Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

The Art of Alice: Madness Returns

Am jucat puțin acest joc când eram mică, era al verișoarei mele mai mari, Maria, iar ea era mare jucătoare prin 2013, avea multe jocuri și când revenea în țară, în vacanțele de vară, aducea alte grămezi, pe când eu abia aflam de ele (eram mai mult cu alea vechi de pe Facebook sau League of Legends, sau cele de pe Big Fish; cred că ultimul pe care l-am jucat a fost True Fear: Forsaken Soul - pe care îl recomand, e un horror psihologic care chiar m-a speriat). Alice: Madness Returns a fost unul dintre acele jocuri care nu prea m-au atras atunci, așa că mai mult mă uitam la verișoara mea cum se juca. La drept vorbind, nu eram deloc bună la jocul ăsta și cum nici nu mă atrăgea, jucam ca și cum voiam să scap de el, până am renunțat în cele din urmă. 

Totuși, prin 2015, Maria a venit în vacanță și mi-a făcut cadou cartea asta The Art of Alice: Madness Returns. Am răsfoit-o pe moment, apoi m-a târât să jucăm Outlast - un alt joc horror la care îmi luam numai sperieturi, dar povestea mi se părea extrem de interesantă, așa că l-am dus până la capăt - și am uitat de cartea asta. Am găsit-o zilele trecute pe fundul unei cutii din pod și mi-a trebuit ceva timp să îmi amintesc ce e cu ea. Acum privesc cu alți ochi jocul, iar cartea mi s-a părut fascinantă.

Jocul „Alice: Madness Returns” e o readaptare a cărții „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll și e o continuare a celui din anul 2000, American McGee's Alice. Nu am terminat niciunul cap-coadă, dar acum apreciez mai mult munca din spatele acelui joc. Imaginile din carte sunt superbe, pline de imaginație, tulburătoare și înfricoșătoare, care mi-au amintit de stilul lui Tim Burton din „Mireasa Moartă” și de „Yamishibai”. Nu sunt prea multe informații, cartea centrându-se mai mult pe imagini.  

Jocul e despre Alice, o fată cu multe traume care e internată într-un azil, după ce casa ei ia foc și acolo moare și familia ei. Povestea alternează între Wonderland și Londra Victoriană. Cartea mi-a trezit pofta să reiau jocul. Autorii și artiștii jocului par să se fi distrat pe cinste la crearea lui și s-a văzut asta din munca lor și diversele versiuni încercate. La fel ca în cazul cărților, am ajuns să caut jocurile mai vechi, tocmai pentru că erau făcute de oameni și se vede munca și imaginația lor acolo. E o adevărată plăcere să descoperi povestea și jocul.

.

Tainele donei Isabel - Jean-Daniel Baltassat

Cartea asta mi-a displăcut profund, totuși, am terminat-o pentru că avea vreo 180 de pagini și am zis că poate aflu și eu ce taine are dona Isabel (sinopsisul chiar m-a atras și eram curioasă cu ce se deosebește această Isabel de restul femeilor din carte, dar am fost așa dezamăgită per total, că am ajuns să regret că mi-am pierdut timpul cu acest roman, chit că e scurt). 

De fapt, voiam să renunț de la primul capitol, care începe cu o scenă erotică (când o carte începe cu o scenă de genul, am tendința să renunț la ea, pentru că pur și simplu mă plictisește și dacă prima pagină e dedicată amorului, e clar că nici restul cărții nu va prezenta altceva) și prima descriere a fundului unei dame din a cărui pat ducele Philippe de Bourgogne pare că nu s-a mai sculat pe tot parcursul cărții (tot pe parcurs, fundul ei și alte funduri au fost descrise mai în detaliu). Cred că dacă nu citisem alte cărți și articole deosebit de interesante despre pictura medievală, poate aș fi avut un interes mai mare pentru cartea asta, dar nici așa, pentru că totul aici pare a fi învăluit într-un mister care nu prea își face datoria să-mi trezească cât de cât curiozitatea, iar restul se rezumă la câteva indicii istorice menționate în treacăt (ca luptele Ioanei d'Arc), conversații despre lumini și umbre în pictură, descrieri de peisaje și dialoguri pe tema virtuților acestei Isabel, ca apoi autorul să mai trântească o scenă de sex. Și după ce am avut răbdare 125 de pagini ca dona Isabel să apară odată, am fost așa dezamăgită de acest personaj, care se poartă ca toate femeile din cartea asta.

După ce am terminat „Tainele donei Isabel” am avut impresia că mi-am pierdut timpul degeaba cu ea. Poate unora le va plăcea, are detalii minime despre pictură, alegerea și crearea culorilor, regulile pictării unui portret în acea perioadă, simbolurile alese, luminile și umbrele, noi tehnici de pictură, dar pentru mine nu a mers.