O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).
Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.
Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns.
Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.
Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”
Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.
Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor).
Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, îm compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.
Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.
Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.
