Prima mea întâlnire cu acest autor și încă nu îmi dau seama dacă mi-a plăcut cartea sau nu. Multe părți au fost greu de citit, părțile de tortură au fost greu de digerat, iar protagonistul te cam face să-l detești în asemenea momente (nu știu dacă poți ajunge să-l placi, eu cu el am avut o relație de ură-acceptare, de fapt, nu cred că am preferat vreunul dintre personaje - fiecare avea bune și rele, de altfel, acțiunea fiind pe vremea familiei de Medici... nu prea se punea accept pe viața umană). Personajul principal... ba îl uram, ba îl înțelegeam, era deplorabil. Se păstrează mentalitatea inchizitorilor din acele timpuri, fără concepțiile moderne cu care suntem obișnuiți astăzi, poate de aia e și așa surprinzător și diferit de romanele noi cu iz istoric, unde îți dai seama imediat că personajul principal nu se poartă, nu gândește și nu are aceleași principii ca ale oamenilor din epoca sa, ceea ce, deși te captivează, pentru că poți empatiza ușor cu protagonistul, îți și sugerează neverosimilul, mai ales în cărțile historical-romance.
Cartea a avut mai mult „spus” decât „arătat” (nu mă deranjează asta de regulă, nu judec cărțile după criteriul ăsta pentru că nu are rost, dar aici s-a trecut ca Vodă prin lobodă, de parcă nu prea aveau importanță, și având în vedere că am petrecut capitole cu un anumit personaj... m-a făcut să mă întreb de ce se irosiseră capitole întregi cu el, dacă a avut o moarte de o propoziție și apoi dispare complet din peisaj...), peste unele întâmplări trecând rapid doar cu o mențiune... te-ai fi așteptat să aibă un mai mare impact, de vreme ce contituiau intriga faptelor, dar pentru că nu se insistă asupra lor, suspansul și tensiunea lipsesc. Nu o să dau spoilere, consider că e o carte care merită citită totuși.
În „Taina inchizitorului” avem parte de un personaj complex: Angelo DeGrasso. Cred că cuvântul care îl descrie cel mai bine pe acest personaj e: ipocrit (și are și o doză mare de aroganță conferită de puterea rolului său de „Îngerul Negru al Inchiziției”). Nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile, de regulă vânarea ereticilor, și face tot posibilul ca victimele lui să nu mai aibă scăpare (pentru asta el minte, înșală și nu se sustrage de la nimic în vânătoarea sa, de aia are și un palmares impresionant de eretici arși pe rug), iar metodele de tortură... îl fac un personaj detestabil, care nu cunoaște mila și provoacă suferința doar pentru a-și arăta puterea de Mare Inchizitor. Te face să-ți cam dorești să i se întâmple ceva rău... dar și restul personajelor au veleități de personaje negative, așa că nu prea poți alege o anumită parte, doar citești să vezi unde ajunge acțiunea (la un moment dat mi-a dat vibe de Assassin Creed - ăla cu Roma). A fost o carte interesantă, mai ales că a pendulat între previzibil și imprevizibil și a reușit în cele din urmă să mă surprindă. Unele părți au fost destul de monotone, dar au fost și altele care mi-au lipit cartea de mână.
