Déjà Dead - Kathy Reichs

Am luat cartea asta cu ceva ani în urmă, cam în aceeași perioadă când auzisem de Patricia Cornwell, iar cineva scrisese undeva că romanele lui Kathy Reichs sunt mai bune decât ale Patriciei sau comparabile măcar (de Patricia Cornwell luasem atunci prea multe cărți, fără să fi citit nimic în prealabil, pentru că era tare lăudată pentru thrillerele ei medicale și erau și foarte ieftine, le găsisem pe Târgul Cărții... de atunci m-am lecuit cu seriile). Desigur, am început cu „Cartea morților” de Patricia Cornwell și am fost atât de dezamăgită, încât i-am lăsat baltă restul romanelor (mai încercasem eu încă unul, dar nu a mers nici ăla), în plus, la momentul respectiv nu am mai vrut să aud nici de o autoare care e comparată cu Cornwell.

Am zis să-i dau totuși o șansă, mai ales că aveam așteptări mari de când auzisem că serialul „Bones” e inspirat de cărțile lui Kathy Reichs cu personajul Temperance Brennan (și îmi plăcuseră primele sezoane din „Bones”, până să îl las baltă și pe ăla că nu mă mai entuziasma deloc). S-a întâmplat aceeași chestie ca la Patricia Cornwell. N-am putut rezona cu niciun personaj și îmi pierdusem interesul și pentru povestea în sine, iar stilul m-a plictisit. O grămadă de detalii irelevante care tărăgănau acțiunea, cum ar fi descrierea străzilor cu de-amănuntul pe unde trecea Temperance până să ajungă la o destinație, glume cu referiri la personaje despre care nu mai auzisem niciodată și nu cred că sunt singura care nu înțelegea la ce anume sau la care celebritate se referea Temperance, plus multe comparații seci (dacă ar fi să dau un exemplu, pe moment doar unul îmi vine în minte; știți cum vorbea tatăl lui Miley din serialul „Hannah Montana”, acel cowboy care adăuga comparații amuzante... ei bine, în cartea asta Temperance nu mi s-a părut deloc amuzantă, poate puțin la început, dar apoi a devenit doar obositor), era ca în vorba aia: „să lungească toamna, pân' s-o coace poama”, iar eu nu sunt fana umpluturii doar de dragul umpluturii (înțeleg că ăsta a fost primul roman al autoarei, dar am încercat să citesc și alte volume din serie și stilul a rămas la fel). Poate dacă nu aș fi urmărit atâtea seriale polițiste și medicale sau nu aș fi citit atâtea cărți cu subiecte similare, aș fi găsit cartea mai interesantă, dar nu a fost cazul la mine. Cred că cel mai tare mi-am pierdut răbdarea pentru că romanul era mai mult despre viața și persoanele din anturajul lui Temperance Brennan și rezolvarea cazului era secundară, dar e greu să citești mai departe când n-ai niciun interes față de personajul principal (și să citești o serie întreagă în care e același personaj... îți trebuie voință și un interes deosebit față de poveste, iar nu am avut nici una, nici alta, era doar curiozitatea mea și după descriera cărții credeam că îmi va plăcea).

Poate a trecut vremea când îmi plăceau thrillerele de acest gen. Cred că am citit așa multe că mi-am pierdut interesul... sau o fi pur și simplu stilul acestor două autoare care m-a băgat într-un reading slump când vine vorba de thrillere medicale. Recent, am observat că gusturile mele literare s-au mai schimbat, astfel că nu prea mă mai tentează și tind să aleg altfel de cărți. Dar știu sigur că nu voi mai alege cărți de Kathy Reichs sau Patricia Cornwell pe viitor. 

 

Cartea morților - de Patricia Cornwell

    Îmi doream de mult să citesc ceva de Patricia Cornwell, tocmai pentru că îi întâlnisem de câteva ori numele în rândul autorilor de thrillere, totuși, nu cred că mi-am ales una dintre cărțile ei cele mai bune. După romanul ăsta, aș fi tentată să nu mă mai apropii de această autoare, dar mai am vreo două cărți de-ale ei, așa că probabil îi voi mai acorda o șansă. De regulă, mă abțin de la recenzii negative, dar după 427 de pagini și două nopți irosite în care am sperat să-mi fie împlinite așteptările... dezamăgirea și-a făcut simțită prezența.

    Citisem câteva recenzii (toate bune) despre cărțile cu personajul Kay Scarpetta și cât de grozavă e și cum autoarea scrie thrillere medico-legale polițiste e de înțeles că mi-a captat atenția.

În primul rând, voi explica titlul, care mi s-a părut interesant și m-a îndemnat să aleg cartea, doar ca apoi că constat că nu prea avea mare relevanță pentru roman, deși e pomenit în treacăt de câteva ori. În jargonul medicinei legale „cartea morților” înseamnă registrul de morgă, unde se trec numele celor decedați.

    Povestea începe cu Kay Scarpetta care se mută în Carolina de Sud pentru a-și deschide propriul cabinet medico-legal. La scurt timp e chemată să investigheze moartea unei celebre jucătoare de tenis, al cărei cadavru mutilat e găsit la Roma. Apoi au loc și alte crime: un băiețel e găsit mort într-o mlaștină, o femeie e ucisă în propria casă într-un mod ritualic; în mod total neplauzibil toate sunt conectate între ele. Scarpetta elucidează misterul sau mare parte din el, după ce în majoritatea cărții asistăm la drama din viața ei și a personajelor care se învârt în jurul ei. Câteva explicații ale crimelor sunt bulucite în ultimele pagini, iar în rest detalii irelevante și scenariu de telenovelă. Ocazional, când își mai amintea autoarea că romanul e încadrat la thriller, revenea la câteva firimituri de acțiune și amănunte de medicină legală, ca apoi să fugă iar la Scarpetta, care planta flori în grădină și... cam atâta acțiune din partea personajului principal, pe lângă dialoguri despre viața ei și a celor care se îndrăgosteau și cădeau cuceriți la picioarele ei. (Oh, hai să nu fiu așa rea, s-a mai teleportat și ea de câteva ori la Roma și a zburat cu un elicopter.) Nu cred că am mai întâlnit un personaj care să fie așa absent din ceea ce se presupune că ar trebui să facă și, totuși, atât de prezent, dar fără esență. Restul personajelor au fost o apă și un pământ pentru mine sau enervante (doctorița Self era sub orice critică și la fapte și la vorbe). La un moment dat nu mai știam cine vorbește pentru că absolut toate o făceau la fel, fără deosebire, de parcă era doar un singur personaj colectiv și pe parcurs mi-a pierit interesul și pentru crimele alea, și pentru criminal, și pentru toată povestea cărții în sine. Nu m-am putut atașa măcar puțin de niciun personaj (credeam că Lucy mai merge, apoi și asta o luase pe arătură).

    S-a insistat prea puțin asupra criminalului și a motivației sale, deși dă impresia că va merge în direcția aceea, mai ales când sunt vreo două-trei capitole din perspectiva lui, ca brusc să ni se prezinte revelația în jumătate de pagină și totul să se încheie ca în pom pe alocuri și roz pentru Scarpetta. Desigur, doctorița minune e luată în vizor de criminal pentru că... lipsă motiv.

Am fost ușurată când am terminat cartea (și da, am rezistat 427 de pagini crezând că poate-poate va fi bună pe parcurs și mă încăpățânasem să o continui numai ca să nu ratez ceva bun, ca în cazul Omului de castane). Poate pur și simplu nu rezonez eu cu Kay Scarpetta, dar acest volum nu m-a convins deloc cu privire la importanța ei încât să devină personaj de serie. Așadar, dacă aveți pe listă vreo carte cu Scarpetta, poate ar fi indicat să încercați cu un alt volum, altfel s-ar putea să ajungeți la fel de dezamăgiți ca mine.