Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Food Weird-o-Pedia: The Ultimate Book of Surprising, Strange, and Incredibly Bizarre Facts about Food and Drink - Alex Palmer

 Am luat cărticica asta la reducere, alături de alte cărți despre istorie culinară, cumva, de la o vreme mă pasionează să citesc despre gătit (nu și gătitul în sine). Desigur, uneori mă mai uitam la concursuri de gătit pe Paprika TV și când vine vorba de seriale, niciunul nu l-a întrecut în topul favoritelor mele pe „Jewel in the palace”. Începusem cu istoriile ciocolatei, vaniliei, căpșunilor, înghețatei, brânzei, apoi cu multe rețete din perioada Regency, am trecut și pe la bucătăria chineză, ba chiar m-am plimbat și pe la un restaurant foarte popular de sushi din oraș (oricât aș încerca, sushi nu e de mine), istoria ceaiului și tot așa (Ce multe cărți de istorie am acum că mă gândesc mai bine).

Multe din lucrurile astea din carte le știam deja, dar mi se par interesante, așa că o să pun câteva și mai jos.

- Avocado erau numite cândva „perele aligatorului”. Conchistadorii spanioli din America Centrală și de Sud foloseau sâmburii de avocado pentru a produce cerneală.

- Cojile de banană au mai multe proprietăți medicinale. Polizaharidele din interiorul cojii ajută la ameliorarea mâncărimii cauzate de mușcăturile de insecte. Acidul salicilic astringent din coajă ajută la reducerea plăcii bacteriene, în timp ce acidul citric servește ca un agent de albire blând, care ajută la albirea dinților. Enzimele din interiorul cojii încurajează de fapt deplasarea așchiilor spre suprafața pielii, așa că aplicarea unei bucăți de coajă de banană (sau miere) pe locul în care s-a înfipt o așchie se poate dovedi mai eficientă și mai puțin dureroasă decât un ac sau o pensetă.

- Acidul palmitic derivat din uleiul de cocos este unul dintre ingredientele cheie ale napalmului. Combinat cu acid naftenic (denumirea de „na” din „palm”-ul acidului palmitic) și amestecat cu benzină, amestecul incendiar s-a dovedit distructiv, mortal și ieftin, ucigând sute de mii de oameni pe tot parcursul războiului din Vietnam.

 - Smochinele sunt polenizate de viespi minuscule de smochine. Funcționează astfel: o viespe mică, însărcinată, intră într-o mică deschizătură de la capătul smochinei, pierzându-și adesea aripile și antenele în acest proces. Depune polenul pe care îl transportă de la floarea în care s-a născut, apoi își depune larva... și moare în interiorul smochinei. Aceste ouă eclozează, iar viespile tinere ies apoi din smochină, aducând cu ele polenul pentru a ajuta la răspândirea materialului genetic al fructului în altă parte. Carcasa viespii-regină este apoi descompusă în proteine, care sunt consumate odată cu fiecare fruct de către oricine le mănâncă. (Pare a fi scârbos, dar nu toate viespile sunt rele, unele fac chiar și miere care e considerată o delicatesă.)

- Ananasul funcționează ca un agent natural de frăgezire a cărnii. Fructul este plin de enzima bromelaină, care descompune lanțurile proteice, ceea ce îl face o marinadă ideală pentru carne, făcând-o moale și dulce în același timp. Dar, din același motiv, ananasul nu este potrivit pentru gemuri sau jeleuri, deoarece enzima descompune și gelatina. Bromelaina este atât de puternică încât procesatorii de ananas trebuie să poarte mănuși de protecție, altfel, în timp, enzima erodează pielea de pe față și mâini, lăsând pielea uscată și mici răni. (Asta îmi amintește de un criminal al cărui nume l-am uitat, dar el a folosit sucul de ananas pentru a scăpa de amprentele sale.)

- Broccoli conține mai multă vitamina C decât portocalele, cu 132 mg de vitamină per porție - aproape dublă față de cele 69,7 mg de vitamina C găsite într-o portocală.

- Țelina este un afrodisiac natural (metresele regilor francezi foloseau des leguma asta). Este încărcată cu hormonul masculin androsteron, care, dacă este consumat, eliberează un miros ce stimulează excitația la femei.

- Salata Caesar nu este numită după liderul roman Iulius Caesar, ci după inventatorul salatei, hotelierul italian Caesar Cardini, care a venit cu ideea de a combina salată romană, parmezan și gălbenuș de ou crud la restaurantul său din Tijuana.

- Spanacul poate neutraliza explozibilii. Cercetările efectuate de Departamentul de Energie al SUA au descoperit că enzimele care se găsesc în mod natural în spanac degradează explozibilii și oferă o modalitate mai sigură de eliminare a materialelor explozive decât arderea, detonarea sau îngroparea acestora.

- Slănina era folosită la fabricarea explozibililor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, americanii au fost încurajați să doneze grăsimea obținută din mâncărurile pe care le găteau (în special slănina), astfel încât armata să poată transforma grăsimile în glicerină, care putea fi apoi utilizată în scopuri mai distructive. 

 

- Timp de două secole, europenii au crezut că roșiile sunt otrăvitoare și au evitat să le consume, numindu-le chiar „mere otrăvite”. Acest lucru nu se baza doar pe suspiciunea legată de culoarea lor roșie: o serie de oameni care le-au mâncat s-au îmbolnăvit sau chiar au murit, în special cei bogați. Motivul era că aciditatea ridicată a roșiilor, atunci când erau așezate pe vasele de cositor, populare printre cei înstăriți, făcea ca fructele să elimine plumb din farfurie. Odată ingerate, acestea provocau intoxicație cu plumb, ceea ce ducea la boală.

- Iaurtul este mult mai popular în rândul femeilor decât în rândul bărbaților (un sondaj a constatat că 68% dintre femei consumă iaurt, în timp ce doar 43% dintre bărbați o fac). Cu toate acestea, bărbații ar putea dori să adauge mai mult iaurt în dietele lor. Un studiu MIT a descoperit că șoarecii masculi care au fost hrăniți cu iaurt și-au inseminat partenerele mai repede și au produs pui mai mari decât cei care nu au fost hrăniți cu produse lactate. Nu numai atât, dar au ajuns să aibă testicule cu aproximativ 5% mai mari decât grupul care nu a mâncat iaurt și cu 15% mai mari decât cei care au fost hrăniți cu mâncare nesănătoasă.

- Ketchup-ul a fost inițial preparat din pește. Prima rețetă înregistrată de ketchup, datând din anul 544 d.Hr., recomanda să se „ia intestinul, stomacul și vezica peștelui galben, rechinului și chefalului și să se spele bine. Să se amestece cu o cantitate moderată de sare și să fie puse într-un borcan. Să fie închis bine și incubat la soare”. Numit „ke-tsiap”, era un sos popular printre marinarii chinezi și a fost descoperit în cele din urmă de britanici.

- Deși prea multă cafea poate provoca dureri de cap, amețeli și alte efecte secundare neplăcute, cafeaua este, în general, destul de bună pentru sănătate. Diverse studii au recunoscut faptul că cafeaua ajută la arderea grăsimilor, reduce riscul de diabet zaharat de tip 2 și chiar protejează un consumator de boala Alzheimer și demență. 

- O credință populară rusească susține că punerea unei broaște într-o găleată cu lapte ajută la prevenirea stricării acestuia. Deși nu este clar ce a inspirat această idee, cercetări recente asupra secrețiilor pielii broaștelor, conduse de chimistul A.T. Lebedev de la Universitatea de Stat din Moscova, au descoperit că amfibienii conțin niveluri ridicate de peptide - compuși antimicrobieni care servesc drept antibiotice puternice împotriva bolilor bacteriene precum Salmonella și Staphylococcus.

- Vata de zahăr (și scaunul electric) a fost inventată de un dentist, William Morrison.

 

 

Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.