Constantinopol, capitala Bizanțului - Jonathan Harris

 

Când eram în școala generală și în liceu am avut niște profesori de religie, preoți, care erau foarte pasionați de Constantinopol, iar orele lor erau fascinante pentru că erau pline de anecdote, istorisiri, personaje faimoase ca împărătesele Irina și Teodora, luptele cu gladiatori și persecuția creștinilor, mai ales cele din vremea lui Nero, călătoriile apostolilor, faptele și viețile sfinților, întâmplări cu pilde, chiar și cântări corale (la colinde eram buni toți), excursii cu clasa pentru a admira bisericile și a învăța diferitele stiluri arhitecturale și despre meșterii acelor perioade care au lucrat la arhitectură și picturi sau la clopote, rolul unora de fortărețe pe timpul unor domnitori și altele. Odată, ni se vorbea despre alfabetele chirilic și grecesc și despre primele cărți în limba română din țara noastră și noi am încercat să învățăm aceste alfabete, ceea ce era destul de distractiv, aveam impresia că scriam în coduri. Cel mai fain era când profesorii de religie ne învoiau vreo două ore de la școală ca să mergem în excursie la bisericile sau mănăstirile din oraș, ba chiar și la muzee, pentru că scăpam uneori de orele la care nu am învățat sau nu ne-am făcut tema și urma o ascultare zdravănă, care ne cam ciufulea penele (cea mai mare bucurie a mea era când scăpam de latină, pentru că eram prea fricoasă ca să chiulesc, de fapt, la latină era mai rău dacă te prindea chiulind, așa că mai bine era să-ți înfrunți teama, măcar așa primeai un 5 pentru curaj și din milă - eu nu am chiulit niciodată, și acum parcă regret puțin, că până la urmă, chiulul e și el parte din farmecul vieții de școlar, măcar o dată sau de două ori pentru cei care stau lipiți de bancă, dar nu îl recomand celor care și-au făcut un obicei din chiul, aceia pierd toată distracția unei vieți sănătoase de elev). 

Revenind la Constantinopol și la profii mei de religie, când ei povesteau cu entuziasm despre lumea aproape magică a Bizanțului eram fascinată de istorisirile acelea și mi-au rămas multe în minte, deși nu mi-am dat seama până nu am început să citesc cartea lui Jonathan Harris și mi-am dat seama cu surprindere că informațiile acelea nu sunt noi pentru mine, dar spre deosebire de atunci, acum înțeleg de ce lumea apusă a Bizanțului e așa fermecătoare acum, e ca o vânătoare de comori. Ca elevă, nu pot spune că Bizanțul mă interesa în mod deosebit, căci interesul meu se învârtea aproape exclusiv în jurul Egiptului antic.

Mai târziu, prin liceu, pentru latină aveam de citit „De la fundarea Romei” de Titus Livius, „Legendele și miturile Greciei antice” de N. A. Kun, astea două erau principalele, dar când se îmbulzeau vreo douăzeci și ceva de elevi la biblioteca școlii după cărțile alea, mai ales când și alte clase aveau nevoie tot de respectivele cărți, evident că nu mai prindeam și eu exemplare disponibile, dar bibliotecara ne împingea alte cărți de autori latini. Așa am trecut pe la Ovidiu și „Metamorfozele” lui, „Iliada”, „Odiseea”, Sofocle cu „Oedip”, Apuleius cu „Măgarul de aur”, Virgiliu cu „Eneida”, ba chiar și „Spartacus” și mulți-mulți alții. Multe dintre aceste lecturi mi-au plăcut mult și mi-au schimbat punctul de vedere asupra clasicilor, pe care îi consideram plictisitori doar pentru că auzisem alte persoane spunând asta despre ei, de aceea îi evitam pe baza unor zvonuri nefondate, fiind influențată de părerile altora. De fapt, pe baza acelor păreri negative, când pusesem și eu mâna pe una dintre cărțile alea, eram cumva pregătită să o urăsc chiar înainte de a o deschide. Cred că uneori cam toți ne lăsăm influențați în acest fel și renunțăm să-i dăm o șansă unei cărți doar din cauză că alții au zis că nu le-a plăcut. Poate nu a rezonat acel autor cu ei, dar dacă descrierea unei cărți ți se pare atractivă sau e ceva anume ce te atrage la o respectivă carte, din experiență știu că nu contează ce zic alții, ci ce simt eu, așa că îmi ascult instinctul și acord o șansă cărții care mă atrage (când mi-am ignorat instinctul în privința asta, am ajuns să regret mai târziu decizia de a ignora ceva ce parcă mă chema).  Eventual, nu am mai ascultat părerile celorlalți și am început să citesc ce voiam și ce mă atrăgea. Cred că așa am prins gustul și pentru alte culturi în afara celei a Egiptului antic.

Când am văzut reducerile recente de la editura Baroque, m-am uitat prin biblioteca mea să văd ce anume mi-ar lipsi. Am multe cărți despre culturile și civilizațiile străvechi: egipteană, chineză, japoneză, hitită, aztecă, celtică, greacă, romană și altele pe care am și uitat că le-am cumpărat (și nu le-am deschis de când le-am luat), dar nu aveam nimic despre Bizanț. Pe site-ul editurii sunt o grămadă de cărți despre Bizanț, așa că am zis că e cazul să iau și eu câteva, mai ales după ce citisem descrierea și câteva pagini de la secțiunea de răsfoire și, dacă până atunci interesul meu era mic spre zero, atenția mea a fost captată de îndată . În plus, voiam să am ceva despre Bizanț de la Baroque pentru că sunt unele cărți pe care nu le-am mai văzut publicate la ei de multă vreme, ca „Pietre prețioase” de Aja Raden, „Escrocii galeriillor de artă”, „Diamante și foc”, „Parfumuri de legendă”. Cred că am ajuns să le cam colecționez, dar nu le țin doar de decor, numai că le citesc în funcție de starea mea și cam ce am avea chef să explorez. 

În „Constantinopol, capitala Bizanțului”, autorul ne poartă la pas prin celebra capitală, de la zidurile sale, la străzi, piețe, biserici, cartiere, port, palate, monumente, statui, relicve. E ca și cum ai fi un arheolog și dezgropi un oraș pierdut. Mă simțeam ca Sydney Fox (Tia Carrere) din „Vânătoarea de comori” (Relic Hunter). E ca și cum ai sta de vorbă cu cineva care știe o grămadă de lucruri despre Constantinopol și comorile sale, dar ți le prezintă într-un mod cât mai interesant și te ține la povești încât să nu mai poți lăsa cartea din mână. În plus, ador coperta, e frumoasă și elegantă, cu puțin sclipici auriu, chit că are tendința să se murdărească sau păteze destul de repede.

Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Naziștii și drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich - Norman Ohler

 

Cu ceva timp în urmă, citisem „Lumea văzută de medici” de Paul Ștefănescu și mi se păruse foarte interesantă, mai ales când avea un capitol dedicat lui Hitler și a consumului său de droguri. Tot cam pe atunci, o prietenă lucra la cartea ei și avea, printre altele, abordat și subiectul drogurilor în Germania nazistă (dacă sunteți curioși în privința cărții ei, se numește „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu și se găsește pe site-ul editurii Literpress), și am avut niște discuții foarte interesante pe tema asta, destul cât să îmi trezească mai mult curiozitatea în privința acelei perioade. 

Ca să fiu sinceră, perioada Germaniei naziste nu mă atrăgea prea mult, eu fiind pasionată mai mult de istoria de dinainte de 1900, în plus, reticența mea vine și din faptul că a fost o vreme când pe toate grupurile de lectură, și nu numai, vedeam o grămadă de cărți despre Holocaust și Auschwitz; toată lumea parcă numai cărți de astea recomanda și numai cărți de astea se scriau și publicau. Am luat și eu atunci o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar pur și simplu mă simt cumva obosită când le văd sau când vreau să aleg o carte de citit, de aceea am ajuns să le evit. Totuși, am început „Naziștii și drogurile” pentru că eram curioasă de istoria acestor substanțe și ce rol au avut.

În „Lumea văzută de medici” e un episod interesant legat de Hitler. Într-o zi, Hitler discuta cu Rauschning (mai marele regiunii Danzig, acesta fiind și crescător de animale) despre problemele mutației în cadrul rasei umane și ameliorarea sângelui uman, dar Rauschning nu prea avea habar la ce se referea Hitler și i-a zis:

„Dar nu puteți face altceva decât să ajutați natura și aceasta să-și scurteze drumul pe care-l are de străbătut! Trebuie ca ea, natura însăși, să vă ofere o varietate nouă. Până în prezent în privința speciei animale, crescătorii nu au reușit decât în foarte rare cazuri să realizeze mutații, adică să creeze caractere noi.”

„Omul nou se află în mijlocul nostru! Este acolo! strigă Hitler cu un ton triumfător. Nu vă ajunge aceasta? Am să vă spun un secret: am văzut omul nou. El este activ și crud. Mi-a fost frică în fața lui!”

Pronunțând aceste cuvinte, menționează Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare extatică. Și, mai departe, Rauschning descrie o scenă bizară:

„O persoană din anturajul lui Hitler mi-a spus că într-o noapte acesta s-a trezit scoțând strigăte convulsive. Paralizat de frică, așezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panică ce-l făcea să tremure așa tare încât se mișca patul. Din gură îi ieșeau vociferări  confuze și neinteligibile. Gâfâia ca și cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeași persoană mi-a descris una dintre aceste crize cu detalii amănunțite pe care nu le-aș fi crezut, dacă nu era vorba de o persoană sigură și demnă de toată încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurând și privind în jur cu un aer speriat. El este! El este! A venit aici! gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albăstriseră iar transpirația i se aduna în picături mari pe frunte. Deodată, a început să pronunțe cifre fără nici un sens, apoi cuvinte și resturi de fraze. Arăta îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonanțe stranii. Apoi a redevenit tăcut, dar continuând să-și miște buzele. I s-au făcut frecții și i s-a dat să bea ceai. Pe neașteptate, a început din nou să strige din toate puterile: Acolo! Acolo! În colț! Este acolo! Izbea cu piciorul în pardoseala camerei și urla încontinuu. Cei din jur s-au străduit să-l liniștească, asigurându-l că nu se petrece nimic ieșit din comun. În cele din urmă, s-a calmat treptat, revenind la normal...”

În „Naziștii și drogurile” Ohler citează din jurnalele lui Theodor Morell (medicul personal al lui Hitler din 1936 până în 1945). Morell îl folosea pe Hitler drept cobai, apoi obținea certificarea medicamentelot pe care le producea în întregul Reich, sub pretextul că acestea fuseseră deja testate la cartierul general, inclusiv pe fuhrer. Naziștii căutau tot felul de droguri miraculoase, unele fiind testate pe deținuții din lagărele de concentrare, căutându-se metode chimice de suprimare a voinței individuale (unele cercetări aveau să fie continuate în SUA, prin dezvoltarea programului secret MK-Ultra, de control al minții - ca fapt divers, jocul horror „Outlast” a pornit tot de la ideea acestui program nazist secret).

„Medicamentul” distribuit armatei germane era Pervitinul, a cărei substanță activă era metamfetamina (interzisă acum în întreaga lume, dacă vreți ceva pe tema asta recomand serialul „Breaking Bad”). Opiaceele erau una dintre specialitățile Germaniei interbelice, devenită cel mai mare exportator de cocaină, morfină și heroină. Pervitinul rămânea totuși cel mai popular stimulent al vremii, numit metaforic „național-socialismul sub formă de pilulă” și era distribuit în întreaga societate, promițând redescoperirea bucuriei de a trăi, alinarea durerii, redobândirea prospețimii și căpătarea unei stări generale excepționale (Pervitinul devenise popular în întreaga Europă ocupată de naziști, inclusiv în România).

Deși consumul de droguri era condamnat în mod oficial, considerat a fi o „molimă străină”, iar datoria oricărui cetățean german era de a-și prezerva capitalul genetic arian, dependenții fiind internați în lagărele de concentrare, Pervitinul era nelipsit din ranița soldaților (acesta ținându-i pe soldați treji, făcându-i să se concentreze, să uite de foame și de sete, și le dădea și o stare ușor euforică). Pervitinul creând mitul armatei invincibile.

„Naziștii și drogurile” de Normal Ohler chiar e o carte interesantă, mai ales pentru cei pasionați de istoria Germaniei naziste.

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Văpăi de dragoste și diamant - Ioana Mihaela Curaleț

 Când am început să scriu la „Văpăi de dragoste și diamant” aveam în minte o singură scenă: un deșert vast, fierbinte, cu dune de un auriu-roșiatic și oaze ascunse, pline de magie și mister, un templu străvechi și secretele unei zeițe-scorpion uitate în negura timpului. De fapt, chiar și titlul era „Crinii Oazei”, după o idee mai veche pe care începusem să o scriu pe Wattpad, apoi l-am schimbat în „Diamante” și chiar mă întrebam oare de ce diamante, când eu mă gândeam doar la o poveste în Egiptul antic, dar cumva, și la bijuterii blestemate furate din templele zeilor. 

Motivul pentru care povestea nu a mai continuat pentru mine la „Crinii Oazei” era că nu mă simțeam pregătită să călătoresc în Egiptul antic, nu în modul potrivit unui roman cel puțin. Cunoștințe despre acea perioadă aveam destule, pentru că Egiptul antic a fost pasiunea mea încă de când eram mică și când am ocazia mereu cumpăr cărți noi pentru documentare, dar tot nu mă simțeam în largul meu, mi se părea că abordam acea perioadă într-o manieră prea serioasă uneori, iar în alte părți cu superficialitate, nu găseam un echilibru între ele, uitând că e totuși un roman, nu o carte de istorie, oricât de interesante mi se păreau mie informațiile acelea. Dacă îmi priveam cartea obiectiv, din punctul de vedere al unui cititor oarecare, ea nu trezea interesul, acțiunea era minimală spre deloc. Nu avea nimic din stilul meu, iar când am înțeles asta, am înțeles și că nu eram pregătită să scriu cartea aceea, încă. Cei care mi-au citit cărțile probabil știu deja că nu îmi place să introduc detalii inutile într-un roman, iar dacă ceva pare încet, nu e doar ca efect dramatic, ci vreau să construiesc acțiunea astfel încât să aibă sens pentru tot restul poveștii, e ca un puzzle și îmi place să le ofer cititorilor toate piesele ca să le poată pune cap la cap.

Trebuia să mă distanțez de „Crinii Oazei” o perioadă și așa am ales altfel de lecturi, ajungând la cristale, diamante și alte pietre prețioase blestemate sau nu.

Până să mă decid asupra diamantului Hope (unul dintre motivele pentru care m-am decis asupra lui era pentru că dispăruse în timpul Revoluției Franceze și nu i s-a mai dat de urmă timp de vreo 20 de ani, până când apăruse brusc în 1812 în Londra, celălalt e că se presupunea că de fapt existau două astfel de diamante, similare, dar diferite, ambele provenind din regatul dispărut Golconda, din templele unor zei hinduși, dar mai multe aflați citind cartea, dacă v-am trezit interesul), am citit tot ce se putea despre diamantele și pietrele prețioase cu un trecut obscur și sângeros. Unele au o poveste cu mult mai interesantă decât Hope, dar ce aveam eu în minte erau frânturi care nu se legau de nimic. Apoi, într-o noapte, m-am gândit că mi-ar plăcea să-mi vizitez personajele din „Mireasă de sacrificiu”, dar nu o vizită îndelungată cât pentru un roman. Și mi-am amintit că Joanne a mea plănuia să călătorească prin lume, mai ales Egipt... Și așa s-a născut povestea... pentru personajul masculin principal din „Văpăi de dragoste și diamant”!

Am avut ceva bătăi de cap să o creez pe eroină, totuși. Nu mă puteam centra doar pe comorile Egiptului antic, trebuia să mă axez și pe Anglia din perioada Regency. În „Mireasă de sacrificiu” am încercat pe cât posibil să nu o lungesc prea mult ca să plictisesc, dar unii cititori mi-au spus că și-ar fi dorit să afle mai multe despre perioada aceea și voiau o carte mai lungă (de fapt, cei mai mulți voiau o carte mai lungă, mai ales scena nunții - motivul pentru care am decis să nu îi dau mai multe capitole acelei nunți e pentru că sunt 100% sigură că majoritatea cititorilor s-ar fi plictisit teribil dacă o descriam cu lux de amănunte... pentru că era doar o foarte, foarte lungă ceremonie, un fel de dans-ritual al mâinilor în care părinții treceau mâinile fetei dintr-ale lor într-ale mirelui, și... niciun „poți săruta mireasa”! Apoi mese luate în familie și alte ceremonii de familie, iar noaptea nunții avea loc la câteva zile distanță de la nuntă... dacă mirii nu adormeau de la atâtea mese și întâlniri între familii), iar de data asta am vrut să prezint mai multe despre perioada Regency.

Pentru o fată de familie bună, prezentarea în societatea engleză era de o importanță vitală, mai ales la Almack (balurile la Almack erau, teoretic, baluri publice, dar fiind guvernate și organizate de amfitrioane, care decideau cine putea participa pe baza unui voucher exclusivist din partea lor, și cui i se permitea cumpărarea unui bilet... fără astea două nu aveai acces la balurile lor, iar dacă aveai nenorocul să întârzii și câteva minute... erai dat afară și ți se revoca dreptul de a mai participa acolo... dacă erai putred de bogat și cu un titlu mare, nu era cine știe ce lovitură, decât în orgoliu mai mult, dar dacă erai o debutantă de la țară... Așadar, deși la Almack erau baluri publice, acestea erau de fapt baluri private exclusiviste). Apoi, manierele trebuiau cizelate până la perfecțiune, ca domnițele la vânătoare de soți să facă o impresie cât mai bună, apoi erau și regulile care trebuiau urmate cu sfințenie la un bal. Era mult de muncă și pentru gazde, și pentru participanți, iar orice încălcare a etichetei, aducea cu sine bârfe... care puteau ruina reputații.

Sper că v-am trezit curiozitatea pentru diamante, zeități obscure, reguli de societate și aventuri. „Văpăi de dragoste și diamant” se găsește pe site-ul editurii Literpress.

https://literpress.ro/product/vapai-de-dragoste-si-diamant-ioana-mihaela-curalet-historical-romance/

Food Weird-o-Pedia: The Ultimate Book of Surprising, Strange, and Incredibly Bizarre Facts about Food and Drink - Alex Palmer

 Am luat cărticica asta la reducere, alături de alte cărți despre istorie culinară, cumva, de la o vreme mă pasionează să citesc despre gătit (nu și gătitul în sine). Desigur, uneori mă mai uitam la concursuri de gătit pe Paprika TV și când vine vorba de seriale, niciunul nu l-a întrecut în topul favoritelor mele pe „Jewel in the palace”. Începusem cu istoriile ciocolatei, vaniliei, căpșunilor, înghețatei, brânzei, apoi cu multe rețete din perioada Regency, am trecut și pe la bucătăria chineză, ba chiar m-am plimbat și pe la un restaurant foarte popular de sushi din oraș (oricât aș încerca, sushi nu e de mine), istoria ceaiului și tot așa (Ce multe cărți de istorie am acum că mă gândesc mai bine).

Multe din lucrurile astea din carte le știam deja, dar mi se par interesante, așa că o să pun câteva și mai jos.

- Avocado erau numite cândva „perele aligatorului”. Conchistadorii spanioli din America Centrală și de Sud foloseau sâmburii de avocado pentru a produce cerneală.

- Cojile de banană au mai multe proprietăți medicinale. Polizaharidele din interiorul cojii ajută la ameliorarea mâncărimii cauzate de mușcăturile de insecte. Acidul salicilic astringent din coajă ajută la reducerea plăcii bacteriene, în timp ce acidul citric servește ca un agent de albire blând, care ajută la albirea dinților. Enzimele din interiorul cojii încurajează de fapt deplasarea așchiilor spre suprafața pielii, așa că aplicarea unei bucăți de coajă de banană (sau miere) pe locul în care s-a înfipt o așchie se poate dovedi mai eficientă și mai puțin dureroasă decât un ac sau o pensetă.

- Acidul palmitic derivat din uleiul de cocos este unul dintre ingredientele cheie ale napalmului. Combinat cu acid naftenic (denumirea de „na” din „palm”-ul acidului palmitic) și amestecat cu benzină, amestecul incendiar s-a dovedit distructiv, mortal și ieftin, ucigând sute de mii de oameni pe tot parcursul războiului din Vietnam.

 - Smochinele sunt polenizate de viespi minuscule de smochine. Funcționează astfel: o viespe mică, însărcinată, intră într-o mică deschizătură de la capătul smochinei, pierzându-și adesea aripile și antenele în acest proces. Depune polenul pe care îl transportă de la floarea în care s-a născut, apoi își depune larva... și moare în interiorul smochinei. Aceste ouă eclozează, iar viespile tinere ies apoi din smochină, aducând cu ele polenul pentru a ajuta la răspândirea materialului genetic al fructului în altă parte. Carcasa viespii-regină este apoi descompusă în proteine, care sunt consumate odată cu fiecare fruct de către oricine le mănâncă. (Pare a fi scârbos, dar nu toate viespile sunt rele, unele fac chiar și miere care e considerată o delicatesă.)

- Ananasul funcționează ca un agent natural de frăgezire a cărnii. Fructul este plin de enzima bromelaină, care descompune lanțurile proteice, ceea ce îl face o marinadă ideală pentru carne, făcând-o moale și dulce în același timp. Dar, din același motiv, ananasul nu este potrivit pentru gemuri sau jeleuri, deoarece enzima descompune și gelatina. Bromelaina este atât de puternică încât procesatorii de ananas trebuie să poarte mănuși de protecție, altfel, în timp, enzima erodează pielea de pe față și mâini, lăsând pielea uscată și mici răni. (Asta îmi amintește de un criminal al cărui nume l-am uitat, dar el a folosit sucul de ananas pentru a scăpa de amprentele sale.)

- Broccoli conține mai multă vitamina C decât portocalele, cu 132 mg de vitamină per porție - aproape dublă față de cele 69,7 mg de vitamina C găsite într-o portocală.

- Țelina este un afrodisiac natural (metresele regilor francezi foloseau des leguma asta). Este încărcată cu hormonul masculin androsteron, care, dacă este consumat, eliberează un miros ce stimulează excitația la femei.

- Salata Caesar nu este numită după liderul roman Iulius Caesar, ci după inventatorul salatei, hotelierul italian Caesar Cardini, care a venit cu ideea de a combina salată romană, parmezan și gălbenuș de ou crud la restaurantul său din Tijuana.

- Spanacul poate neutraliza explozibilii. Cercetările efectuate de Departamentul de Energie al SUA au descoperit că enzimele care se găsesc în mod natural în spanac degradează explozibilii și oferă o modalitate mai sigură de eliminare a materialelor explozive decât arderea, detonarea sau îngroparea acestora.

- Slănina era folosită la fabricarea explozibililor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, americanii au fost încurajați să doneze grăsimea obținută din mâncărurile pe care le găteau (în special slănina), astfel încât armata să poată transforma grăsimile în glicerină, care putea fi apoi utilizată în scopuri mai distructive. 

 

- Timp de două secole, europenii au crezut că roșiile sunt otrăvitoare și au evitat să le consume, numindu-le chiar „mere otrăvite”. Acest lucru nu se baza doar pe suspiciunea legată de culoarea lor roșie: o serie de oameni care le-au mâncat s-au îmbolnăvit sau chiar au murit, în special cei bogați. Motivul era că aciditatea ridicată a roșiilor, atunci când erau așezate pe vasele de cositor, populare printre cei înstăriți, făcea ca fructele să elimine plumb din farfurie. Odată ingerate, acestea provocau intoxicație cu plumb, ceea ce ducea la boală.

- Iaurtul este mult mai popular în rândul femeilor decât în rândul bărbaților (un sondaj a constatat că 68% dintre femei consumă iaurt, în timp ce doar 43% dintre bărbați o fac). Cu toate acestea, bărbații ar putea dori să adauge mai mult iaurt în dietele lor. Un studiu MIT a descoperit că șoarecii masculi care au fost hrăniți cu iaurt și-au inseminat partenerele mai repede și au produs pui mai mari decât cei care nu au fost hrăniți cu produse lactate. Nu numai atât, dar au ajuns să aibă testicule cu aproximativ 5% mai mari decât grupul care nu a mâncat iaurt și cu 15% mai mari decât cei care au fost hrăniți cu mâncare nesănătoasă.

- Ketchup-ul a fost inițial preparat din pește. Prima rețetă înregistrată de ketchup, datând din anul 544 d.Hr., recomanda să se „ia intestinul, stomacul și vezica peștelui galben, rechinului și chefalului și să se spele bine. Să se amestece cu o cantitate moderată de sare și să fie puse într-un borcan. Să fie închis bine și incubat la soare”. Numit „ke-tsiap”, era un sos popular printre marinarii chinezi și a fost descoperit în cele din urmă de britanici.

- Deși prea multă cafea poate provoca dureri de cap, amețeli și alte efecte secundare neplăcute, cafeaua este, în general, destul de bună pentru sănătate. Diverse studii au recunoscut faptul că cafeaua ajută la arderea grăsimilor, reduce riscul de diabet zaharat de tip 2 și chiar protejează un consumator de boala Alzheimer și demență. 

- O credință populară rusească susține că punerea unei broaște într-o găleată cu lapte ajută la prevenirea stricării acestuia. Deși nu este clar ce a inspirat această idee, cercetări recente asupra secrețiilor pielii broaștelor, conduse de chimistul A.T. Lebedev de la Universitatea de Stat din Moscova, au descoperit că amfibienii conțin niveluri ridicate de peptide - compuși antimicrobieni care servesc drept antibiotice puternice împotriva bolilor bacteriene precum Salmonella și Staphylococcus.

- Vata de zahăr (și scaunul electric) a fost inventată de un dentist, William Morrison.

 

 

Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)