Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

Lovitura de grație - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE FINISHING STROKE

Povestea începe cu un accident de mașină, pus pe seama unui soț încăpățânat și nerăbdător. Soția moare după ce îl naște pe al doilea geamăn, iar bărbatul nu vrea să accepte decât primul copil, considerându-l un ucigaș pe celălalt. Bebelușul e lăsat în grija doctorilor de țară care au ajutat la nașterea lui. La scurt timp, moare și tatăl gemenilor, după ce suferise un atac cerebral, tot în urma accidentului.

Douăzeci de ani mai târziu, fiul acestuia, John, invită doisprezece oameni la conacul său, majoritatea având un mare renume, iar printre aceștia se numără și Ellery Queen, proaspăt autor de romane polițiste și chiar editorul său. Stăpânul casei are de făcut mai multe anunțuri, primul e că la o anumită dată va intra în drepturi depline ca moștenitor, și tot în aceeași zi se va căsători și va publica și o carte. Însă nu vrea să dezvăluie absolut nimănui care e al patrulea anunț.

Între timp, apar tot felul de ciudățenii. Cadourile de sub bradul de Crăciun dispar și apoi un Moș Crăciun fantomă le aparte celor 12 oaspeți câte un semn zodiacal în funcție de semnul lor, fiecare având ceva diferit, astfel apar 12 zodii. Totul pare a se învârti în jurul numărului 12, dar doamna Brown, un medium, după dispariția misterioasă a lui Moș Crăciun, tot le spune celorlalți că are o presimțire rea și că ar fi o mare tragedie să existe un al 13-lea musafir. Majoritatea oaspeților se poartă ca și cum totul e o farsă, dar Ellery începe să investigheze. Totuși, presupusa farsă capătă o turnură îngrozitoare când John primește drept cadou în a doua noapte de Crăciun cadavrul unui bătrân, iar atunci intervine poliția. Plus că o atmosferă încărcată planează asupra tuturor, căci în prima noapte John primește un dar dubios reprezentând o căsuță de păpuși neterminată și o colindă cu versurile schimbate în care expeditorul îi promite în următoarele 12 nopți câte un cadou.

A fost un caz interesant cu mulți „red herrings” – momeli care să distragă cititorul în toate direcțiile și să-l facă permanent să se îndoiască, dar spre deosebire de alte cărți ale lui Ellery Queen nu a reușit să-mi păstreze interesul pe tot parcursul său, în majoritatea timpului tocmai din cauza indiciilor care apăreau în avalanșă, îngropând esențialul, deși acesta rămânea mereu la vedere. În plus, numărul mare de personaje, unele cu rol de distragere, altele doar ca să facă parte din decor și discuțiile neinteresante, banale sau ignorate în mod voit, prelungeau inutil acțiunea și mă cam oboseau relațiile dintre personaje, cu excepția câtorva, dar s-a dovedit că acelea erau lipsite de importanță. Acțiunea a cam stagnat o perioadă, apoi intervenea câte un incident repetitiv, urmat de întrebările neelucidate ale tânărului Ellery Queen. Rezolvarea misterului a fost pe măsura așteptărilor totuși, mi-a confirmat bănuielile și mi-a clarificat unele chestii, astfel că e un roman pe care îl recomand iubitorilor de literatură polițistă, deși eu consider că romanele „Misterul crucii egiptene” sau „Regele a fost înfrânt” au fost mult mai reușite și dinamice.