Cu vreo 3-4 ani în urmă am văzut filmul „The Fifth Element” și scena care m-a impresionat cel mai mult a fost cea cu Diva Plavalaguna care cânta. Fix atunci intrase și mama în camera mea și de la primele note a zis: „Aoleu! Nu asta iarăși!” și a ieșit imediat. Evident, după ce s-a terminat filmul m-am dus după mama să o întreb la ce se referea, pentru că din câte știam eu ea nu era familiarizată cu filmul. Și mi-a zis că nu, dar știa melodia aceea pentru că o tot cântasem vreo lună sau două când eram mică. Răspunsul ei m-a mirat, pentru că eu nu mai țineam minte asta, deși mi se părea foarte familiară melodia „Diva Dance”. L-am întrebat și pe tata dacă era adevărat, și el a zis tot da, fără să stea pe gânduri. Mi-au povestit și că nu era singura operă pe care o încercasem la acei șase ani ai mei, ci mai „cântasem” și „Aria of the Night Queen” și că speriasem educatoarele și copiii de la grădiniță și că venisem într-o zi de la grădiniță și de atunci nu mai încercasem să cânt absolut deloc, chiar și personalitatea mea se schimbase dramatic și devenisem extrem de timidă. Totuși, oricât încerc să-mi amintesc partea aceea, parcă mă oprește ceva și nu pot ajunge la acele amintiri.
Oricum, „Diva Dance” (interpretată de Inva Mula) din „The Fifth Element” a fost reintroducerea în operă pentru mine și am început să o ascult tot mai des, am încercat iar cu Maria Callas. Recunosc, vocea ei nu m-a prins de la început nici de data asta. Totuși, în noaptea aia în mintea mea cânta doar Callas. Vocea ei are ceva inconfundabil și de neuitat și cu cât o ascultam mai mult, cu atât îmi plăcea mai mult. Am ascultat multe cântărețe de operă după aceea, dar tot Callas îmi place cel mai mult, poate pentru că e printre singurele care chiar îmi trasmite emoții.
„Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas” de Alfonso Signorini nu a fost o noutate, deși l-am terminat doar într-o zi. Multe din informațiile din carte le știam deja din interviurile și documentarele cu Maria Callas, dar tot a fost o lectură emoționantă și interesantă.
