Pe urmele crimelor - Mark Benecke

Înainte să citesc cartea asta, îmi plăcea serialul CSI, dar după „Pe urmele crimelor” nu a mai fost la fel ca înainte și, treptat, am renunțat. Își pierduse orice farmec pentru mine. Cred că abia atunci am realizat ce înseamnă cu adevărat documentarea pentru o carte și cât de importantă e ca povestea pe care o scriem (depinde de subiectul abordat) să fie credibilă.

Pentru o carte ca asta, ai nevoie și de un stomac tare pentru detalii puțin spus macabre. Chiar primul exemplu cu care începe e despre un canibal care descrie cu lux de amănunte gustul cărnii de om și cum e mai bună de mâncat... 

Primul capitol e plin de crime înfiorătoare ale unor canibali și... vampiri. Asupra canibalilor nu insist (exceptându-l pe Wendigo), unele cazuri l-ar fi făcut de rușine și pe Hannibal Lecter.

Despre vampiri apăruseră câteva tratate. Două exemple ar fi: lucrarea lui Ranft „Tratat despre mestecarea și plescăitul morților din morminte - în care este prezentată adevărata natură a vampirilor și sugătorilor de sânge ungari și în care sunt recenzate și toate scrierile apărute până acum pe această temă”(apărut în latină în 1725), lucrarea lui Demelius: „Relatarea documentată și detaliată despre vampirii sau sugătorii de oameni, care au apărut în anul acesta și în anii precedenți în regatul Serbiei”(1732). „Mestecatul și plescăitul” din lucrarea lui Ranft se referea inițial la credința în „Nachzehrer”(figuri din mitologia germană, similare vampirilor), totuși, aceștia nu erau vampiri în sensul strict al cuvântului, deoarece nu le provocau rău sau pagube altor oameni, ci își mâncau propriul giulgiu sau alte părți ale corpului în interiorul mormântului, iar de aceea exista obiceiul de a li se pune în gură pietre, monede, lămâi sau alte obiecte similare, astfel încât să renunțe la mușcat (asemenea tradiții se găsesc și la noi, la fel și în cultura chineză antică, unde erau înlocuite cu cicade de jad sau alte totemuri de animal). Unele dintre caracteristicile vampirilor în credințele germanice erau creșterea părului și a unghiilor, cojirea pielii, sângerarea corpului (toate procedee tipice procesului de descompunere), iar Ranft a încercat să și le explice prin cunoștințele ce le aveau la acea vreme, anume moartea doar treptată a părților corpului, însă explicațiile lui ambigue nu au potolit credința populară cum că unele țesuturi ar avea o viață proprie, printre acestea numărându-se și pielea, și părul. 

(*Ca o mică paranteză la cele de mai sus, asta îmi amintește de povestirea lui Balzac - „Elixirul de viață lungă”, în care un bătrân nobil face rost într-un mod misterios de o sticluță cu un elixir de imortalitate și îi cere fiului său ca la moartea sa să îi ungă tot corpul cu acel elixir. Bărbatul nu crede că va funcționa, dar după ce bătrânul moare, îi unge cu elixirul un ochi, iar acesta prinde viață, întinerește și începe să se miște, parcă rugându-l mut să continue, dar bărbatul îi zdrobește ochiul și păstrează elixirul pentru el însuși, pentru a-l folosi la moartea sa. Pentru asta angajează un călugăr parcă și acesta apucă să-i ungă doar jumătatea de sus a trupului și un braț, că proaspătul reînviat nu avea stare și se mișca întruna și mai și comenta aiurea, iar călugărul scapă sticluța cu elixirul și mortul rămâne mișcându-se doar în părțile unse, iar în ciuda injuriilor ce-i ies pe gură, lumea se minunează și îl duce la o biserică unde e considerat sfânt, dar la o slujbă, mortul-nemort se enervează și sare pe o masă plină de lumânări și provoacă un incendiu.*)

Revenind la morții care se tânguie în morminte, unii au presupus că vampirii au crescut în popularitate mai ales din cauza cazurilor în care oameni care nu erau morți decât aparent, erau îngropați și se trezeau în mormânt, chinuindu-se să strige după ajutor și să iasă (cazuri care nu erau deloc rare din câte se pare, cred că cel mai cunoscut e cel al lui Bloody Mary, de aceea, în unele cazuri, se lega un clopoțel deasupra mormântului. Și Edgar Allan Poe are o povestire despre cineva îngropat de viu, cred că se chema „The Cask of Amontillado”).

Un alt capitol interesant este cel despre Wendigo. Acest personaj este un antropofag din zona de nord a Canadei de astăzi. Deși el este un personaj legendar, rădăcinile lui sunt foarte reale: Windigowak sunt în realitate oameni care au fost prinși în geruri și care au fost nevoiți să-și mănânce tovarășii de arme, ca să nu moară de inaniție.

Conform legendelor transmise de indienii Anishinabeg nord-americani, devin spirite Wendigo (Windigo, Wiindigoo) cei care consumă carne de om. Monstrul care ia naștere astfel are adesea degetele de la picioare foarte mici, în lipsa cărnii de om se hrănește cu mușchiul copacilor și urmărește călătorii singuratici. Inima lui este din gheață și cine vrea să omoare un Wendigo trebuie să îi facă inima să se topească.

„La indienii nord-americani, aceste creaturi erau ființe ale pădurilor singuratice. Uneori erau privite și ca zei sau ca spirite.
Wendigowak îi împingeau pe cei rătăciți într-o și mai mare rătăcire și în nebunie. Erau întotdeauna pe urmele sau în apropierea acelora care se rătăciseră, puteau fi simțiți, câteodată și auziți, însă nu puteau fi niciodată văzuți. Această presiune permanentă de a fi sub observație îi făcea pe oameni să fie cuprinși întâi de frică, apoi de panică și în final de nebunie, și abia după aceea venea Wendigo pentru a-și lua victima. 
Se spunea că Wendigowak ar fi fost foarte mari, însă atât de subțiri, încât nu puteau fi văzuți dacă erau priviți dintr-o parte... Mai erau denumiți și <<călăreți ai furtunii>>.
În forma lor inițială ei sunt creaturi similare stafiilor, cu o inimă din gheață... Uneori sunt descriși și ca niște creaturi de tipul animalelor de pradă, asemănătoare unui urs sau unei pisici, cu caninii și ghearele extrem de lungi. Însă la fel se relatează și despre un fel complet diferit ca apariție și statură.
În mituri, ei pot deveni umbre, însă pot prelua și formă umană (de care se și folosesc adesea). În formă umană se spune că ar fi caracterizați prin ochii care lucesc roșiatic. Vocea lor poate fi silențioasă ca o șoaptă, însă și răsunătoare ca o tornadă.
Reprezentarea lui Wendigo este foarte diversă. Astfel, unele legende povestesc despre faptul că picioarele lor ar fi ca ale unui animal, altele spun că ar avea un singur deget la picior. Iar în altele se spune că abia dacă ar putea fi deosebit de un om.
Adesea este denumit și Windigo, alte nume uzuale sunt <<Atcen>> și <<Kokodjo>>. Probabil că prima denumire indiană pe care au avut-o este <<Witiko>>, ceea ce înseamnă <<El, cel care trăiește singur>>.
Existau mai multe căi prin care un om putea deveni un Wendigo. Una dintre acestea consta în aceea că omul era strigat pe nume de un Wendigo în vis sau chiar să viseze că este un Wendigo. Însă la fel de bine un om rătăcit în singurătatea pădurii putea să fie strigat pe nume de un Wendigo (în loc să fie mâncat). Și era posibil să fie blestemat de un șaman și să pășească astfel pe calea unui Wendigo. La fel exista însă un ritual de transformare pentru cei care voiau să se dedice zonei crepusculare.
Și apoi, bineînțeles, consumul de carne de om, care ducea la transformare și îl făcea pe om un Wendigo. Prin acest păcat, omul se transforma într-o ființă care cu greu putea fi rănită, era mai puternică și mai rapidă și era mânată de o foame de viață.
Însă există și legende în care un Wendigo a fost vindecat, așa de exemplu prin instilarea de seu fierbinte, care a făcut să se topească inima de gheață.
Una dintre puținele posibilități de a învinge și de a ucide un Wendigo este ca respectiva persoană să devină ea însăși un Wendigo care să lupte cu acesta.
Însă trebuie să se acorde mare atenție: chiar dacă respectivul a ucis un Wendigo, există pericolul ca el însuși să rămână un Wendigo pentru totdeauna.”

Cred că cel mai cunoscut film inspirat din legenda lui Wendigo e „Ravenous” (1999) - de fapt, aici el nu apare ca un spirit, ci monstrul se dezlănțuie din interiorul oamenilor, dar are la bază legenda lui și a fost inspirat și de povestea lui Alferd Packer (da, numele lui era Alferd, și din câte țin minte, se pornise și el în goana după aur, alături de un grup, dar nu cunoșteau locurile și s-au rătăcit în munți... eventual, fiind nevoiți să supraviețuiască printre zăpezi... iar Alferd o face pe baza tovarășilor morți). Alte filme cu wendigo sunt: „Wendigo” (2001), „Antlers” (2021), „The Windigo” (2024), și mai era unul pe care îl văzusem, dar nu îmi pot aminti titlul lui acum. Iar dacă preferați cărți, „Cimitirul animalelor” de Stephen King.

Oricum, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke e o carte intensă, plină de informații și povești fascinante din care am avut multe de învățat. A avut și vreo două sau trei părți destul de plictictisitoare, pentru mine cel puțin, mai ales aceea cu criminalul Udo Jurgens, dar în rest a fost o carte deosebit de interesantă.

Îngerii morții - Paul Ștefănescu

O carte despre crime celebre. Multe informații le mai citisem și din alte cărți despre criminali în serie sau cunoscuți, dar de aici mulți mi-au fost necunoscuți și cazuri de care nu mai auzisem.

Despre „Vampirul din Dusseldorf”, casa doctorului Holmes, Ted Bundy, Strangulatorul din Boston, Spintecătorul din Yorkshire au mai scris și alții, dar a fost pentru prima oară când am auzit de Vera Renczi (femeia-vampir) - Văduva Neagră din Beekerekul.

Cazul Verei mi-a rămas în minte pentru că ea își comandase 35 de sicrie de zinc ca să schimbe sicriele vechi ale rudelor moarte, plus că unul dintre soți îi murise „într-un accident de mașină în România”. Criminala aducea din Viena tineri și după ce se sătura de ei îi ucidea și ducea în cripta la care doar ea avea cheia, în subteran, alături de celelalte victime, ba chiar își ucisese și fiul de doar 10 ani pentru că îi aflase secretul. Culmea, deși era suspectă de mai multe ori, poliția a lăsat-o în pace pentru că era frumoasă. Nu prea voiau să-i ciufulească penele fără ceva concret, până când îl ucide pe soțul unei femei, iar aceasta îi dă de urmă din cauza unui bilet pe care infidelul și-l uitase în jachetă. Și așa începe investigația și Vera Renczi e prinsă.

Un alt caz interesant e cel cu un plic demascator. Johannes Opdam își otrăvește lent soția (cu care are și trei copii) și scrie o scrisoare prin care îi înscenează sinuciderea, pentru că voia să se însoare cu secretara lui. Evident că e suspectat imediat și închis, deși el insistă că nevasta lui a fost otrăvită de amantul ei și că el e nevinovat. E condamnat pe viață, dar în închisoare, soarta face ca el să fie alături de celula unui alt bărbat acuzat de aceeași crimă și devin prieteni la cataramă. Totuși, asta nu-l împiedică pe Opdam să-l ucidă cu otravă și culmea coincidențelor, în scrisoare lui de sinucidere, îl absolvea pe Opdam de crima împotriva soției sale, spunând acolo că el era amantul care o otrăvise. Și poliția își dă seama că povestea e cusută cu ață albă, dar scrisul din scrisoare e al bărbatului ucis, după cercetarea experților grafologi. Dar... după multe bătăi de cap, descoperă că plicul scrisorii fusese lipit cu saliva lui Opdam și planurile lui de a scăpa din închisoare sunt date peste cap și primește sentință pe viață... din nou.

Este și un caz despre un criminal care inventase o nouă otravă, cazul „Morții nevăzute”, despre care citisem și în „Drama otrăvirilor”, tot de Paul Ștefănescu.

Chirurgul - de Tess Gerritsen

După ce am lucrat intens la un roman, simțeam nevoia să iau o pauză și să citesc o carte bună. Prima mea alegere a fost „Blestemul Diamantelor” de Anthony King (care m-a atras datorită titlului), dar am fost profund dezamăgită și am stat să mă întreb de ce e încadrat autorul ăsta la thrillere, când din 60 de pagini cât avea cartea lui, mai bine de jumătate erau cu sex fără rost, iar abia la urmă a rezolvat misterul în 2-3 pagini.

Din fericire, am ales pe urmă cartea „Chirurgul” de Tess Gerritsen și am rămas surprinsă de cât de bine e scrisă și cum te ține în suspans pe tot parcursul lecturii. E prima din seria Rizzoli & Isles și o aveam de ceva vreme, dar nu m-am atins de ea, deși aflasem de aceste personaje din jocurile cu detectivi. Am auzit că e și un serial cu ele.

Romanul începe în forță, cu fuga ucigașului de la locul unei crime.

Un an mai târziu, poliția din Boston anchetează o crimă similară și află că modul de operare al criminalului e foarte asemănător cu cel al altuia, care a fost ucis de ultima lui victimă, doctorița Catherine Cordell.

Următoarele crime par să se învârtă în jurul doctoriței și poliția o ia în vizor, aflând că și ea fusese cu câțiva ani în urmă violată și aproape ucisă, însă agresorul ei cu siguranță era mort. Totuși, criminalul nu se dă în lături de la nimic, iar pentru a-și teroriza prada pătrunde chiar în teritoriul unde ea se simte în siguranță, spitalul, unde ucide doi dintre oamenii salvați de Cordell și iese ca o fantomă.

E o carte interesantă, cu multe detalii de medicină, ba chiar și o incursiune în mintea criminalului. Îmi place că nu a insistat pe detaliile din viața privată a polițiștilor și că s-a centrat pe acțiune. O să încerc și celelalte romane din serie. Stilul lui Tess Gerritsen m-a cucerit.

Omul de castane - Soren Sveistrup

 

    Pentru că o văzusem de atâtea ori pe grupurile de lectură, am reluat cartea după o altă tentativă eșuată în care renunțasem după vreo optzeci de pagini sau cam așa ceva. Mă bucur că am făcut-o, deoarece chiar e interesantă. Partea de început m-a cam ținut pe loc, pentru că autorul băgase părți din viața privată a detectivei Thulin și relația ei cu iubitul, ceea ce mi se părea irelevant pentru poveste și acțiunea stagna, dar când am trecut de părțile acelea, nu am mai putut lăsa cartea din mână.

    Acțiunea alternează din trecut în prezent. Primul capitol povestește o întâmplare veche, din urmă cu 30 de ani și îți captează imediat interesul, fiind vorba de un polițist care primește o plângere că la o anumită fermă animalele sunt libere și el merge să verifice despre ce e vorba. Acolo găsește un măcel.

    Apoi revenim în prezent unde detectiva Thulin primește un coleg iritant, Hess, căruia i s-a dat un șut de la Europol și a venit în Copenhaga pe capul lor, treaba lui fiind să-i ajute cu cazurile, cât i se decide „soarta” la jobul lui normal. Cei doi nu se înțeleg, mai ales că Hess nici nu își face treaba la început, ci doar își ia atitudinea de „nu îmi pasă” și lasă totul pe seama lui Thulin.

    Primul lor caz e despre o femeie torturată și ucisă brutal, apoi, după a doua crimă, apărută la o distanță de doar șapte zile, își dau seama că au de-a face cu un criminal în serie care vizează mamele. De aici începe acțiunea, mai ales că totul pare să se învârtă în jurul dispariției și morții fetiței unei doamne parlamentar, deoarece la locurile crimelor apar omuleți de castane cu amprentele copilului presupus mort și nimeni nu își dă seama cum de e posibil, având în vedere că acel caz fusese soluționat și ucigașul pedepsit.

    Cartea e captivantă. Are suspans, acțiune, detalii și proceduri de laborator, răsturnări de situație, cam tot ce ai căuta la un roman polițist. Stilul autorului e scurt și la obiect, deși a avut descrieri ale trăirilor victimelor și a relațiilor lor de familie, mi-a dat impresia că nu doar prinderea criminalului era importantă, ci și de ce și-a ales tocmai acele victime, scoțând în evidență importanța lor și făcându-mă să empatizez cu ambele părți.

    E foarte ușor să-ți dai seama cine e criminalul și, deși îl dibuisem rapid, am continuat lecturarea până la capăt, suspansul păstrându-se pe tot parcursul ei.

    E o carte interesantă pe care o recomand iubitorilor de romane polițiste.