Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton - Leonida Neamțu

 

Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.

M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.

În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent... 

„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.

În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB. 

„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...

„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.

„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere. 

„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.

„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț. 

„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.

Un fragment drăguț:

„ - Mă iubești, Nadim?

- Mda, ca și câinele pe pisică!

- Minte-mă! Minte-mă, dragule!

- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!

- Dar eu te iubesc, geme Stela.

- Tu minți totdeauna.

- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”

Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...

„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.

„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea. 

„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.

„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.

Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.

Pe urmele crimelor - Mark Benecke

Înainte să citesc cartea asta, îmi plăcea serialul CSI, dar după „Pe urmele crimelor” nu a mai fost la fel ca înainte și, treptat, am renunțat. Își pierduse orice farmec pentru mine. Cred că abia atunci am realizat ce înseamnă cu adevărat documentarea pentru o carte și cât de importantă e ca povestea pe care o scriem (depinde de subiectul abordat) să fie credibilă.

Pentru o carte ca asta, ai nevoie și de un stomac tare pentru detalii puțin spus macabre. Chiar primul exemplu cu care începe e despre un canibal care descrie cu lux de amănunte gustul cărnii de om și cum e mai bună de mâncat... 

Primul capitol e plin de crime înfiorătoare ale unor canibali și... vampiri. Asupra canibalilor nu insist (exceptându-l pe Wendigo), unele cazuri l-ar fi făcut de rușine și pe Hannibal Lecter.

Despre vampiri apăruseră câteva tratate. Două exemple ar fi: lucrarea lui Ranft „Tratat despre mestecarea și plescăitul morților din morminte - în care este prezentată adevărata natură a vampirilor și sugătorilor de sânge ungari și în care sunt recenzate și toate scrierile apărute până acum pe această temă”(apărut în latină în 1725), lucrarea lui Demelius: „Relatarea documentată și detaliată despre vampirii sau sugătorii de oameni, care au apărut în anul acesta și în anii precedenți în regatul Serbiei”(1732). „Mestecatul și plescăitul” din lucrarea lui Ranft se referea inițial la credința în „Nachzehrer”(figuri din mitologia germană, similare vampirilor), totuși, aceștia nu erau vampiri în sensul strict al cuvântului, deoarece nu le provocau rău sau pagube altor oameni, ci își mâncau propriul giulgiu sau alte părți ale corpului în interiorul mormântului, iar de aceea exista obiceiul de a li se pune în gură pietre, monede, lămâi sau alte obiecte similare, astfel încât să renunțe la mușcat (asemenea tradiții se găsesc și la noi, la fel și în cultura chineză antică, unde erau înlocuite cu cicade de jad sau alte totemuri de animal). Unele dintre caracteristicile vampirilor în credințele germanice erau creșterea părului și a unghiilor, cojirea pielii, sângerarea corpului (toate procedee tipice procesului de descompunere), iar Ranft a încercat să și le explice prin cunoștințele ce le aveau la acea vreme, anume moartea doar treptată a părților corpului, însă explicațiile lui ambigue nu au potolit credința populară cum că unele țesuturi ar avea o viață proprie, printre acestea numărându-se și pielea, și părul. 

(*Ca o mică paranteză la cele de mai sus, asta îmi amintește de povestirea lui Balzac - „Elixirul de viață lungă”, în care un bătrân nobil face rost într-un mod misterios de o sticluță cu un elixir de imortalitate și îi cere fiului său ca la moartea sa să îi ungă tot corpul cu acel elixir. Bărbatul nu crede că va funcționa, dar după ce bătrânul moare, îi unge cu elixirul un ochi, iar acesta prinde viață, întinerește și începe să se miște, parcă rugându-l mut să continue, dar bărbatul îi zdrobește ochiul și păstrează elixirul pentru el însuși, pentru a-l folosi la moartea sa. Pentru asta angajează un călugăr parcă și acesta apucă să-i ungă doar jumătatea de sus a trupului și un braț, că proaspătul reînviat nu avea stare și se mișca întruna și mai și comenta aiurea, iar călugărul scapă sticluța cu elixirul și mortul rămâne mișcându-se doar în părțile unse, iar în ciuda injuriilor ce-i ies pe gură, lumea se minunează și îl duce la o biserică unde e considerat sfânt, dar la o slujbă, mortul-nemort se enervează și sare pe o masă plină de lumânări și provoacă un incendiu.*)

Revenind la morții care se tânguie în morminte, unii au presupus că vampirii au crescut în popularitate mai ales din cauza cazurilor în care oameni care nu erau morți decât aparent, erau îngropați și se trezeau în mormânt, chinuindu-se să strige după ajutor și să iasă (cazuri care nu erau deloc rare din câte se pare, cred că cel mai cunoscut e cel al lui Bloody Mary, de aceea, în unele cazuri, se lega un clopoțel deasupra mormântului. Și Edgar Allan Poe are o povestire despre cineva îngropat de viu, cred că se chema „The Cask of Amontillado”).

Un alt capitol interesant este cel despre Wendigo. Acest personaj este un antropofag din zona de nord a Canadei de astăzi. Deși el este un personaj legendar, rădăcinile lui sunt foarte reale: Windigowak sunt în realitate oameni care au fost prinși în geruri și care au fost nevoiți să-și mănânce tovarășii de arme, ca să nu moară de inaniție.

Conform legendelor transmise de indienii Anishinabeg nord-americani, devin spirite Wendigo (Windigo, Wiindigoo) cei care consumă carne de om. Monstrul care ia naștere astfel are adesea degetele de la picioare foarte mici, în lipsa cărnii de om se hrănește cu mușchiul copacilor și urmărește călătorii singuratici. Inima lui este din gheață și cine vrea să omoare un Wendigo trebuie să îi facă inima să se topească.

„La indienii nord-americani, aceste creaturi erau ființe ale pădurilor singuratice. Uneori erau privite și ca zei sau ca spirite.
Wendigowak îi împingeau pe cei rătăciți într-o și mai mare rătăcire și în nebunie. Erau întotdeauna pe urmele sau în apropierea acelora care se rătăciseră, puteau fi simțiți, câteodată și auziți, însă nu puteau fi niciodată văzuți. Această presiune permanentă de a fi sub observație îi făcea pe oameni să fie cuprinși întâi de frică, apoi de panică și în final de nebunie, și abia după aceea venea Wendigo pentru a-și lua victima. 
Se spunea că Wendigowak ar fi fost foarte mari, însă atât de subțiri, încât nu puteau fi văzuți dacă erau priviți dintr-o parte... Mai erau denumiți și <<călăreți ai furtunii>>.
În forma lor inițială ei sunt creaturi similare stafiilor, cu o inimă din gheață... Uneori sunt descriși și ca niște creaturi de tipul animalelor de pradă, asemănătoare unui urs sau unei pisici, cu caninii și ghearele extrem de lungi. Însă la fel se relatează și despre un fel complet diferit ca apariție și statură.
În mituri, ei pot deveni umbre, însă pot prelua și formă umană (de care se și folosesc adesea). În formă umană se spune că ar fi caracterizați prin ochii care lucesc roșiatic. Vocea lor poate fi silențioasă ca o șoaptă, însă și răsunătoare ca o tornadă.
Reprezentarea lui Wendigo este foarte diversă. Astfel, unele legende povestesc despre faptul că picioarele lor ar fi ca ale unui animal, altele spun că ar avea un singur deget la picior. Iar în altele se spune că abia dacă ar putea fi deosebit de un om.
Adesea este denumit și Windigo, alte nume uzuale sunt <<Atcen>> și <<Kokodjo>>. Probabil că prima denumire indiană pe care au avut-o este <<Witiko>>, ceea ce înseamnă <<El, cel care trăiește singur>>.
Existau mai multe căi prin care un om putea deveni un Wendigo. Una dintre acestea consta în aceea că omul era strigat pe nume de un Wendigo în vis sau chiar să viseze că este un Wendigo. Însă la fel de bine un om rătăcit în singurătatea pădurii putea să fie strigat pe nume de un Wendigo (în loc să fie mâncat). Și era posibil să fie blestemat de un șaman și să pășească astfel pe calea unui Wendigo. La fel exista însă un ritual de transformare pentru cei care voiau să se dedice zonei crepusculare.
Și apoi, bineînțeles, consumul de carne de om, care ducea la transformare și îl făcea pe om un Wendigo. Prin acest păcat, omul se transforma într-o ființă care cu greu putea fi rănită, era mai puternică și mai rapidă și era mânată de o foame de viață.
Însă există și legende în care un Wendigo a fost vindecat, așa de exemplu prin instilarea de seu fierbinte, care a făcut să se topească inima de gheață.
Una dintre puținele posibilități de a învinge și de a ucide un Wendigo este ca respectiva persoană să devină ea însăși un Wendigo care să lupte cu acesta.
Însă trebuie să se acorde mare atenție: chiar dacă respectivul a ucis un Wendigo, există pericolul ca el însuși să rămână un Wendigo pentru totdeauna.”

Cred că cel mai cunoscut film inspirat din legenda lui Wendigo e „Ravenous” (1999) - de fapt, aici el nu apare ca un spirit, ci monstrul se dezlănțuie din interiorul oamenilor, dar are la bază legenda lui și a fost inspirat și de povestea lui Alferd Packer (da, numele lui era Alferd, și din câte țin minte, se pornise și el în goana după aur, alături de un grup, dar nu cunoșteau locurile și s-au rătăcit în munți... eventual, fiind nevoiți să supraviețuiască printre zăpezi... iar Alferd o face pe baza tovarășilor morți). Alte filme cu wendigo sunt: „Wendigo” (2001), „Antlers” (2021), „The Windigo” (2024), și mai era unul pe care îl văzusem, dar nu îmi pot aminti titlul lui acum. Iar dacă preferați cărți, „Cimitirul animalelor” de Stephen King.

Oricum, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke e o carte intensă, plină de informații și povești fascinante din care am avut multe de învățat. A avut și vreo două sau trei părți destul de plictictisitoare, pentru mine cel puțin, mai ales aceea cu criminalul Udo Jurgens, dar în rest a fost o carte deosebit de interesantă.

Îngerii morții - Paul Ștefănescu

O carte despre crime celebre. Multe informații le mai citisem și din alte cărți despre criminali în serie sau cunoscuți, dar de aici mulți mi-au fost necunoscuți și cazuri de care nu mai auzisem.

Despre „Vampirul din Dusseldorf”, casa doctorului Holmes, Ted Bundy, Strangulatorul din Boston, Spintecătorul din Yorkshire au mai scris și alții, dar a fost pentru prima oară când am auzit de Vera Renczi (femeia-vampir) - Văduva Neagră din Beekerekul.

Cazul Verei mi-a rămas în minte pentru că ea își comandase 35 de sicrie de zinc ca să schimbe sicriele vechi ale rudelor moarte, plus că unul dintre soți îi murise „într-un accident de mașină în România”. Criminala aducea din Viena tineri și după ce se sătura de ei îi ucidea și ducea în cripta la care doar ea avea cheia, în subteran, alături de celelalte victime, ba chiar își ucisese și fiul de doar 10 ani pentru că îi aflase secretul. Culmea, deși era suspectă de mai multe ori, poliția a lăsat-o în pace pentru că era frumoasă. Nu prea voiau să-i ciufulească penele fără ceva concret, până când îl ucide pe soțul unei femei, iar aceasta îi dă de urmă din cauza unui bilet pe care infidelul și-l uitase în jachetă. Și așa începe investigația și Vera Renczi e prinsă.

Un alt caz interesant e cel cu un plic demascator. Johannes Opdam își otrăvește lent soția (cu care are și trei copii) și scrie o scrisoare prin care îi înscenează sinuciderea, pentru că voia să se însoare cu secretara lui. Evident că e suspectat imediat și închis, deși el insistă că nevasta lui a fost otrăvită de amantul ei și că el e nevinovat. E condamnat pe viață, dar în închisoare, soarta face ca el să fie alături de celula unui alt bărbat acuzat de aceeași crimă și devin prieteni la cataramă. Totuși, asta nu-l împiedică pe Opdam să-l ucidă cu otravă și culmea coincidențelor, în scrisoare lui de sinucidere, îl absolvea pe Opdam de crima împotriva soției sale, spunând acolo că el era amantul care o otrăvise. Și poliția își dă seama că povestea e cusută cu ață albă, dar scrisul din scrisoare e al bărbatului ucis, după cercetarea experților grafologi. Dar... după multe bătăi de cap, descoperă că plicul scrisorii fusese lipit cu saliva lui Opdam și planurile lui de a scăpa din închisoare sunt date peste cap și primește sentință pe viață... din nou.

Este și un caz despre un criminal care inventase o nouă otravă, cazul „Morții nevăzute”, despre care citisem și în „Drama otrăvirilor”, tot de Paul Ștefănescu.

Chirurgul - de Tess Gerritsen

După ce am lucrat intens la un roman, simțeam nevoia să iau o pauză și să citesc o carte bună. Prima mea alegere a fost „Blestemul Diamantelor” de Anthony King (care m-a atras datorită titlului), dar am fost profund dezamăgită și am stat să mă întreb de ce e încadrat autorul ăsta la thrillere, când din 60 de pagini cât avea cartea lui, mai bine de jumătate erau cu sex fără rost, iar abia la urmă a rezolvat misterul în 2-3 pagini.

Din fericire, am ales pe urmă cartea „Chirurgul” de Tess Gerritsen și am rămas surprinsă de cât de bine e scrisă și cum te ține în suspans pe tot parcursul lecturii. E prima din seria Rizzoli & Isles și o aveam de ceva vreme, dar nu m-am atins de ea, deși aflasem de aceste personaje din jocurile cu detectivi. Am auzit că e și un serial cu ele.

Romanul începe în forță, cu fuga ucigașului de la locul unei crime.

Un an mai târziu, poliția din Boston anchetează o crimă similară și află că modul de operare al criminalului e foarte asemănător cu cel al altuia, care a fost ucis de ultima lui victimă, doctorița Catherine Cordell.

Următoarele crime par să se învârtă în jurul doctoriței și poliția o ia în vizor, aflând că și ea fusese cu câțiva ani în urmă violată și aproape ucisă, însă agresorul ei cu siguranță era mort. Totuși, criminalul nu se dă în lături de la nimic, iar pentru a-și teroriza prada pătrunde chiar în teritoriul unde ea se simte în siguranță, spitalul, unde ucide doi dintre oamenii salvați de Cordell și iese ca o fantomă.

E o carte interesantă, cu multe detalii de medicină, ba chiar și o incursiune în mintea criminalului. Îmi place că nu a insistat pe detaliile din viața privată a polițiștilor și că s-a centrat pe acțiune. O să încerc și celelalte romane din serie. Stilul lui Tess Gerritsen m-a cucerit.

Doctori ucigași - de Colin Evans

Fiecare dintre cele 13 cazuri prezentate în „Doctori ucigași” de Colin Evans au fost interesante, unele mai mult, altele mai puțin, dar toate sunt destul de cunoscute (mai ales cazul lui Harold Shipman). Totuși, singurul care chiar mi-a rămas mult timp în minte e cel al lui Marcel Petiot.

Despre Harold Shipman, Robert George Clements sau Charles Friedgood mai auzisem și citisem din alte cărți, dar despre Marcel Petiot a fost prima oară. După război (1919), Petiot a urmat facultatea de medicină din Paris, și în 1921 a devenit medic calificat.

Se presupune că prima lui crimă ar fi avut loc în 1926, și victima a fost menajera lui, Louise Delavau, care rămăsese însărcinată și lumea începea să vorbească. La ceva timp după dispariția menajerei, un cadavru fără cap a fost pescuit dintr-un râu din apropiere, iar un vecin și-a amintit că îl văzuse pe Petiot încărcând un cufăr în mașina sa. De la suspect de crimă, Petiot s-a gândit să devină primar și i-a reușit, iar după câteva isprăvi, lumea din Villeneune a început să-l considere un erou, cariera lui ca primar fiind în plină ascunsiune (cu toate că jumulea conturile publice ale orașului și mai era și cleptoman, cetățenii îi treceau aceste metehne cu vederea... deși până în 1930 circulaseră zvonuri stranii despre pivnițele primarului).

Într-o noapte de martie, Armand Debauve, proprietarul unei lăptării, își găsește soția ucisă și casa incendiată. Poliția găsește arma crimei, un ciocan aruncat în lacul din apropiere, și ajunge la concluzia că ucigașul sigur era de prin partea locului, căci un străin nu s-ar fi putut orienta prin împrejurimi pe timpul nopții și nu ar fi știut că aceea era noaptea în care erau cei mai mulți bani în prăvălie. Cercetările nu duc nicăieri, iar situația s-ar fi liniștit de la sine... dacă (la fel ca alți criminali care cred că au dus de nas poliția) Petiot nu ar fi început să ponegrească victima, spunând că moralitatea ei nu era chiar imaculată, apoi să își bată joc de poliție (cum făcuse și după ce dispăruse menajera lui, Louise), ba chiar dezvăluise detalii despre crimă care nu erau cunoscute decât poliției, devenind astfel suspect din nou și de data asta un vecin al lui Debauve, pe nume Fiscot, își amintise că-l văzuse pe Petiot prin apropierea casei în noaptea crimei. Din păcate, Fiscot era și un pacient al lui Petiot, iar Petiot și-a ales tocmai acel moment să-l cheme la cabinetul lui pe Fiscot, pentru a-i administra un „medicament minune”e reumatism, iar trei ore mai târziu singurul martor al poliției era mort. Petiot scrisese că murise din cauze naturale și semnase certificatul de deces, iar poliția nu mai avea nicio pistă și niciun motiv să se ia de primar în mod nejustificat.

În 1931 Petiot e demis din funcția de primar, pentru că fusese prin delapidând fondurile, dar, la cererea susținătorilor săi, candidează din nou și e învins (într-o competiție strânsă), alegându-se cu postul de consilier general. Dar nu rezistă în noul post decât un an, pentru că e prins furând electricitate de la compania locală, astfel că Petiot pleacă din Villeneuve și se mută cu soția și fiul său la Paris.

La Paris, Petiot își deschide un nou cabinet și adună în curând 3000 de pacienți. Nu s-a potolit nici acum. A ucis o fată cu morfină, dar cantitatea era prea mică pentru a fi acuzat de crimă, iar Petiot scapă din nou ca prin urechile acului. Cleptomania lui îl bagă în bucluc când fură dintr-o librărie, dar el simulează nebunia și își convinge psihiatrul că e stabil mintal și gata de eliberare, astfel că Petiot iese de la spitalul de boli mintale, dar și comisia care îl evaluează obține o mică victorie, pentru că membrii ei erau convinși că Petiot mințea de înghețau apele și că invoca nebunia selectivă, dar legal nu mai putea fi reținut.

Petiot scapă de lege de multe ori, iar averea lui crește vertiginos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el face trafic de droguri și medicamente, iar cum Parisul era în haos din cauza ocupației naziste, Petiot a profitat de necazul celorlalți pentru a-și mări averea. Pentru că se ocupa și cu practica medicală și cu realizarea avorturilor ilegale, averea lui se număra în milioane de franci, pe care i-a investit în proprietăți imobiliare, mai ales una din apropierea Arcului de Triumf, care aparținuse domeniului regal în trecut, apoi actriței Cecil Sorel. Petiot a plătit o mare sumă pe acel imobil și a angajat și o firmă de construcții pentru a „îmbunătăți” clădirea după instrucțiunile lui. A construit o cameră de gazare pe unde își urmărea victimele dintr-un vizor, iar ca vecinii să nu-și bage nasul, a înălțat și gardul din jurul curții cu 90 cm în plus.

Planul lui Petiot era simplu. El se prezenta drept șeful unei rețele numite „Fly-Tox” și dădea de înțeles că, pentru un anumit comision, putea aranja plecarea în siguranță a oricărei persoane din Franța. Pentru că Parisul era îngrozit de zvonurile lagărelor morții din est, „serviciile” lui Petiot erau foarte căutate, mai ales de evrei. Numărul victimelor crește, la fel ca averea lui Petiot. Chiar și Gestapoul află de el și îi întinde o cursă prin intermediul unui evreu, Yvan Dreyfus, care își aștepta deportarea într-un lagăr de concentrare. Dar odată ce Dreyfus intră în clădirea specială a lui Petiot, nu mai iese niciodată, dar îi conduce pe ofițerii Gestapo la ușa lui Petiot. 

Petiot e torturat de Gestapo opt luni, apoi eliberat (mulți se întreabă de ce nu l-au executat, iar unii afirmă că majoritatea victimelor lui Petiot erau evrei, de aceea Gestapoul a ales să ignore situația în schimbul unui procent din afacere). Și își începe iarăși afacerea criminală. Vreo două luni mai târziu, un cetățean sună la poliție, plângându-se de un coș de fum (în acel imobil din apropierea Arcului de Triumf, Petiot ardea cadavrele). Poliția vine acolo și e îngrozită de atâtea cadavre, dar culmea, Petiot le prezintă o scenă în care el e șeful unui grup de Rezistență, iar acele cadavre aparțin unor nemți și trădători de patrie... și poliția îl crede, iar Petiot pleacă acasă cu bicicleta pe urmă.

Totuși, Gestapoul îl caută iar pe Petiot și poliția franceză îl caută și ea, crezând că Petiot le făcuse o favoare cu cadavrele „nemților”. Curând, află și francezii ce poamă e Petiot cu adevărat, mai ales când descoperă în clădirea aceea rămășițele care, unele dintre ele, au aceleași disecții ca un șir de 12 cadavre mutilate pescuite între 1942-1943 din Sena, dându-și astfel seama că au de-a face cu același criminal. Poliția îl prinde pe Petiot la magazinul fratelui său, unde au găsit și 49 de valize și sacoșe pline cu lucrurile victimelor sale.

Petiot a încercat diverse metode de a scăpa de vină, ba chiar scrisese un articol în care pretindea că e un ofițer al Rezistenței care își salvase țara, dar că Gestapoul îi punea în cârcă acele crime de care nu se făcea vinovat. Oricum, investigațiile au condus și la alte lucruri cumplite înfăptuite de Petiot, având ghilotinarea asigurată.

Poate ce m-a surprins cel mai mult la cazul acestui criminal e chiar incredibilul lui noroc. E înfiorător de câte ori a scăpat ca prin urechile acului, chiar și cu poliția avându-l în vizor, ca să-și continuie faptele abominabile.

Tăcerea mieilor - Thomas Harris

    Lui Thomas Harris i-a luat mulți ani să scrie cărțile, mai ales din cauza intensei sale documentări, iar acest lucru se vede la fiecare pagină. Filmul m-a impresionat, jocurile actorilor au fost magistrale; nu degeaba a obținut cinci premii Oscar pentru: cel mai bun film, cel mai bun actor (Anthony Hopkins), cea mai bună actriță (Jodie Foster), cel mai bun regizor (Jonathan Demme) și cea mai bună ecranizare (Ted Tally).

    Mi-a plăcut enorm să îmi imaginez aceiași actori pentru personajele din carte, savurând-o cu mai multe detalii, mai multă acțiune și replici grozave. Trebuie să recunosc că uneori nu am fost prea încântată de personajul feminin principal, Clarice Starling. Mi se părea cam frivol și la cât se străduia autorul să o facă visul oricărui bărbat ieșit în calea ei devenea iritant, dar având în vedere anul în care a fost publicată cartea (1987) și cum femeile nu prea aveau joburi în poliție, iar bazele criminalisticii și a metodelor de cerceta a profilelor criminalilor în serie abia atunci se dezvoltau, chiar am ajuns să o admir pentru inteligența și compasiunea ei. Ea se gândea mai mult la victime și în discuțiile cu Hannibal mereu încerca să aducă la lumină părțile bune ale acestora, deși el o acuză că îi irosește timpul cu astfel de banalități și să nu mai fie atât de devotată memoriei lor, altfel riscă să le vadă altfel decât cum erau, s-ar implica prea mult în viața lor și ar trece cu vederea indicii importante, cum ar fi motivele pentru care au ajuns țintele criminalului supranumit Buffalo Bill (un maniac care obișnuiește să-și jupoaie victimele).

    Deși povestea se centrează mai mult pe găsirea lui Buffalo Bill, nici micile frânturi de povestiri ale diferitor personaje secundare au fost deosebit de interesante. Cu toate că am citit cartea cu câteva luni în urmă, încă îmi stăruie în minte întâmplarea lui Sammie, despre care doctorul Chilton spunea că e un schizoid hebefrenic de nerecuperat (fiind cazurile cel mai greu de tratat deoarece în ultima fază se retrag în sine, urmând dezintegrarea personalității). Totuși, Sammie se deschide față de Hannibal, aceasta afirmând că: Sammie are patima religiei. E dezamăgit că Isus se lasă așteptat. […] Sammie a pus capul mamei sale în colecția bisericii baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai mai de preț Domnului”. Și asta avea el mai de preț. Hannibal îl înțelege, de fapt, el empatizează cam cu orice criminal, dându-i de înțeles lui Clarice că omul e un schizoid catatonic și că poate fi vindecat.

    Hannibal - „Îi simți mirosul transpirației? Izul acela de sudoare de capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? Amintește-ți: e mirosul schizofreniei.”

    Revenind la Clarice și Hannibal, între ei doi apare un târg primejdios, deoarece Clarice, pentru a primi informațiile necesare prinderii ui Buffalo Bill își expune viața în fața sociopatului, ceea ce ar putea s-o pună în pericol (mai ales că îl are ca exemplu pe Will Graham, despre care șeful ei, Crawford, o informase că „fața lui Will arată de parcă ar fi desenat-o Picasso”). Relația lor devine fascinantă. Clarice e permanent conștientă de monstrul din spatele barelor, dar îl și admiră totodată.

    E o carte care te ține în suspans, iar personajele sunt memorabile. Pe parcursul ei m-am convins de ce Hannibal e văzut ca o bestie și de ce se luau atâtea măsuri de protecție când primea chiar și scrisori sau reviste. Citind cartea, de multe ori aveam impresia că el doar alesese să stea acolo, spre exasperarea doctorului Chilton care încerca tot timpul să-l umilească, dar ajungea el să fie umilit de Hannibal, totuși, era evident că îl deranja unele cuvinte la adresa sa, iar Clarice are curajul să-l provoace: „Sunteți destul de puternic ca să vă folosiți de puterea aia extraordinară pe care o aveți ca să vă cântăriți și pe dumneavoastră? E greu să vă priviți în față. Am descoperit asta în ultimele câteva minute. Ei, ce ziceți? Priviți-vă și puneți adevărul pe hârtie. Ce alt subiect mai potrivit și pe măsură puteți găsi? Sau poate vă e teamă de dumneavoastră?”

    Dacă răspunde sau nu Hannibal provocării ei, puteți afla citind.

Omul de castane - Soren Sveistrup

 

    Pentru că o văzusem de atâtea ori pe grupurile de lectură, am reluat cartea după o altă tentativă eșuată în care renunțasem după vreo optzeci de pagini sau cam așa ceva. Mă bucur că am făcut-o, deoarece chiar e interesantă. Partea de început m-a cam ținut pe loc, pentru că autorul băgase părți din viața privată a detectivei Thulin și relația ei cu iubitul, ceea ce mi se părea irelevant pentru poveste și acțiunea stagna, dar când am trecut de părțile acelea, nu am mai putut lăsa cartea din mână.

    Acțiunea alternează din trecut în prezent. Primul capitol povestește o întâmplare veche, din urmă cu 30 de ani și îți captează imediat interesul, fiind vorba de un polițist care primește o plângere că la o anumită fermă animalele sunt libere și el merge să verifice despre ce e vorba. Acolo găsește un măcel.

    Apoi revenim în prezent unde detectiva Thulin primește un coleg iritant, Hess, căruia i s-a dat un șut de la Europol și a venit în Copenhaga pe capul lor, treaba lui fiind să-i ajute cu cazurile, cât i se decide „soarta” la jobul lui normal. Cei doi nu se înțeleg, mai ales că Hess nici nu își face treaba la început, ci doar își ia atitudinea de „nu îmi pasă” și lasă totul pe seama lui Thulin.

    Primul lor caz e despre o femeie torturată și ucisă brutal, apoi, după a doua crimă, apărută la o distanță de doar șapte zile, își dau seama că au de-a face cu un criminal în serie care vizează mamele. De aici începe acțiunea, mai ales că totul pare să se învârtă în jurul dispariției și morții fetiței unei doamne parlamentar, deoarece la locurile crimelor apar omuleți de castane cu amprentele copilului presupus mort și nimeni nu își dă seama cum de e posibil, având în vedere că acel caz fusese soluționat și ucigașul pedepsit.

    Cartea e captivantă. Are suspans, acțiune, detalii și proceduri de laborator, răsturnări de situație, cam tot ce ai căuta la un roman polițist. Stilul autorului e scurt și la obiect, deși a avut descrieri ale trăirilor victimelor și a relațiilor lor de familie, mi-a dat impresia că nu doar prinderea criminalului era importantă, ci și de ce și-a ales tocmai acele victime, scoțând în evidență importanța lor și făcându-mă să empatizez cu ambele părți.

    E foarte ușor să-ți dai seama cine e criminalul și, deși îl dibuisem rapid, am continuat lecturarea până la capăt, suspansul păstrându-se pe tot parcursul ei.

    E o carte interesantă pe care o recomand iubitorilor de romane polițiste. 

Cartea morților - de Patricia Cornwell

    Îmi doream de mult să citesc ceva de Patricia Cornwell, tocmai pentru că îi întâlnisem de câteva ori numele în rândul autorilor de thrillere, totuși, nu cred că mi-am ales una dintre cărțile ei cele mai bune. După romanul ăsta, aș fi tentată să nu mă mai apropii de această autoare, dar mai am vreo două cărți de-ale ei, așa că probabil îi voi mai acorda o șansă. De regulă, mă abțin de la recenzii negative, dar după 427 de pagini și două nopți irosite în care am sperat să-mi fie împlinite așteptările... dezamăgirea și-a făcut simțită prezența.

    Citisem câteva recenzii (toate bune) despre cărțile cu personajul Kay Scarpetta și cât de grozavă e și cum autoarea scrie thrillere medico-legale polițiste e de înțeles că mi-a captat atenția.

În primul rând, voi explica titlul, care mi s-a părut interesant și m-a îndemnat să aleg cartea, doar ca apoi că constat că nu prea avea mare relevanță pentru roman, deși e pomenit în treacăt de câteva ori. În jargonul medicinei legale „cartea morților” înseamnă registrul de morgă, unde se trec numele celor decedați.

    Povestea începe cu Kay Scarpetta care se mută în Carolina de Sud pentru a-și deschide propriul cabinet medico-legal. La scurt timp e chemată să investigheze moartea unei celebre jucătoare de tenis, al cărei cadavru mutilat e găsit la Roma. Apoi au loc și alte crime: un băiețel e găsit mort într-o mlaștină, o femeie e ucisă în propria casă într-un mod ritualic; în mod total neplauzibil toate sunt conectate între ele. Scarpetta elucidează misterul sau mare parte din el, după ce în majoritatea cărții asistăm la drama din viața ei și a personajelor care se învârt în jurul ei. Câteva explicații ale crimelor sunt bulucite în ultimele pagini, iar în rest detalii irelevante și scenariu de telenovelă. Ocazional, când își mai amintea autoarea că romanul e încadrat la thriller, revenea la câteva firimituri de acțiune și amănunte de medicină legală, ca apoi să fugă iar la Scarpetta, care planta flori în grădină și... cam atâta acțiune din partea personajului principal, pe lângă dialoguri despre viața ei și a celor care se îndrăgosteau și cădeau cuceriți la picioarele ei. (Oh, hai să nu fiu așa rea, s-a mai teleportat și ea de câteva ori la Roma și a zburat cu un elicopter.) Nu cred că am mai întâlnit un personaj care să fie așa absent din ceea ce se presupune că ar trebui să facă și, totuși, atât de prezent, dar fără esență. Restul personajelor au fost o apă și un pământ pentru mine sau enervante (doctorița Self era sub orice critică și la fapte și la vorbe). La un moment dat nu mai știam cine vorbește pentru că absolut toate o făceau la fel, fără deosebire, de parcă era doar un singur personaj colectiv și pe parcurs mi-a pierit interesul și pentru crimele alea, și pentru criminal, și pentru toată povestea cărții în sine. Nu m-am putut atașa măcar puțin de niciun personaj (credeam că Lucy mai merge, apoi și asta o luase pe arătură).

    S-a insistat prea puțin asupra criminalului și a motivației sale, deși dă impresia că va merge în direcția aceea, mai ales când sunt vreo două-trei capitole din perspectiva lui, ca brusc să ni se prezinte revelația în jumătate de pagină și totul să se încheie ca în pom pe alocuri și roz pentru Scarpetta. Desigur, doctorița minune e luată în vizor de criminal pentru că... lipsă motiv.

Am fost ușurată când am terminat cartea (și da, am rezistat 427 de pagini crezând că poate-poate va fi bună pe parcurs și mă încăpățânasem să o continui numai ca să nu ratez ceva bun, ca în cazul Omului de castane). Poate pur și simplu nu rezonez eu cu Kay Scarpetta, dar acest volum nu m-a convins deloc cu privire la importanța ei încât să devină personaj de serie. Așadar, dacă aveți pe listă vreo carte cu Scarpetta, poate ar fi indicat să încercați cu un alt volum, altfel s-ar putea să ajungeți la fel de dezamăgiți ca mine.