Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Armata lui Cambyses - Paul Sussman

 

Una dintre cele mai bune cărți de aventuri pe care le-am citit recent. Am devorat-o în două zile!

Citeam o postare ieri a unei scriitoare și ce spunea ea acolo era dulce-amărui și destul de trist pentru autori, anume că noi scriem cărți, dar de ce mai multe ori cititorii noștri dau peste noi decenii mai târziu, când autorii nu mai pot oferi și alte cărți unui public care de abia atunci îi descoperă, că ei nu se pot bucura de faimă în viață, decât dacă au un mare noroc. Cam așa am pățit și eu recent cu autorii peste care am dat, Paul Sussman fiind unul dintre aceștia (celălalt fiind Leonida Neamțu).

E mult de când nu m-a mai încântat așa o carte. Mi-a plăcut „Oaza ascunsă” de Paul Sussman, dar începutul ei a fost destul de greoi și chiar de câteva ori aproape renunțasem la ea, dar am reluat-o după ceva timp și acțiunea se cumula treptat, devenind tot mai alertă, până când nu am mai putut s-o las din mâini. De aceea am decis să citesc și „Armata lui Cambyses” - pe care o aveam deja în colecție, încă de pe vremea când mă documentam pentru „Văpăi de dragoste și diamant”, deși, când am văzut că e roman, am lăsat-o deoparte atunci. Am aflat și că autorul a lucrat ca arheolog în Egipt, iar descrierile romanelor sale par fascinante pentru cineva pasionat de Egiptul antic. Clar voi lua și restul cărților autorului.

„Armata lui Cambyses” m-a impresionat. Pornisem de la premisa că voi avea o aventură interesantă, dar pe parcurs lucrurile s-au complicat și aici chiar pot spune că răsturnările de situație m-au luat cu totul prin surprindere, iar asta e foarte rar pentru mine de la o vreme. Ce mi-a plăcut a fost și misterul polițist, care îți dă toate piesele la îndemână, fără ascunzișuri (mda, aici îmi vin în minte popularele „Camerista” de Nita Prose, „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, „Să nu mă minți” de Freida McFadden - care au un mare hype cam degeaba din punctul meu de vedere, iar ție ca cititor ți se ascund detalii importante din acțiune și doar te trezești că ți le trântește autorul din senin și ăla ar trebui să fie un plot twist inteligent... asta e trădare; încă țin minte ce trădată și dezamăgită am fost la finalul acestor cărți, practic, le citești numai pentru acea întorsătură de situație pe care unii o numesc „nemaipomenită”, ei bine, nu regret să îi dezamăgesc când spun că e destul de întâlnită în literatură și cu mult mai bine executată, dar, din păcate, cărțile acelea nu sunt prea populare și nici nu se vorbește prea des despre ele... iar „Armata lui Cambyses” e și ea parte din categoria asta). Deși aveam toate detaliile la îndemână și bănuiam un plot twist, la astea nu mă așteptam, de aceea sunt așa de încântată. Acțiunea în sine m-a ținut cu sufletul la gură, devenind tot mai interesantă cu fiecare capitol.

Recunosc că l-am subestimat pe inspectorul Yusuf Khalifa, dar s-a dovedit un detectiv pe cinste, chit că părea să funcționeze doar pe bază de țigări și părea să umble după cai verzi pe pereți.

Prologul începe cu o scenă din trecut, la fel ca în „Oaza ascunsă” unde 80 de preoți fac o sinucidere ritualică, dar în „Armata lui Cambyses” e despre distrugerea unei armate întregi din cauza unei uriașe furtuni de nisip.

Apoi acțiunea revine în prezent, unde Tara Mullray, fiica unui arheolog celebru, e invitată de tatăl ei în Egipt, pentru a-și petrece vacanța. Tânăra acceptă, mai ales că își dorește să îmbunătățească relația cu tatăl ei, de vreme ce acesta e și bolnav cu inima și se teme de o despărțire dureroasă de el, deși ea a avut mereu impresia că bătrânul a pus mereu mai presus munca lui de arheolog decât familia sa.

Totuși, când ajunge la aeroportul din Egipt și așteaptă în zadar toată noaptea ca tatăl ei să vină să o ia, furioasă, decide să meargă la situl arheologic din Saqqara, unde lucra el. Și aici găsește ușa închisă și cere cheile de rezervă ale unui muncitor de la barieră, iar când intră în casă găsește cadavrul tatălui ei. Aparent, murise chiar în seara în care trebuia să meargă după ea la aeroport și Tara are impresia că a fost cineva străin în casa lui, căci simțise miros de tutun, iar tatăl ei nu fuma. În plus, era cineva care o urmărise de la distanță când ea se plimba prin jurul casei, iar persoana aceea o urmărise și la hotelul unde se cazase.

Tara vorbește cu ambasada, dar autoritățile se poartă destul de dubios și dau de înțeles că nu o iau în serios când ea le spune că e posibil să fie urmărită de cineva extrem de periculos, care are probabil legătură și cu o serie de crime privind niște antichități furate sau un mormânt nou nedescoperit, care ar putea fi mai important decât s-ar crede la o primă vedere.

Singurul ajutor pe care se poate baza Tara acum e acela al lui Daniel - un fost elev al tatălui ei și chiar fost ei iubit, care o părăsise cu șase ani în urmă pentru a-și urma visul de a săpa în Valea Regilor. În ciuda reținerilor ei și a durerii care încă îi apasă sufletul, se simte încă atrasă de el... astfel încât să pornească pe urmele armatei dispărute a lui Cambyses.

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 

Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, cu excepția prologului, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro. De fapt, de pe la pagina 90 încolo chiar nu am mai putut să o las din mână. Mă cucerise!

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones, de fapt, chiar pe la pagina 211 se face referire la Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi... sau tocmai cu pauze lungi, mie mi s-a făcut dor de el după ce renunțasem pe la pagina 90, apoi am reluat romanul după vreo două-trei luni și atunci mi s-a părut cu totul altceva, și foarte bun.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?