Împărăteasa - Shan Sa

 

„Împărăteasa” de Shan Sa redă viața romanțată a lui Wu Zetian, o femeie-împărat a Chinei. Am citit în adolescență carte asta și mi s-a părut ciudățică, dar interesantă, iar recent mi-am adus aminte de ea când i-am zărit coperta în bibliotecă și am recitit-o, dar de data asta știam ceva mai mult despre istoria acestei femei. 

În carte, Lumină e un personaj destul de complex, care trece prin diferite etape ale vieții și adună tot mai multă experiență. De la copilăria lipsită de griji, viața ei se schimbă brusc, când e silită să stea o perioadă la o mănăstire ca să se roage pentru o rudă decedată, astfel, relația cu familia ei se răcește, dar apoi revine la ei și, la vârsta de 13 ani, devine concubina concubina împăratului Taizong, de acolo viața ei schimbându-se radical. 

După moartea lui Taizong, tradiția impunea ca fostele concubine să se radă în cap și să plece la o mănăstire budistă, în plus, relația dintre fiul împăratului cu o concubină a acestuia era considerată un incest, dar relația dintre Gaozong și Wu Zhao începuse de dinainte de moartea împăratului, iar după ce ea a petrecut câteva luni la o mănăstire, Gaozong a lăsat-o gravidă și, eventual, ea s-a întors la curtea imperială.

E interesant că în carte, după revenirea de la mănăstire, Lumină se întâlnește cu concubina Xiao, de care voia să scape împărăteasa Wang, iar aceasta îi spune:

„Știu că împărăteasa te-a adus înapoi la palat ca să-mi fure suveranul. Află c-a împins în brațele lui mai multe alte nefericite. Din păcate pentru ea, astăzi, în Cetatea Dinăuntru, eu comand inima Maiestății Sale. Toate femeile care au vrut să-mi fure acest privilegiu au sfârșit rău. Unele mor fulgerate de mânia Cerului, altele sunt trimise în Palatul Rece. Cunoști locul ăla ca de gheață, unde femeile putrezesc în temnițe umede și în propriul rahat? Mă apucă râsul când mă gândesc la toate frumusețile alea ajunse pe o grămadă de bălegar! Luna trecută, împăratul mi-a permis să trimit acolo o scorpie care a vrut să mă otrăvească. Știi ce-a pățit? Am pus să i se taie brațele și picioarele și am aruncat-o într-un butoi mare cu vin. A murit beată!”

Unele surse spun că Wu Zetian și-a ucis propria fiică și a dat vina pe împărăteasa Wang și pe consoarta Xiao, scăpând astfel de amândouă. Și le-a aplicat aceeași pedeapsă ca aceea descrisă în acest fragment. Dar în carte Wu e ceva mai potolită în cruzime. În roman, cele două sunt osândite la 100 de lovituri de bici, dar ambele mor în timpul pedepsei, iar trupurile lor sunt date leoparzilor. 

Cartea descrie obiceiurile acelor timpuri și arată ce cuib de vipere era curtea imperială chineză în perioada Tang: fiecare complota cu fiecare, trădările și asasinatele erau ceva la ordinea zilei, un conducător trăia mereu cu spaima otrăvirii, asasinării, loviturilor de stat. În ciuda exceselor ei, a „sinuciderilor”, a eliminării persoanelor incomode, împărăteasa Wu Zetian se dovedise a fi un conducător bun pentru poporul ei, dar nemiloasă cu cei de la curtea imperială, viețile lor fiind tratate fără respect. Un astfel de moment e acela în care împărăteasa Wu prinde de veste că la un banchet un nepot și o altă rudă apropiată se ceartă din cauza unei prostii, iar la câteva zile după aceea sunt siliți să se sinucidă.

Față de realitatea istorică, Lumină din „Împărăteasa” e ceva mai plăcubilă, nu cu mult, dar puțin mai umană. Nu poți empatiza cu ea, dar nici nu o poți urî, în schimb îți dai seama că o poți respecta pentru ambiția ei, felul în care câștiga pe alții de partea ei, chiar și prin teama ce o inspira, detașarea ei de anumite experiențe personale pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu cu adevărat importantă, chiar dacă însemna să-și lovească propria familie, sau dimpotrivă, ignorarea lucrurilor importante pentru că era sătulă de lumea de intrigile de la palat, totuși, spre deosebire de împărat, care era mai mult o marionetă pe tron, și a concubinelor a căror simplă dorință era să atragă atenția împăratului și să obțină favoruri și titluri, Wu se mai gândea și la oamenii de rând. 

Shan Sa a prezentat o lume fascinantă în „Împărăteasa” și se vede documentarea și atenția la detalii. Stilul e aproape poetic, când citești ai permanent o stare ireală, de vis, aproape de un magic realism, în timp ce călătorești în China antică alături de un personaj excepțional care te ghidează prin viața sa.

Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Egipteanul - Mika Waltari

 „Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”

(„Egipteanul” - Mika Waltari)

Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.

Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).

Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.

Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.

„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”

Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).

„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”

Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.

Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).

În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare). 

Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari. 

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)