Translate

Se afișează postările cu eticheta alchimie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta alchimie. Afișați toate postările

luni, 30 iunie 2025

Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 
În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.
Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 
Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:
Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...
Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...
Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).
Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.
Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...
După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 


joi, 9 martie 2023

Pharmako/Poeia: Plant Powers, Poisons, and Herbcraft


    „Pharmako/Poeia: Plant Powers, Poisons, and Herbcraft” de Dale Pendell e o carte despre plante și puterea lor, mai ales cele ce conțin substanțe psihoactive. El se axează pe cele deja cunoscute, cum ar fi canabisul, khatul, datura, kava. Multe dintre informații le știam deja din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe” (care oferă mai multe detalii la unele dintre ele), dar a fost o lectură rapidă și interesantă. 
    Primele pagini mi s-au părut plictisitoare și eram pe punctul de a renunța, pentru că autorul începuse cu detalii de alchimie și o multitudine de citate întortocheate - la unele numea autorul, iar la altele nu, doar era scris cu italic sau nu, așa că mă bulversa că nu-mi dădeam seama tot timpul unde se termină un citat și unde sunt cuvintele autorului. Nu le înțelegeam rostul și îmi dădea impresia că bătea câmpii, totuși, după vreo 20-30 de pagini a început să mă prindă, pentru că abia acum îmi oferea informații mitologice și istorice care îmi stârneau interesul. 
    A trecut treptat la șamanism și la Sacha Runa (Omul Pădurii) sau Sacha Huarmi (Femeia Pădurii), care trăiesc în junglă și oferă îndrumare celor care vor să învețe tainele plantelor. Aici intervin și elementele magice și de folclor, aceștia arătându-se ca persoane complet verzi sau preluând chipurile unor cunoștințe - au câteva similitudini cu Tatăl și Muma Pădurii de la noi, numai că fără tentele de atrocitate de care dau dovadă aceștia - dar uneori la fel de înspăimântători, mai ales când un anaconda le servește drept scaun.
    După aceste detalii, începe iar cu sincretismul tradiției alchimice și până la pagina 44 iar mi-am pierdut interesul printre elemente chimice și citate. Totuși, de la pagina 44 îmi vorbește despre thanatopathie (care te lasă să guști moartea), otrăvuri și leacuri. Și de aici devine super interesant.

    Am aflat câteva date noi despre tutun și istoria sa; despre cum era preferatul marinarilor - pentru calitățile sale afrodisiace incredibile. Răspândirea lui rapidă în Europa a stârnit multe reacții. În secolul XVII posesia tutunului era o ofensă capitală în Rusia, în multe părți din Germania era interzis, și în Imperiul Otoman deținerea tutunului era pedepsită prin tortură, decapitare, spânzurare sau zdrobire. În America de Sud se considera că tutunul e hrana spiritelor și locul caselor abandonate unde creșteau asemenea plante era ales ca cimitir - tutunul fiind un pod între tărâmuri. Simptomele otrăvirii cu nicotină erau considerare de șamani o cale de inițiere în care primeau viziuni și mesaje ale zeilor și astfel, efectuaseră călătoria între lumi.

    Tot de aici am aflat că vinul a fost inventat cel mai probabil de o femeie. În Sumer, zeița Ama-Gestin era stăpâna viței-de-vie. În „Epopeea lui Gilgamesh”, lui Enkidu îi dă vin o „femeie a templului”. Conform perșilor, vinul a fost descoperit de o femeie care căuta otravă. Kingjemsheed a descoperit că sucul său de struguri s-a stricat, așa că l-a catalogat drept „otrăvitor”. O femeie împinsă spre sinucidere din cauza durerilor de cap, găsește vasul și bea o cupă mare, așteptându-se să moară, dar, în schimb, adoarme și se trezește revigorată. 

    A fost o carte interesantă, o amestecătură între etnobotanică, istorie, alchimie, fragmente mitologice, detalii chimice și poezii ciudate, uneori prezintă și rețete de băuturi și doze de misticism. Sunt multe detalii interesante, însă pentru cei interesați de substanțele psihoactie și plante, recomand studii de specialitate care intră în detalii mai amănunțite. Totuși, pentru cei începători, care vor o lectură introductivă în lumea plantelor e numai bună.

Scris în stele - Nova Riley

Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele  oferă speranță, putere și asigurarea că finalur...