Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.