Am dat întâmplător peste „Meseria de romancier” de Haruki Murakami la librărie și cred că mi-a atras atenția mai mult pentru că, răsfoind primele pagini, am dat peste fragmentul ăsta:
„Mai aud câteodată de scriitori care leagă
între ei înfocate prietenii, însă eu unul tratez
aceste poveşti cu oarecare suspiciune. Sigur că
uneori s-o mai întâmpla şi aşa, dar nu cred că
relaţia lor apropiată poate dura prea mult. Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă şi mulţi
dintre ei au o mândrie şi un sentiment al rivalităţii foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai
mulţi scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a
întâmplat de câteva ori chiar mie.”
Sunt ani de zile de când nu am mai citit ceva scris de Murakami (făcusm o pasiune pentru cărțile lui în liceu, pentru că în animeul Tokyo Ghoul personajul principal citea cartea „În căutarea oii fantastice” și am zs să-i dau și eu o șansă, apoi au urmat „Kafka pe malul mării”, „Iubita mea Sputnik”, „Salcia oarbă, fata adormită”, „Dans dans dans”, „Cronica păsării-arc” - cea mai bună mi s-a părut Cronica, urmată de Kafka, dar apoi am renunțat la Murakami pentru că ideile mi se păreau repetitive și romanele lui nu mă mai „mișcau” ca înainte), totuși, cu fragmentul ăsta m-a convins să iau cartea „Meseria de romancier”.
Acest scurt fragment mi-a amintit de vreo două întâmplări pe care și eu le trăisem cu ceva ani în urmă, de fapt, cuvintele astea de mai sus mi le-a spus și mie cineva și pentru mine s-au dovedit a fi adevărate în mai multe rânduri.
Cu câteva luni în urmă, am fost la o expoziție de artă, invitată chiar de autorul picturilor (care se întâmplă să fie și vecinul meu). Arta lui e destul de controversată. Am mai fost la alte două expoziții de-ale sale și știam la ce să mă aștept în materie de tablouri și... dacă e să fiu sinceră, am decis să merg doar din respect pentru el.
Așadar,
mi-am luat sandale comode (pregătită să rezist vreo trei ore în
picioare) și m-am dus la galerie singură. Ei bine, dacă în
celelalte dăți vecinul meu m-a salutat politicos și apoi și-a
îndreptat atenția spre alți oaspeți de vază, acum m-a surprins
când a venit direct spre mine, m-a luat de mână și mi-a îndreptat
pașii spre un grup de scriitori.
Nu
mă pregătisem sufletește pentru o asemenea întâlnire, eu venisem
doar să ascult un discurs despre picturile vecinului, nicidecum
înarmată cu cărțile mele, în plus, cam toată sala era plină de
profesori, poeți, artiști și oameni care vorbeau fără să
asculte (eram obișnuită de la cenacluri). Mi-am zis că e bine, așa voi cunoaște și eu persoane
noi, o să încerc să socializez cu ei, să fiu prietenoasă (cum eu
sunt timiditatea în persoană făceam eforturi
colosale ca să nu o iau la fugă din mulțimea aceea, deși nimeni nu se uita măcar în direcția mea).
Și...
față în față cu respectabilii autori a peste o sută și,
respectiv, aproape zece cărți publicate (după cum menționau cel puțin o dată la câteva minute, în caz că uitase cineva), a căror nume nu mi le mai
amintesc (iar după ce respectivii și-au citit și câteva opere îmi era clar că nici nu avea rost să îmi încarc memoria cu numele lor, deși făceau parte dintr-o asociație de scriitori destul de cunoscută), mi-au dat impresia că nu le ajung nici cu prăjina la nas. Pe moment nu mi-a picat bine, dar nici nu am stat să plâng din cauza asta. Vecinul meu ne-a
făcut cunoștință și a început imediat să-mi laude cărțile, care i-au plăcut mult și mi-o reamintește de fiecare dată când
ne întâlnim, dar domnul cu o sută de cărți l-a întrerupt abrupt
și m-a întrebat dacă am cărțile la mine.
Evident
că nu le aveam, doar nu venisem la galerie cu scopul de a-mi face
reclamă (consider că ar fi fost de prost gust un asemenea gest din
partea mea, pentru că nu era vorba de mine atunci, ci doar de
autorul picturilor, în plus, nici nu sunt genul ăla de autor care își cară cărțile peste tot cu sine și le fotografiază din toate unghiurile). Ca o mică paranteză la paranteza precedentă,
am fost anul trecut la o lansare de carte și când s-a instalant un
moment de liniște, un anume domn din public s-a ridicat în
picioare, dar nu ca să îi adreseze vreo întrebare autoarei
cărților lansate, ci ca să invite publicul la propria sa lansare de carte
ce urma să aibă loc în curând. Nici nu-mi pot imagina cum s-a
simțit autoarea respectivă, dacă și eu, din public, am fost
deranjată de un asemenea gest.
Revenind,
i-am spus că nu am cărțile la mine și înainte să mai spun
altceva, s-a întors spre pictor și i-a zis: „Degeaba mi-o lauzi.
Cărțile contează.” Vecinul m-a prezentat apoi altor doi autori,
care au dat din cap, mimând un salut tacit și asta a fost tot. M-am
retras într-un colț și am așteptat să înceapă și să treacă prezentarea. Bănuiesc că și dacă aș fi avut cărțile la mine, atitudinea acestor scriitori ar fi fost la fel (din ce am observat, se purtau la fel și unii cu alții, nu doar cu „intrușii”, iar când au fost invitați să vorbească în fața mulțimii despre lucrările pictorului ei își citiseră poeziile... și, din punctul meu de vedere, unii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu poezia).
Revenind la „Meseria de romancier” a lui Haruki Murakami, dacă cineva o citește pentru a afla ceva secrete de scriitor sau pentru sfaturi, nu cred că îl va ajuta prea mult, dar eu cu ocazia asta am făcut cunoștință din nou cu omul Haruki Murakami și nu mi-a părut rău, am descoperit că am ceva lucruri în comun cu el. E o carte care se citește ușor și a fost interesant să văd și perspectiva lui Murakami despre scris (mai ales după ce citisem și „Misterul Regelui - despre scris” de Stephen King).
„Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman
care să-mi reflecte sufletul - atât şi nimic mai
mult. Am simţit un impuls foarte simplu şi puternic şi, fără să mă gândesc prea mult la ce avea
să urmeze, m-am aşezat la birou şi am început
să scriu la întâmplare. Fără nici un stres. Iar
când făceam asta, aveam un sentiment foarte
viu de plăcere şi libertate.”
