Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.