Mi-a luat mult să o termin. Ba o lăsam deoparte cu săptămânile, ba o luam ca apoi să mă opresc după câteva zeci de pagini. E în genul horror și și-a făcut treaba la categoria aia, dar are și părți plictisitoare cam în mare parte, de aia și oscilam dacă să o termin sau nu, eventual am trecut de jumătatea ei și am zis că ar fi păcat să o las neterminată și, ce-i drept, devine mai interesantă pe parcurs, însă nu pe cât mi-aș fi dorit. Și să petreci 400 de pagini în compania unor personaje plate, care nu au mai nimic interesant, oricât le-ar diseca autorul orice gest minuscul sau orice gând (putea să li se întâmple orice de la o vreme, că oricum nu îmi mai păsa), a făcut ca lectura cărții să meargă tare greu pentru mine.
La drept vorbind, văzusem filmul și acela m-a convins să iau cartea. De multe ori, în filme sunt omise multe informații, dar aici nu prea a fost cazul (bine, filmul a avut ceva mai multă acțiune, inclusiv la început, când e împușcat un copilaș mayaș pentru că atinsese planta, ceea ce nu se întâmplă în carte). Credeam că voi găsi mai multe răspunsuri în carte legate de planta aceea, de sătenii mayași care păzeau locul cu armele, de istoria acelui loc, dar rămâi la urmă doar cu niște personaje care ți se prezintă pe rând și rămâi blocat în mintea lor, care mor apoi în diverse moduri. La un moment dat, Mathias și Jeff speculează pe tema plantei și a acelui loc, dar Mathias spune că nu are rost să speculeze pe tema asta și rămâi fix cu partea de sacrificiu care era menționată și în descrierea de pe spatele cărții. Evident, chestia aia din ruine doar arăta ca o plantă, pentru că era probabil altceva, dar autorul nu intră în detalii, doar te lasă pe mâna unor personaje care se străduie să supraviețuiască și nu prea, și cu ghicitul. Sunt și încadrate în tipologiile întâlnite cam în toate filmele de groază: cercetașul, mironosița, târfa, maleficul, tipul amuzant etc.
Uneori, descrierile cu extrem de multe amănunte au făcut acțiunea să fie tărăgănată. Au fost de prea multe ori repetiții, plus propoziții de genul: „ea se mișcă spre bidonul cu apă, întinse mâna, deschise capacul, dădu capul pe spate, luă o înghițitură, apoi luă alta” (asta a fost la Amy, apoi și la Stacy, plus alte asemenea fraze care mă tot făceau să vreau să sar peste pagini sau să citesc pe diagonală, bine, alteori proza a fost chiar faină și te făcea să citești mai departe, cred că de aceea am tot continuat și eu, chiar surprinde dilema morală la care erau supuși protagoniștii pentru fiecare lucru care, în alte condiții, ar fi fost o nimica toată, dar de care acum depindea supraviețuirea lor, totuși, am și avut impresia pe alocuri că era scris doar de dragul de a vedea mai multe cuvinte pe o pagină).
E amuzant să încerci să ghicești ce era cu planta aia pe baza indiciilor, așa că presupun că nu sunt prea supărată că autorul nu a dezvoltat mai mult despre istoria plantei, doar ce putea face și cum, având noi victime. A fost interesant cum s-au schimbat tinerii în decursul a câtorva zile, amenințați și de ei înșiși, și de plantă, cum au trecut de la empatie și înțelegere până la dezumanizare și nepăsare pe măsură ce speranțele lor se năruiau rând pe rând și înțelegeau ce îi așteaptă.
Legat de plantă... asta mi s-a părut un fel de combinație între Alien și Predator, cu ceva din The Thaw (Viermele arctic - filmul ăla cu o echipă care găsește un urs polar mort, care e infestat cu un soi de parazit și... evident că e evident ce se întâmplă după aceea cu echipa), ceea ce mi s-a părut ingenios, de aceea am terminat de citit cartea. Nu a fost rea, dar nici grozavă. Filmul e destul de bun și mai scurt...
