Egipteanul - Mika Waltari

 „Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”

(„Egipteanul” - Mika Waltari)

Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.

Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).

Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.

Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.

„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”

Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).

„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”

Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.

Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).

În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare). 

Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari. 

Meseria de romancier - de Haruki Murakami

Am dat întâmplător peste „Meseria de romancier” de Haruki Murakami la librărie și cred că mi-a atras atenția mai mult pentru că, răsfoind primele pagini, am dat peste fragmentul ăsta:

„Mai aud câteodată de scriitori care leagă între ei înfocate prietenii, însă eu unul tratez aceste poveşti cu oarecare suspiciune. Sigur că uneori s-o mai întâmpla şi aşa, dar nu cred că relaţia lor apropiată poate dura prea mult. Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă şi mulţi dintre ei au o mândrie şi un sentiment al rivalităţii foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulţi scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie.”

Sunt ani de zile de când nu am mai citit ceva scris de Murakami (făcusm o pasiune pentru cărțile lui în liceu, pentru că în animeul Tokyo Ghoul personajul principal citea cartea „În căutarea oii fantastice” și am zs să-i dau și eu o șansă, apoi au urmat „Kafka pe malul mării”, „Iubita mea Sputnik”, „Salcia oarbă, fata adormită”, „Dans dans dans”, „Cronica păsării-arc” - cea mai bună mi s-a părut Cronica, urmată de Kafka, dar apoi am renunțat la Murakami pentru că ideile mi se păreau repetitive și romanele lui nu mă mai „mișcau” ca înainte), totuși, cu fragmentul ăsta m-a convins să iau cartea „Meseria de romancier”. 

Acest scurt fragment mi-a amintit de vreo două întâmplări pe care și eu le trăisem cu ceva ani în urmă, de fapt, cuvintele astea de mai sus mi le-a spus și mie cineva și pentru mine s-au dovedit a fi adevărate în mai multe rânduri.

Cu câteva luni în urmă, am fost la o expoziție de artă, invitată chiar de autorul picturilor (care se întâmplă să fie și vecinul meu). Arta lui e destul de controversată. Am mai fost la alte două expoziții de-ale sale și știam la ce să mă aștept în materie de tablouri și... dacă e să fiu sinceră, am decis să merg doar din respect pentru el.

Așadar, mi-am luat sandale comode (pregătită să rezist vreo trei ore în picioare) și m-am dus la galerie singură. Ei bine, dacă în celelalte dăți vecinul meu m-a salutat politicos și apoi și-a îndreptat atenția spre alți oaspeți de vază, acum m-a surprins când a venit direct spre mine, m-a luat de mână și mi-a îndreptat pașii spre un grup de scriitori.

Nu mă pregătisem sufletește pentru o asemenea întâlnire, eu venisem doar să ascult un discurs despre picturile vecinului, nicidecum înarmată cu cărțile mele, în plus, cam toată sala era plină de profesori, poeți, artiști și oameni care vorbeau fără să asculte (eram obișnuită de la cenacluri). Mi-am zis că e bine, așa voi cunoaște și eu persoane noi, o să încerc să socializez cu ei, să fiu prietenoasă (cum eu sunt timiditatea în persoană făceam eforturi colosale ca să nu o iau la fugă din mulțimea aceea, deși nimeni nu se uita măcar în direcția mea).

Și... față în față cu respectabilii autori a peste o sută și, respectiv, aproape zece cărți publicate (după cum menționau cel puțin o dată la câteva minute, în caz că uitase cineva), a căror nume nu mi le mai amintesc (iar după ce respectivii și-au citit și câteva opere îmi era clar că nici nu avea rost să îmi încarc memoria cu numele lor, deși făceau parte dintr-o asociație de scriitori destul de cunoscută), mi-au dat impresia că nu le ajung nici cu prăjina la nas. Pe moment nu mi-a picat bine, dar nici nu am stat să plâng din cauza asta. Vecinul meu ne-a făcut cunoștință și a început imediat să-mi laude cărțile, care i-au plăcut mult și mi-o reamintește de fiecare dată când ne întâlnim, dar domnul cu o sută de cărți l-a întrerupt abrupt și m-a întrebat dacă am cărțile la mine.

Evident că nu le aveam, doar nu venisem la galerie cu scopul de a-mi face reclamă (consider că ar fi fost de prost gust un asemenea gest din partea mea, pentru că nu era vorba de mine atunci, ci doar de autorul picturilor, în plus, nici nu sunt genul ăla de autor care își cară cărțile peste tot cu sine și le fotografiază din toate unghiurile). Ca o mică paranteză la paranteza precedentă, am fost anul trecut la o lansare de carte și când s-a instalant un moment de liniște, un anume domn din public s-a ridicat în picioare, dar nu ca să îi adreseze vreo întrebare autoarei cărților lansate, ci ca să invite publicul la propria sa lansare de carte ce urma să aibă loc în curând. Nici nu-mi pot imagina cum s-a simțit autoarea respectivă, dacă și eu, din public, am fost deranjată de un asemenea gest.

Revenind, i-am spus că nu am cărțile la mine și înainte să mai spun altceva, s-a întors spre pictor și i-a zis: „Degeaba mi-o lauzi. Cărțile contează.” Vecinul m-a prezentat apoi altor doi autori, care au dat din cap, mimând un salut tacit și asta a fost tot. M-am retras într-un colț și am așteptat să înceapă și să treacă prezentarea. Bănuiesc că și dacă aș fi avut cărțile la mine, atitudinea acestor scriitori ar fi fost la fel (din ce am observat, se purtau la fel și unii cu alții, nu doar cu „intrușii”, iar când au fost invitați să vorbească în fața mulțimii despre lucrările pictorului ei își citiseră poeziile... și, din punctul meu de vedere, unii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu poezia).

Revenind la „Meseria de romancier” a lui Haruki Murakami, dacă cineva o citește pentru a afla ceva secrete de scriitor sau pentru sfaturi, nu cred că îl va ajuta prea mult, dar eu cu ocazia asta am făcut cunoștință din nou cu omul Haruki Murakami și nu mi-a părut rău, am descoperit că am ceva lucruri în comun cu el. E o carte care se citește ușor și a fost interesant să văd și perspectiva lui Murakami despre scris (mai ales după ce citisem și „Misterul Regelui - despre scris” de Stephen King).

„Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să-mi reflecte sufletul - atât şi nimic mai mult. Am simţit un impuls foarte simplu şi puternic şi, fără să mă gândesc prea mult la ce avea să urmeze, m-am aşezat la birou şi am început să scriu la întâmplare. Fără nici un stres. Iar când făceam asta, aveam un sentiment foarte viu de plăcere şi libertate.”