe șervețele o pasăre de foc. Mie îmi plăceau culorile alea și o găseam mai degrabă ca o lebădă grațioasă cu o coadă ca de păun. Mai târziu am aflat și ce reprezenta ea, așa că am luat-o ca simbol preferat și mereu mă semnam „Phoenix”. Cu asta am cam revenit la „originile” mele.

    Dorința unui blog nou a apărut din senin, dar consider că e o metodă bună de a ține evidența cărților citite și de a recomanda altele sau primi recomandări de cărți. Așadar, vă invit în lumea cărților.