Medicii blestemați - Christian Bernadac

 

După „Lumea văzută de medici” și „Naziștii și drogurile” am vrut să aflu mai multe despre Germania nazistă și m-am apucat de „Medicii blestemați” (era mai scurtă decât alte cărți despre naziști pe care le am).

În „Medicii blestemați” sunt prezentate diverse experiențe pe oameni ale naziștilor. Unele sunt pur și simplu mai mult decât înfiorătoare și chiar te întrebi dacă o ființă umană e capabilă să-i facă așa ceva altei ființe umane... și istoria ne arată că astfel de orori s-au petrecut dintotdeauna. Îmi amintesc că în cartea „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic era vorba la un moment dat despre procesul unui criminal de război (nu-mi mai amintesc numele lui, dar țin minte că era un om calm, căruia îi plăcea pescuitul) și despre mirarea care a provocat-o acest om așa normal publicului și mai ales răspunsurile lui: în mare, el a zis că nu ar face rău intenționat nimănui, dar când e vorba de supraviețuirea ta și a celor importanți pentru tine, atunci nu mai ții cont de principiile tale, ceva se schimbă în tine; iar după ce ai trecut pragul și ai început să ucizi, după a patra victimă devine deja un obicei mecanic și „amorțești” emoțional. Tot asta declara și un ofițer care fusese obligat să împuște un autobuz de prizonieri, altfel se considera că e de partea lor și era și el împușcat. Primele crime l-au afectat emoțional, dar apoi a zis că totul a devenit mecanic, nici chipurile victimelor nu și le mai amintea. La fel erau și unele declarații ale deținuților din „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca - deținuții „reeducați” erau siliți să participe la tortura de reeducare a celorlalți, iar unii dintre ei au devenit cei mai activi participanți la tortura celorlalți, chiar și după ce nu mai era nevoie să-și demonstreze loialitatea. Astfel, nimeni nu mai putea să spună că era nevinovat. Și în „Medicii blestemați” sunt câteva asemenea cazuri.

Dacă ați citit câteva cărți despre naziști sau ați văzut filme, un element foarte comun e acela cu purtarea permanentă de către naziști a unei capsule cu otravă. Ideea lui Himmler de a sfătui pe fiecare demnitar sau cadru de răspundere a naziștilor să poarte în permanență la îndemână o capsulă cu otravă a pornit când acesta vizita într-o zi, prin 1941, un lagăr de concentrare și leșină la marginea unei gropi comune când vede un individ „mort” de două zile, pe jumătate acoperit de pământ, că se ridicase urlând. Himmler îi spune atunci medicului său: „N-aș putea suporta niciodată o astfel de suferință, un astfel de chin. Am să visez această fantomă. Cel mai bine, vezi dumneata, ar fi să am totdeauna asupra mea otravă.”  (Poate vă amintiți când am mai vorbit despre „Întâmplări stranii din istoria Franței” că și nobilii francezi, îngroziți că puteau deveni ei următorii la ghilotină, care era însoțită și de drumul rușinii, în care ei erau plimbați în căruțe în văzul tuturor și căruța se tot oprea și li se citeau acuzațiile, iar poporul îi insulta din toate părțile, purtau la ei otravă. Alexandre Dumas are o carte intitulată „Din crimele celebre” și primul caz cu care începe e cel al marchizei de Brinvilliers. Despre această marchiză aflasem deja din cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu, dar Dumas povestește și cum aveau loc execuțiile, te ia pas la pas cu ceea ce se întâmplă în viața condamnatului și, deși știi ce crime au comis,  parcă tot te temi pentru viața lor.)

În „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu un anume personaj dispare după ce e dus la un sanatoriu, iar familia numai nu poate afla unde e. E un episod care reflectă realitatea de atunci, pentru că medicii erau încurajați să completeze un formular prin care bolnavii mintali erau „eliberați” din milă (și nu doar ei, aparent, și soldații care luptau pe front și se întorceau răniți fără șansa de a se mai vindeca erau eliminați, pentru ca resursele statului să nu fie irosite pe ei). Hitler a încurajat „alinarea învelișurilor umane goale” prin legalizarea eutanasiei. După ce hotărârea prin formular era luată, bolnavii erau mutați de la spital prin diverse scuze la unul dintre centrele de exterminare, iar la câteva zile după aceea familia bolnavului primea vestea că acesta murise din diverse cauze inventate de medici. (E interesant că și alți medici ucigași au profitat de pe urma nazismului pentru a se îmbogăți de pe urma victimelor care doreau doar să scape de naziști. Un asemenea caz e cel al doctorului francez Marcel Petiot care le promitea celor ce își doreau să părăsească Franța din cauza naziștilor că pentru o anumită sumă îi va scoate în siguranță din țară. Aceștia erau majoritatea evrei, de aceea Petiot a și scăpat o dată de ofițerii SS, chiar după ce ei descoperiseră casa cu o cameră de gazare și cu crematoriul care ardea zi și noapte, pentru că el le zisese că le făcea treaba. Victimele îl credeau pe cuvânt și își adunau averile ca să plece, dar Petiot le ucidea și își însușea bunurile lor. A fost ultimul criminal condamnat la ghilotină în Franța. Despre cazul lui puteți citi în „Doctori ucigași” de Colin Evans. Și dacă tot am vorbit de naziștii din Franța, în „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine am aflat că liderii naziști erau ahtiați după vinurile franceze și consumau cantități enorme, iar oamenii ajunseseră să ascundă mare parte din ele prin peșteri ascunse, ca să nu le ofere cam gratis.)

A fost o carte interesantă, cu multe mărturii ale victimelor supraviețuitoare, ba chiar și cu multe depoziții ale unora dintre medicii ucigași.

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.