Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.