Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.

Camerista - de Nita Prose

    Am primit cadou recent de la o bună prietenă, Diana, trei cărți thriller și prima oară am început cu „Camerista” de Nita Prose, pentru că auzisem numai de bine de cartea asta și eram curioasă de ce e așa recomandată. 

    Molly Gray, o tânără cameristă, rămâne singură după moartea bunicii ei, dar jobul de la Regency Grand Hotel o ține pe linia de plutire. Ea dă impresia unui personaj tipicar, care repetă zilnic aceleași acțiuni, ceea ce și face, după instrucțiunile bunicii sale. La aproape un an de la moartea acelei femei, Molly face exact aceleași lucruri pe care le făcea zilnic cu bunica ei. 

    La serviciu e extrem de meticuolasă, deși majoritatea oamenilor de acolo nu o observă, iar unii colegi o consideră ciudată și o evită. Deși lucrează de vreo trei ani la acel hotel, ea încă are probleme cu înțelegerea expresiilor oamenilor și mereu apelează la înțelepciunea bunicii sale. Molly ca personaj nu e niciodată singur, pentru că mereu apare o bunică imaginară în mintea ei care îi dă sfaturi. Ea intră în lumina reflectoarelor abia când găsește un client VIP mort în camera sa de hotel, iar lucrurile se complică și viața ei pare a fi dată peste cap.

    Toate laudele de pe copertă mi-au dat un mare hype pentru cartea asta, dar după vreo cincizeci de pagini am început să-mi pierd interesul. Premisa mi-a stârnit interesul, însă execuția a lăsat de dorit. A fost o carte cu suișuri și coborâșuri. Uneori empatizam cu protagonista, alteori îmi era complet indiferent dacă pățea sau nu ceva. Prima parte e dedicată unei foarte lungi introduceri în care ea își prezintă jobul de cameristă și produsele de curățenie, și cum face curat și, în afară de o ușoară ceartă cu camerista-șefă care curăța chiuvetele cu cârpa de toaletă și îi fura bacșișurile, nu se întâmplă absolut nimic. 

    Când apare în sfârșit momentul în care ea descoperă cadavrul, se poartă ciudat și se incriminează singură, iar poliția e pe urmele ei, deși Molly n-are nimic de câștigat din moartea bogătașului, iar familia lui ar primi totul. Ba mai mult, cineva îi pune în cârcă toate dubioșeniile care se petrec în hotelul acela, totuși, îi sar în ajutor prieteni pe care nici nu știa că îi are. 

    Au trecut câteva zile de la terminarea cărții și nu mai țin minte mare lucru din ea, chiar și atunci am avut impresia că mi-am pierdut timpul. Tot misterul crimei putea fi rezolvat în vreo 50 de pagini, dacă nu era introspecția foarte repetitivă a personajului principal. Mare parte din roman a fost despre cum vorbea ea cu bunica ei și despre cum făcea curat. Totul a fost destul de previzibil, deci partea de mister a lipsit pentru mine, iar finalul ei întortocheat și lipsit de sens m-a făcut să vreau să arunc cartea pe fereastră. Pur și simplu nu are sens și nu a oferit absolut niciun indiciu pe tot parcursul cărții, doar l-a trântit din senin, ca să aibă un plot twist bănuiesc. Ceea ce m-a dezamăgit ca cititor, pentru că eu, în romanele de thriller și mister încerc să pun cap la cap indiciile și să mă întrec cu cei care vor să descopere adevărul, dar aici finalul a fost neplauzibil. Îmi place un plot twist bun, dar aici am rămas cu un gust amar și cu sentimentul că mi-am pierdut timpul aiurea.

    Cartea a avut multe repetiții. Într-un fragment de vreo trei rânduri cuvântul „ușă” fusese repetat de vreo 5-6 ori. Personajul principal era inconsistent: uneori habar nu avea cum să interpreteze expresiile oamenilor, și alteori mai avea puțin și devenea profiler experimentat. Deși acțiunea cărții are loc în Statele Unite, expresiile din carte și vorbele m-au dus cu gândul la UK, mai ales cele două sau trei referiri la regină. 

    Per total, e o carte foarte ușor de uitat, iar pentru părțile de mister și thriller e slabă din punctul meu de vedere. Totuși, se citește rapid și nu conține scene smut, detalii grotești sau de violență excesivă. Nu o recomand veteranilor care citesc de regulă thriller, dar e bună pentru cei care vor să încerce genul thriller. Le-ar putea deschide apetitul pentru acest gen.