Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi? 😂

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky 😂😂😂). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând). 

Tainele donei Isabel - Jean-Daniel Baltassat

Cartea asta mi-a displăcut profund, totuși, am terminat-o pentru că avea vreo 180 de pagini și am zis că poate aflu și eu ce taine are dona Isabel (sinopsisul chiar m-a atras și eram curioasă cu ce se deosebește această Isabel de restul femeilor din carte, dar am fost așa dezamăgită per total, că am ajuns să regret că mi-am pierdut timpul cu acest roman, chit că e scurt). 

De fapt, voiam să renunț de la primul capitol, care începe cu o scenă erotică (când o carte începe cu o scenă de genul, am tendința să renunț la ea, pentru că pur și simplu mă plictisește și dacă prima pagină e dedicată amorului, e clar că nici restul cărții nu va prezenta altceva) și prima descriere a fundului unei dame din a cărui pat ducele Philippe de Bourgogne pare că nu s-a mai sculat pe tot parcursul cărții (tot pe parcurs, fundul ei și alte funduri au fost descrise mai în detaliu). Cred că dacă nu citisem alte cărți și articole deosebit de interesante despre pictura medievală, poate aș fi avut un interes mai mare pentru cartea asta, dar nici așa, pentru că totul aici pare a fi învăluit într-un mister care nu prea își face datoria să-mi trezească cât de cât curiozitatea, iar restul se rezumă la câteva indicii istorice menționate în treacăt (ca luptele Ioanei d'Arc), conversații despre lumini și umbre în pictură, descrieri de peisaje și dialoguri pe tema virtuților acestei Isabel, ca apoi autorul să mai trântească o scenă de sex. Și după ce am avut răbdare 125 de pagini ca dona Isabel să apară odată, am fost așa dezamăgită de acest personaj, care se poartă ca toate femeile din cartea asta.

După ce am terminat „Tainele donei Isabel” am avut impresia că mi-am pierdut timpul degeaba cu ea. Poate unora le va plăcea, are detalii minime despre pictură, alegerea și crearea culorilor, regulile pictării unui portret în acea perioadă, simbolurile alese, luminile și umbrele, noi tehnici de pictură, dar pentru mine nu a mers. 

Scris în stele - Nova Riley

Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele oferă speranță, putere și asigurarea că finalurile fericite sunt posibile.

Romantismul promite că, indiferent cât de sumbre par uneori lucrurile, în cele din urmă totul se va rezolva cu bine și dragostea adevărată va triumfa - iar într-o lume incertă, acest lucru este foarte reconfortant. Poate de aceea e cel mai căutat gen literar, pentru că oferă șansa de a retrăi dragostea și sentimentul de a te îndrăgosti din nou și din nou sau de a visa la iubire adevărată. 

Cred că popularitatea romanelor de dragoste constă și în faptul că ele pot evoca amintiri. Unele povești chiar seamănă cu cele trăite de unii dintre noi, iar dacă nu, putem visa la cum ar fi fost dacă.

„Scris în stele” de Nova Riley e un roman despre o adolescentă problematică, care învață ce e iubirea și, mai ales, iertarea. Spun povestea unei tinere care se maturizează și învață că poate avea succes, că este utilă și valoroasă pe cont propriu, că există bărbați care o vor respecta și o vor trata bine; și că merită să aștepți pentru astfel de bărbați.

Cu personajele Nova Waters și Caden Riley am avut o relație de love-hate, și e de înțeles, pentru că de regulă nu mă împac deloc cu cărțile cu adolescenți. Uneori, îi îndrăgeam, alteori, mă exasperau. Dar povestea a fost drăguță, iar finalul m-a făcut să zâmbesc. Cartea asta mi-a adus aminte de cum era viața de liceu, cu bune și cu rele.

Dacă vă plac poveștile în genul „After” sau cele ca ale autoarelor Ana Huang, Colleen Hoover sau Kristin Hanah, cred că și asta ar fi pe placul vostru.

Dama de pică - de Cătălina Pană

„Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.