Medicii blestemați - Christian Bernadac

 

După „Lumea văzută de medici” și „Naziștii și drogurile” am vrut să aflu mai multe despre Germania nazistă și m-am apucat de „Medicii blestemați” (era mai scurtă decât alte cărți despre naziști pe care le am).

În „Medicii blestemați” sunt prezentate diverse experiențe pe oameni ale naziștilor. Unele sunt pur și simplu mai mult decât înfiorătoare și chiar te întrebi dacă o ființă umană e capabilă să-i facă așa ceva altei ființe umane... și istoria ne arată că astfel de orori s-au petrecut dintotdeauna. Îmi amintesc că în cartea „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic era vorba la un moment dat despre procesul unui criminal de război (nu-mi mai amintesc numele lui, dar țin minte că era un om calm, căruia îi plăcea pescuitul) și despre mirarea care a provocat-o acest om așa normal publicului și mai ales răspunsurile lui: în mare, el a zis că nu ar face rău intenționat nimănui, dar când e vorba de supraviețuirea ta și a celor importanți pentru tine, atunci nu mai ții cont de principiile tale, ceva se schimbă în tine; iar după ce ai trecut pragul și ai început să ucizi, după a patra victimă devine deja un obicei mecanic și „amorțești” emoțional. Tot asta declara și un ofițer care fusese obligat să împuște un autobuz de prizonieri, altfel se considera că e de partea lor și era și el împușcat. Primele crime l-au afectat emoțional, dar apoi a zis că totul a devenit mecanic, nici chipurile victimelor nu și le mai amintea. La fel erau și unele declarații ale deținuților din „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca - deținuții „reeducați” erau siliți să participe la tortura de reeducare a celorlalți, iar unii dintre ei au devenit cei mai activi participanți la tortura celorlalți, chiar și după ce nu mai era nevoie să-și demonstreze loialitatea. Astfel, nimeni nu mai putea să spună că era nevinovat. Și în „Medicii blestemați” sunt câteva asemenea cazuri.

Dacă ați citit câteva cărți despre naziști sau ați văzut filme, un element foarte comun e acela cu purtarea permanentă de către naziști a unei capsule cu otravă. Ideea lui Himmler de a sfătui pe fiecare demnitar sau cadru de răspundere a naziștilor să poarte în permanență la îndemână o capsulă cu otravă a pornit când acesta vizita într-o zi, prin 1941, un lagăr de concentrare și leșină la marginea unei gropi comune când vede un individ „mort” de două zile, pe jumătate acoperit de pământ, că se ridicase urlând. Himmler îi spune atunci medicului său: „N-aș putea suporta niciodată o astfel de suferință, un astfel de chin. Am să visez această fantomă. Cel mai bine, vezi dumneata, ar fi să am totdeauna asupra mea otravă.”  (Poate vă amintiți când am mai vorbit despre „Întâmplări stranii din istoria Franței” că și nobilii francezi, îngroziți că puteau deveni ei următorii la ghilotină, care era însoțită și de drumul rușinii, în care ei erau plimbați în căruțe în văzul tuturor și căruța se tot oprea și li se citeau acuzațiile, iar poporul îi insulta din toate părțile, purtau la ei otravă. Alexandre Dumas are o carte intitulată „Din crimele celebre” și primul caz cu care începe e cel al marchizei de Brinvilliers. Despre această marchiză aflasem deja din cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu, dar Dumas povestește și cum aveau loc execuțiile, te ia pas la pas cu ceea ce se întâmplă în viața condamnatului și, deși știi ce crime au comis,  parcă tot te temi pentru viața lor.)

În „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu un anume personaj dispare după ce e dus la un sanatoriu, iar familia numai nu poate afla unde e. E un episod care reflectă realitatea de atunci, pentru că medicii erau încurajați să completeze un formular prin care bolnavii mintali erau „eliberați” din milă (și nu doar ei, aparent, și soldații care luptau pe front și se întorceau răniți fără șansa de a se mai vindeca erau eliminați, pentru ca resursele statului să nu fie irosite pe ei). Hitler a încurajat „alinarea învelișurilor umane goale” prin legalizarea eutanasiei. După ce hotărârea prin formular era luată, bolnavii erau mutați de la spital prin diverse scuze la unul dintre centrele de exterminare, iar la câteva zile după aceea familia bolnavului primea vestea că acesta murise din diverse cauze inventate de medici. (E interesant că și alți medici ucigași au profitat de pe urma nazismului pentru a se îmbogăți de pe urma victimelor care doreau doar să scape de naziști. Un asemenea caz e cel al doctorului francez Marcel Petiot care le promitea celor ce își doreau să părăsească Franța din cauza naziștilor că pentru o anumită sumă îi va scoate în siguranță din țară. Aceștia erau majoritatea evrei, de aceea Petiot a și scăpat o dată de ofițerii SS, chiar după ce ei descoperiseră casa cu o cameră de gazare și cu crematoriul care ardea zi și noapte, pentru că el le zisese că le făcea treaba. Victimele îl credeau pe cuvânt și își adunau averile ca să plece, dar Petiot le ucidea și își însușea bunurile lor. A fost ultimul criminal condamnat la ghilotină în Franța. Despre cazul lui puteți citi în „Doctori ucigași” de Colin Evans. Și dacă tot am vorbit de naziștii din Franța, în „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine am aflat că liderii naziști erau ahtiați după vinurile franceze și consumau cantități enorme, iar oamenii ajunseseră să ascundă mare parte din ele prin peșteri ascunse, ca să nu le ofere cam gratis.)

A fost o carte interesantă, cu multe mărturii ale victimelor supraviețuitoare, ba chiar și cu multe depoziții ale unora dintre medicii ucigași.

Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.