Măcelarul din mlaștină - Alaina Urquhart

 

E destul de evident de ce m-a atras titlul cărții, dar am regretat că am luat-o chiar de la primul capitol. De fapt, autoarea are canalul acela: Morbid: A True Crime Podcast  pe YT și văzusem câteva episoade și mi s-au părut interesante, dar cartea a fost dezamăgitoare. 

Am terminat cartea cu greutate, pur și simplu nu avea nimic care să-mi mențină interesul: nici acțiunea, nici personajele. Putea să se întâmple orice acolo și tot indiferent îmi era. Probabil mi-a ajuns tema asta cu personaje care lucrează în domeniul medicinii legale de la Kathy Reichs și Patricia Cornwell. La cartea asta însă, am avut și un oarecare deja vu, mai citisem o carte cu o polițistă care știa multe despre criminalii în serie (ideea a fost folosită extrem de mult) și era singura care vedea detaliile importante... am renunțat și la cartea aceea, după ce am observat că autoarea uitase detalii și se contrazicea la câteva pagini distanță (am uitat cum se chema cartea aceea, deși începuse interesant, după 2 capitole îmi pierdusem răbdarea).

Nici stilul nu m-a convins. Are propoziții de alea foarte scurte folosite foarte des, care pe mine mă enervează, și o grămadă de repetiții. În plus, sunt unele descrieri excesive la lucruri simple și lipsa descrierilor la chestii ce țineau de intrigă. Iar în privința criminalului... mai bine mă opresc aici. Cartea chiar mi-a dat acel vibe ca la „Cartea morților” de Patricia Cornwell pe alocuri (cred că e ultima oară când aleg o carte cu un personaj autopsier... era să zic că nu, dar brusc mi-am amintit că și la romanele lui Tess Gerritsen am renunțat la volumul cu Isla ceva... i-am uitat numele și ei, dar era tot autopsier și ea - bine, cred că aceea ar fi mers, poate o reiau de unde am rămas).

„Măcelarul din mlaștină” e o carte destul de scurtă, așa că nu aș vrea să dau spoilere, e destul să spun că pentru mine nu a mers și că acele întorsături de situație, mai ales marele twist, nu prea au avut sens. Finalul a fost ca în pom, dar nici nu am curiozitatea să citesc următoarea carte din serie. Rămân la podcast.

Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.