Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Murder on the menu (volumul 2)

 Cordon Bleu Stories of Crime and Mystery

Am găsit-o în bibliotecă și credeam că am și primul volum, dar nu. Țin minte că am luat-o cu câțiva ani în urmă de la un anticariat, pentru că avea nume cunoscute ca Gaston Leroux (cel care a scris „Fantoma de la Operă” și „Misterul Camerei Galbene”), Alphonse Daudet („Piciul”) și Alexander Pushkin (de care am auzit, dar nu am citit nimic până acum, pentru că luasem o pauză de la clasicii ruși și după „Maestrul și Margareta” sau „Crimă și pedeapsă” nu aveam starea necesară). 

Cred că suntem obișnuiți deja cu poveștile în care cineva bea și mănâncă vesel la o petrecere sau la o masă cu prietenii, apoi, câteva clipe mai târziu, cade mort. Și Agatha Christie are asemenea povești. În filmele după cărțile ei, multe crime au loc după ce victima bea o cană de ciocolată caldă înainte de culcare sau un pahar cu șampanie.

Evident, și basmele și istoria au destule istorioare cu otrăviri prin mâncare. Cel mai celebru exemplu e Albă-ca-Zăpada care primește un măr otrăvit, ca să nu mai pomenesc de celebrele familii Borgia și de Medici.

Din „Murder on the menu 2”, unele povești mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin spre deloc, dar mi-au făcut cunoscute stilurile unor autori și pe care dintre ei să îi mai caut și pe viitor.

1. „A Terrible Tale” de Gaston Leroux - asta a fost într-adevăr o poveste teribilă, dar nu într-un sens bun. Gaston Leroux (jurnalist și gurmand) își găsea deseori inspirația în bistrourile din Paris și Toulon, la fel s-a întâmplat și cu povestea asta. Un grup de marinari se adună într-o cafenea din Toulon și încep să-și depene experiențele. Dintre toți, doar căpitanul Michel, cel cu un singur braț, rămâne tăcut și după ce se lasă înduplecat de ceilalți tovarăși începe să-și spună povestea despre cum și-a pierdut brațul. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, căpitanul avea o mică vilă într-o suburbie din Le Mourillon, lăsată moștenire de familia sa, dar cam lăsată de izbeliște pentru că el era plecat aproape constant în călătorii pe mare. Totuși, se întoarce mai devreme dintr-un voiaj și se duce la vila asta ca să se odihnească pentru câteva zile. Acolo, e martor chiar din prima seară la o scenă bizară cu vecina lui misterioasă, pe care o urmărește în secret și are impresia că e ceva supranatural la mijloc, deoarece femeia pare că vorbește singură, dar i se răspunde de ceva nevăzut, și poarta se deschide și închide aparent singură, ba căpitanul mai aude și niște dupăituri și sunete ciudate cărora nu le pricepe sensul, iar asta îl frământă toată noaptea.

A doua zi, o întâlnește pe frumoasa lui vecină și, deși ea încearcă să-l evite, în cele din urmă conversează cu el din politețe și căpitanul află că ea e soția unui fost coleg de al său, căpitanul Gerard. Michel insistă neapărat să-l viziteze, în ciuda protestelor femeii, și apare nepoftit la ușa lor chiar în acea seară.

La vila Makoko, Michel îl întâlnește pe Gerard... adică doar bustul lui, care se deplasa cu ajutorul unor cârlige (la partea asta, recunosc că povestea și-a pierdut orice urmă de credibilitate pentru mine). La cină apar curând și alte busturi de bărbați, care se mișcă tot cu cârlige, ba mai și mănâncă cu ele, și își spun povestea, despre cum au naufragiat pe o insulă și s-au mâncat între ei pentru a supraviețui, și femeia era cu ei, dar ei fiind gentilomi, au scutit-o și ea a rămas întreagă. Totuși, arătările au prins gustul cărnii de om și îl atacă pe căpitanul Michel, și așa își pierde el brațul.

2. „So you won't talk!” de Damon Runyon - despre autorul ăsta nu știam nimic, dar povestea lui din antologie s-a cam jucat cu nervii mei la început. E plină de slanguri americane și jargoane, și atâtea repetiții, încât nu de puține ori am vrut să renunț la ea, mai ales în primele cinci pagini. Este vorba despre un detectiv amator care fură de la locul crimei papagalul unui miliardar, crezând că papagalul va rezolva misterul morții stăpânului său. Totuși, detectivul amator e și un mare gigolo, așa că nu vrea să meargă pe la teatru sau pe unde mai are el treabă cu papagalul după el, așteptând ca pasărea să spună ceva, și îi dă papagalul unui prieten ca să aibă grijă de el și să noteze fiecare cârâială a păsării... cu lux de amănunte. După câteva zile, prietenul pierde papagalul original și îl înlocuiește cu altul, a cărui vocabular obraznic prinde criminalul în cele din urmă. 

3. „Sauce for the Goose” de Patricia Highsmith - Autoarea e cel mai probabil cunoscută după romanul „Strangers on a Train”, care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock. Pentru mine a fost prima întâlnire cu ea și mi-a plăcut povestea din antologie, deși ideea a mai fost folosită și ar putea fi considerată clișeică azi. Pe scurt, în „Sauce for the Goose” o soție îi întinde o grămadă de „accidente” intenționate soțului ei mai în vârstă, pentru a scăpa de el fără a fi bănuită de poliție și pentru a trăi apoi fericită cu amantul ei chipeș. Planul îi funcționează și un „accident” o scapă de soțul nedorit. La scurt timp, se căsătorește cu amantul, dar după o vreme, ăsta îi coace și el niște „accidente” ca să scape de ea, numai că femeia își dă seama și procedează și ea la fel din nou. Eventual, ajung să se omoare amândoi unul pe altul.

4. „A Very Commonplace Murder” de P.D. James - Povestea asta mi s-a părut ca idee și stil cu „Pacienta tăcută”, de fapt povestea asta are foarte multe în comun cu romanul cu pacienta. Un angajat la o anumită firmă descoperă ceva legat de șeful său și își face o copie de rezervă de la ușa clădirii unde crează pentru a se strecura noaptea înăuntru și a cerceta mai bine. Totuși, într-una din nopți vede pe strada alăturată un cuplu care se întâlnește în secret, femeia fiind măritată. După alte câteva nopți, femeia e ucisă și aventura ei e făcută cunoscută publicului, iar vina cade pe amant, urmând ca acesta să fie spânzurat. Angajatul e martor la crimă și îl poate salva pe băiatul acela, dar alege să nu o facă... dintr-un motiv foarte previzibil pe care l-am bănuit încă de la început.

5. „A Dinner at Imola” de August Derleth - Una dintre poveștile cu adevărat fascinante ale acestei antologii, care include personaje celebre ca faimosul Cesare Borgia și Niccolo Machiavelli. Niște oaspeți, printre care și Machiavelli, sunt invitați la o cină cu Cesare Borgia, dar fiecare se uită cu coada ochiului la inelul gazdei lor. Cesare Borgia îl ia în vizor pe ducele Paolo di Colonna, despre care are bănuieli că s-a aliat cu dușmanii familiei Borgia și vrea să pornească o revoltă. Borgia îl elimină cu o lumânare special comandată de la magicienii lui, iar în timp ce vorbește cu el, ducele dă semnele unei otrăviri și moare la scurt timp... de o boală necunoscută zic medicii, iar restul mesenilor, încurajați de Cesare Borgia își reiau masa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși toți se tem în secret de uneltirile gazdei lor.

6. „The Feast in the Abbey” de Robert Bloch - Acesta e autorul lui „Psycho” (care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock în 1960). Povestea a fost interesantă și plină de suspans. Un cavaler trece printr-o pădure într-o noapte furtunoasă, dorindu-și să ajungă la domeniul fratelui său, și dă peste o abație, la care cere popas pentru că are impresia că din cauza întunericului a rătăcit drumul. Cât timp e condus de ciudații „călugări” spre o chilie de-a lor - chilie care, la fel ca abația, e plină de bogății - el aude cânturile lor de afară, dar nu sună deloc a rugăciuni și cântece bisericești și are o senzație de teamă crescândă, amintindu-și de unele povești de-ale bătrânilor despre o abație secretă în mijlocul pădurii... Mănăstirea Diavolului. Abatele îl cheamă pe cavaler la masa lor, și acesta e surprins când îi vede pe călugări îmbuibându-se cu mâncăruri care mai de care mai bogate și apetisante, mai ales cărnuri, un festin de care nu au parte nici regii. Deși le urmează exemplul și mănâncă, i se pare că acea carne are un gust ciudat... și începe să intre la bănuieli, mai ales când abatele îi pune în capul mesei o tisie acoperită și forma ascunsă sub ștergar poate fi ușor recunoscută. Teama cavalerului se accentuază până spre nebunie când abatele îi spune povestea Mănăstirii Diavolului și îi arată ce era pe tipsia acoperită...

7. „The Three Low Masses” de Alphonse Daudet - Un preot trebuie să oficieze cele trei slujbe din Ajunul Crăcunului, dar ajutorul lui îl momește cu mâncarea delicioasă pregătită pentru toți sătenii de Crăciun. Prima parte a slujbei rezistă și o duce până la capăt cum se cuvine, dar nerăbdarea lui crește și de la a doua parte începe să scurteze frazele și să sară peste rânduri, iar la a treia parte grăbește așa tare slujba, că nimeni nu mai poate ține pasul cu el și enoriașii nu mai înțeleg nimic. Oricum, pe urmă preotul fuge să se înfrupte cu bucatele alese, dar după câteva îmbucături cade mort, din cauza efortului de a termina rapid slujbele. Totuși, el e blestemat după moarte și se transformă în fantomă care, în nopțile de Crăciun, la ruinele bisericii, încearcă să-și țină slujbele cum se cuvine, pentru a se odihni în pace.

8. „The Coffin Maker” de Alexander Pushkin - Un bărbat care face sicrie și fiicele lui sunt invitați la o petrecere a unui vecin, dar replica gazdei îl jignește cu ceva și el decide să bea în cinstea morților care i-a avut drept clienți. Dar ajuns acasă își dă seama că morții îl așteptau acolo ca să petreacă cu el.

9. „A Case for Gourmets” de Michael Gilbert - Asta a fost o poveste lungă, dar destul de plictisitoare pentru mine. Un pasager adoarme în tren și se trezește într-o gară în care sunt diverse afișe, printre care unul cu „gem de heringi” crede el, dar cineva îl pocnește și leșină, iar când se trezește e într-o gară cunoscută și merge acasă, dar următoarele zile caută în tren afișele cu gemul de heringi. Un ofițer îl prinde când rupea afișele plătite și după ce află toată tărășenia, se decide să afle adevărul.

10. „Rum for Dinner” de Lawrence G. Blochman - Asta a fost o poveste surprinzător de bună, din care am și învățat că este o rețetă de pui cu banane, și că fructele ackee sunt otrăvitoare când sunt crude sau prea coapte și că medicamentul cel mai la îndemână e alcoolul. Un hoț de diamante e invitat la cina unor bogătași, dar e ucis acolo și amanta lui îl duce la spital, unde un anume doctor îi face examenul toxicologic și află adevărul, iar restul e floare la ureche. 

11. „Under the Hammer” de Georges Simenon - De la autorul lui Maigret mă așteptam la mai mult, dar asta a fost o poveste destul de slăbuță, cu o femeie care lucrează la un han și își ucide un oaspete pentru a-i lua banii ca să-l facă pe soțul ei infidel să se întoarcă la ea... după ce ăsta voia să fugă cu amanta.

12. „Poison a la carte” de Rex Stout - Cică detectivul Nero Wolfe e varianta americană a lui Sherlock Holmes... dar afirmația asta e cât se poate de departe de adevăr după părerea mea. Nero Wolfe are o personalitate neplăcută și ca detectiv nu a făcut mai nimic, deși celelalte personaje îl laudă pentru inteligența sa și ingeniozitatea cu care rezolvă cele mai grele cazuri... Pe mine nu m-a convins deloc și nici nu cred că-l voi căuta pe viitor pe detectivul Nero Wolfe, poate pur și simplu povestea asta nu i-a scos în valoare geniul. A fost și povestea cea mai lungă dintre toate și cea mai lălăită, și confuză pe alocuri. Nero Wolfe și asistentul lui, (fustangiul) Archie Goodwin, sunt invitați la o cină pompoasă de niște gurmazi bogați și invită 12 actrițe ca să le servească felurile de mâncare. Unul dintre bogătași moare și automat vina cade pe femei și astea sunt interogate toate laolaltă, fără niciun rezultat, că aia care l-a ucis e prea deșteaptă (vorba lui Nero Wolfe) și apoi nu mai e, își pierde brusc neuronii doar ca să îi gâdile egoul lui Nero Wolfe... și se dă singură de gol... deși nimeni nu are nici măcar o brumă de bănuială asupra ei... dar cade în „capcana lui Nero”. Misterul în sine nu a fost rău... dar lălăiala m-a făcut să-mi pierd interesul. Cu povestea asta mi-am pierdut timpul aiurea.

13. „Lamb to the Slaughter” de Roald Dahl - O poveste destul de scurtă, cu o idee de bază foarte întâlnită, dar a fost bună și m-a ținut ca pe ace. Un polițist vine acasă după muncă și îi spune soției lui iubitoare și gravidă în șase luni că vrea un divorț. Într-o clipă de furie, femeia îl lovește în cap cu o pulpă de miel înghețată bocnă și îl omoară, apoi încearcă să scape fără să fie executată. Finalul e ironic și oarecum amuzant.

Introducere

    Numele meu e Ioana Mihaela Curaleț și sunt autoarea romanelor „Recviem pentru umbre”, „Mireasă de sacrificiu” (apărută la editura Literpress Publishing), „Moștenirea: Făuritoarea de Vise”, „Coșmaruri din adâncuri”, „Văpăi de dragoste și diamant”. Am și cinci povestiri scurte publicate în antologiile de la editura Petale Scrise: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii”, „Darul lui Moș Ninja”, „Taina Ariadnei”, „Pagoda Împărătesei de Jad”, „Florile Răului”.

    Mereu mi-a plăcut să scriu povești. Am început pe la 11 ani, dar pe atunci nu luam în serios scrisul (eram prea mică pentru a-i înțelege forța), dar mi se părea uimitor să creez povești doar prin cuvinte, era magic și relaxant. Curând, colega și verișoara mea, Bianca, a început să citească întâmplător o poveste care se tot lungea și nu îi vedeam capătul, așa că umplusem un caiet întreg cu scris mărunt și tot nu terminam cu aventurile personajelor. De fapt, era un soi de fanfic cu numele personajelor din animeul Inuyasha, care se difuza atunci pe Animax, dar era prea târziu ca să-l prind și eu, și abia apucasem să văd vreo 3-4 episoade când mă lăsau părinții după ora 21:00 (ceea ce se întâmpla destul de rar). Pe atunci, abia prindeam gustul animeurilor și a serialelor coreene. Oricum, mă supăra faptul că nu știam ce aventuri se mai iveau pentru Inuyasha, mai ales Sesshomaru (de care eram fascinată), așadar mi-am făcut un caiet cu ceea ce credeam eu că ar fi o aventură pe cinste, iar personajul principal eram chiar eu și... Sesshomaru. Mă distram scriind, și Bianca se distra citind. Tot de la verișoara mea împrumutam o grămadă de cărți, pe care le devoram rapid și îi ceream altele. Pasiunile noastre comune erau Egiptul antic și vampirii. Puteam vorbi ore întregi despre vampirii ei, mai ales după ce ne uitaserăm la serialul nostru preferat „Vampiri, crime și povești de dragoste” (cred că se cheamă Blood Ties în engleză).

    O vreme a fost interesant pentru mine, dar între timp și poveștile mele s-au schimbat. Nu mai eram interesată de personajele din caietul meu, dimpotrivă, acum scriam despre arheologi (pe atunci chiar credeam că voi deveni și eu unul), căutători de comori, detectivi, diamante, mumii, blesteme, faraoni și alte chestii ce țineau de proaspăt descoperita mea pasiune: Egiptul antic. Bianca mi-a alimentat pasiunea pentru cărți atâta timp cât am fost împreună în școala generală, însă după ce am mers la licee diferite, aproape că nu am mai ținut deloc legătura și tot ce obișnuiam să scriu sau să citesc nu mai reprezenta o prioritate pentru mine. Îngropasem acea parte în trecut, cel puțin pentru doi ani. Liceul a fost destul de stresant pentru mine și faptul că lecturile obligatorii nu mă atrăgeau cu nimic, mă simțeam constant ca pe ace la limba română. Oricât încercam, pe atunci nu puteam decât să îl urăsc pe Ion și să mă simt frustrată când mi se impunea să cred că „e un roman excepțional”, deși eu nu înțelegeam ce e așa special la el, nu vedeam ceea ce profesorii vedeau în acea operă, astfel încât să o numesc și eu „excepțională” (eram prea tânără pentru a-l înțelege). Fiind obișnuită cu alte lecturi (primele mele lecturi au fost cu Sherlock Holmes, urmate de „Vrăjitorul din Oz”, „Singur pe lume”, „Harry Potter”, multe basme, povești, legende din folclor), Ion mi se părea așa plictisitor că citeam mecanic paginile, dar gândurile mele zburau peste tot, numai la Ion nu. Pe scurt, uram lecturile impuse în liceu și din cauza asta timp de doi ani, m-am chinuit cu ele și nu am mai citit nimic altceva. Îmi era silă și refuzam cu încăpățânare să mă mai apropii de asemenea lecturi, chit că ar fi însemnat să pic bacul, pur și simplu nu-mi mai păsa, mă săturasem. 

    Renunțasem și la scris, dar cu atâtea teme și proiecte pe cap nici nu aveam timp să-i simt lipsa. La limba română mă simțeam constrânsă de părerile criticilor literari, pe care trebuia să le rețin și citez constant, dar mica mea evadare era engleza. Iubeam lecțiile profesoarei și mai ales temele - ne dădea deseori de făcut câte un eseu pe diverse subiecte, iar acolo nu mă înfrânam deloc și poveștile se iveau cu ușurință, de parcă pândiseră fix întoarcerea mea. Însă era prea puțin, cu toate că profesoara îmi citea lucrările în fața clasei. Asta nu mă făcea să iau scrisul în considerare. 

    Totuși, partea cu lecturile s-a schimbat când a venit diriginta furioasă într-o zi și ne-a luat pe toți la rost în legătură cu fișele noastre de lecturi de la bibliotecă. Le verificase temeinic pentru că i se plânsese bibliotecara că fix clasa de filologie nu dă buzna să împrumute cărți. Furia dirigintei nu a schimbat cu nimic situația, fișele de lectură tot goale au rămas, așa că a schimbat tactica. La bibliotecă se organizau în sala de lectură niște ședințe care să atragă elevii să citească. Ca să fiu sinceră, habar n-am în ce consta prezentarea aia, deoarece cât vorbea bibliotecara în fața clasei, atenția mea se tot îndrepta spre o carte cu coperta de un roșu închis din raftul de lângă mine: „Fantoma de la Operă”. Desigur, musicalul îmi era cunoscut și filmele, dar cartea nu. Nici nu știam că există. În ziua aia am împrumutat cartea respectivă. Țin minte că am așteptat o grămadă până să vină rândul meu la registru, pentru că și colegii mei împrumutaseră ce cărți le picaseră în mână, de rușine și ca să scape de privirea încruntată a dirigintei.  

    E lesne de înțeles că „Fantoma de la Operă” mi-a reaprins pasiunea pentru citit, iar lista mea de lecturi a devenit curând mai mare. Nu mai citeam lecturile obligatorii, dar citeam ce îmi plăcea și acela a fost momentul în care am descoperit autori ca Mika Waltari, Wilbur Smith, N. A. Kun, Haruki Murakami, Shakespeare, Dostoievski, Bulgakov, Geoffrey Chaucer, Dante, Boccaccio, James Patterson, Arthur Golden și mulți alții. De atunci, liceul a devenit mai suportabil, ba chiar începuse să-mi placă latina, nu limba propriu-zisă, dar legendele și miturile mă atrăgeau, profesoara știa cum să ne trezească interesul prin documentare cu gladiatori, istorie și cărți cu mituri. Am reușit să o atrag în lumea lecturilor și pe Irina, colega și prietena mea, iar în pauze discutam despre cărțile citite recent sau ne recomandam altele.

    În vacanțe mai mergeam la biblioteca județeană și împrumutam o grămadă de cărți. Mi le alegeam singură de pe rafturile din față, pentru că nu mai îndrăzneam să le cer doamnelor de acolo să se ridice de pe scaun și să-mi caute cărțile dorite. Cu mine fuseseră mereu deosebit de nepoliticoase, iar mersul la bibliotecă devenise o corvoadă. La vreo doi ani după terminarea liceului, am încetat să mai împrumut cărți de la biblioteca respectivă doar pentru că nu-mi plăcea atitudinea bibliotecarelor. Se purtau urât și dacă îndrăzneam să le cer vreo carte anume, ce se găsea în altă sală decât cea în care stăteau ele, atunci se supărau și mă certau de parcă făcusem nu știu ce lucru interzis. Anticariatele au devenit apoi preferatele mele, astfel că nu am dus niciodată lipsă de cărți. 

    La facultate mi s-a părut îngrozitor. La materiile ce țineau de limba română nu aveai dreptul la propria ta opinie. Nu puteai interpreta o poezie de-a lui Eminescu în felul tău, „doar nu ești critic literar” spunea o profesoară. Nu, trebuia să reții doar ceea ce au spus adevărații oameni de litere înaintea ta și apoi să le reproduci la teste cuvintele ca un papagal. Pentru mine asta însemna să nu mai gândesc deloc, doar să învăț pe de rost și să accept orice spuneau criticii ca pe un adevăr absolut ce nu putea fi combătut sau „mânjit” cu părerile unui simplu student, care nu trebuie să aibă dreptul la replică în chestiunea marilor scriitori clasici. Tocmai reducerea asta la tăcere m-a făcut să îmi îndrept atenția spre ceea ce mă relaxa și în trecut, anume scrisul. De regulă, mai găseam câte un site de RPG, dar renunțam rapid pentru că niciodată nu eram pe aceeași lungime de undă cu ceilalți participanți și mă plictiseam așteptând, mai ales pentru o continuare neatrăgătoare. Așadar, am început să caut un site pentru scriitori amatori și așa mi-am amintit că prin 2013 cineva îmi dăduse să votez o povestire pe Wattpad. Pe vremea aia nu știam ce e cu Wattpad, dar îmi făcusem cont și, surprinzător, când am revenit prin 2016, încă exista.

    Am început să scriu acolo primele mele povești și am început cu „Făuritoarea de Vise”, care s-a bucurat de succes și astfel am continuat să scriu până mi-am dorit și să public cu adevărat. Îmi place ceea ce fac și mă bucură enorm când și altora le plac cărțile mele, că rezonează cu ideile mele, că am reușit să le prezint o poveste de care sunt mândră și le ofer o evadare din realitate măcar pentru câteva ore. 

    Am mai avut blogguri, printre care și unul de recenzii „Labirintul Cărților”, dar mereu le-am lăsat baltă, poate pentru că nu prea mă atrăgeau, erau și foarte impersonale. Totuși, acum cred că va fi diferit cu acesta. Inițial, l-am numit „Aventuri literare”, apoi „Ioana are cărți”. Nu am fost prea inspirată, iar apoi am aflat că există deja blogguri cu asemenea titluri. Ideea de „Escapist” mi-a venit de la melodia cu același nume de la Nightwish, pe care o ascult recent destul de des, iar „Queen Phoenix” am adăugat pe loc, nu știu de ce „queen”, dar mi s-a părut că sună bine, elegant, regal și „Phoenix” pentru că mă inspiră legenda păsării Phoenix. Din generală tot desenam de fiecare dată cu carioci pe șervețele o pasăre de foc. Mie îmi plăceau culorile alea și o găseam mai degrabă ca o lebădă grațioasă cu o coadă ca de păun. Mai târziu am aflat și ce reprezenta ea, așa că am luat-o ca simbol preferat și mereu mă semnam „Phoenix”. Cu asta am cam revenit la „originile” mele.

    Dorința unui blog nou a apărut din senin, dar consider că e o metodă bună de a ține evidența cărților citite și de a recomanda altele sau primi recomandări de cărți. Așadar, vă invit în lumea cărților.