Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

Regele a murit - Ellery Queen (Ellery Queen Detective #23)

E a treia carte găsită la anticariat și apărută la noi din seria cu Ellery Queen și încă vânez și altele. 

Ellery și tatăl său iau masa când apartamentul le este invadat de mascați și cam sunt luați pe sus pe o insulă a bogaților Bendigo. Misterul se adâncește pe măsură ce Abel, unul dintre frații Bendigo, le spune celor doi Queen că fratele său, King, a primit o amenințare cu moartea și că vrea ca ei doi să afle cine anume era în spatele pericolului. Abel pare să aibă niște bănuieli, dar păstrează tăcerea, ceea ce îl face destul de suspicios.

Insula în sine e un mister, fiind un fel de fortăreață din Al Doilea Război Mondial, pe care frații Bendigo au preluat-o și o folosesc ca baza lor centrală. Ellery și inspectorul nu prea au mână liberă cu investigația... astfel că amenințarea, pe care King nici nu o luase în serios, fiind absolut sigur pe mecanismele sale de protecție, se adeverește.

A fost o carte bună, cu suspans, dar și cu părți care te lăsau să aduni detaliile pentru imaginea de ansamblu. Un mister detectivistic clasic.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) - Stefan Ahnhem

Am regăsit întâmplător cartea asta în bibliotecă și țin minte că a fost un cadou de la o bună prietenă (care mi-a dăruit o grămadă de alte cărți populare la momentul respectiv, din categoria thriller, ca să mă țină în pas cu noile apariții), dar mi-a luat ceva timp să-mi amintesc despre ce anume era. Ceea ce înseamnă că nu a fost prea memorabilă în cazul meu, dar îmi aminteam metodele de tortură. Mai văzusem ceva postări pe grupurile cu cărți de pe Facebook, cam tot pe atunci când era mega popular „Omul cu castane”, mulți lăudau seria cu Fabian Risk, dar curiozitatea mea nu mai e la fel de ușor de stârnit, după „Pacienta tăcută”.

Fabian Risk se mută cu soția și cu copiii lor în orașul său natal, odată cu începerea unui nou loc de muncă la Brigada de Omucideri. Deși se presupune că e în vacanță, abia se instalează în Helsingborg că și e chemat la datorie să investigheze un caz, care, întâmplător la o primă vedere, are ca victimă unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Fabian. Treptat, apar și cadavrele altor colegi, fiecare metodă de tortură de o cruzime ingenioassă și Fabian își dă seama că cineva îi vânează pe colegii săi, poate chiar și pe el.

Criminalul ăsta pare să fi fost o victimă și cam trezește simpatia, mai ales după ce vezi și ce i-au făcut cei pe care i-a ucis. Și ei și-au continuat viața fără să regrete sau măcar să-și amintească ce-au făcut. A fost victima bullyingului, în școală și chiar și după, și nici nu l-a ținut minte nimeni, aflând de el înainte de moarte, uneori nici atunci. Nu prea poți simți milă pentru victime, după ce afli ce au făcut. 

Cartea a fost publicată în 2013, iar la noi a apărut în 2018. Eu am primit-o prin 2022, când tema despre bullying îmi era deja arhicunoscută din filme, seriale, cărți, anime. Mi-a plăcut „Victimă fără chip” la momentul respectiv, nu în mod deosebit, dar a fost o carte destul de tristă, cu scene care se întâmplă mult prea des și în viața reală. Cu Fabian, în schimb, nu am prea avut răbdare. Dar e o carte interesantă.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Armata lui Cambyses - Paul Sussman

 

Una dintre cele mai bune cărți de aventuri pe care le-am citit recent. Am devorat-o în două zile!

Citeam o postare ieri a unei scriitoare și ce spunea ea acolo era dulce-amărui și destul de trist pentru autori, anume că noi scriem cărți, dar de ce mai multe ori cititorii noștri dau peste noi decenii mai târziu, când autorii nu mai pot oferi și alte cărți unui public care de abia atunci îi descoperă, că ei nu se pot bucura de faimă în viață, decât dacă au un mare noroc. Cam așa am pățit și eu recent cu autorii peste care am dat, Paul Sussman fiind unul dintre aceștia (celălalt fiind Leonida Neamțu).

E mult de când nu m-a mai încântat așa o carte. Mi-a plăcut „Oaza ascunsă” de Paul Sussman, dar începutul ei a fost destul de greoi și chiar de câteva ori aproape renunțasem la ea, dar am reluat-o după ceva timp și acțiunea se cumula treptat, devenind tot mai alertă, până când nu am mai putut s-o las din mâini. De aceea am decis să citesc și „Armata lui Cambyses” - pe care o aveam deja în colecție, încă de pe vremea când mă documentam pentru „Văpăi de dragoste și diamant”, deși, când am văzut că e roman, am lăsat-o deoparte atunci. Am aflat și că autorul a lucrat ca arheolog în Egipt, iar descrierile romanelor sale par fascinante pentru cineva pasionat de Egiptul antic. Clar voi lua și restul cărților autorului.

„Armata lui Cambyses” m-a impresionat. Pornisem de la premisa că voi avea o aventură interesantă, dar pe parcurs lucrurile s-au complicat și aici chiar pot spune că răsturnările de situație m-au luat cu totul prin surprindere, iar asta e foarte rar pentru mine de la o vreme. Ce mi-a plăcut a fost și misterul polițist, care îți dă toate piesele la îndemână, fără ascunzișuri (mda, aici îmi vin în minte popularele „Camerista” de Nita Prose, „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, „Să nu mă minți” de Freida McFadden - care au un mare hype cam degeaba din punctul meu de vedere, iar ție ca cititor ți se ascund detalii importante din acțiune și doar te trezești că ți le trântește autorul din senin și ăla ar trebui să fie un plot twist inteligent... asta e trădare; încă țin minte ce trădată și dezamăgită am fost la finalul acestor cărți, practic, le citești numai pentru acea întorsătură de situație pe care unii o numesc „nemaipomenită”, ei bine, nu regret să îi dezamăgesc când spun că e destul de întâlnită în literatură și cu mult mai bine executată, dar, din păcate, cărțile acelea nu sunt prea populare și nici nu se vorbește prea des despre ele... iar „Armata lui Cambyses” e și ea parte din categoria asta). Deși aveam toate detaliile la îndemână și bănuiam un plot twist, la astea nu mă așteptam, de aceea sunt așa de încântată. Acțiunea în sine m-a ținut cu sufletul la gură, devenind tot mai interesantă cu fiecare capitol.

Recunosc că l-am subestimat pe inspectorul Yusuf Khalifa, dar s-a dovedit un detectiv pe cinste, chit că părea să funcționeze doar pe bază de țigări și părea să umble după cai verzi pe pereți.

Prologul începe cu o scenă din trecut, la fel ca în „Oaza ascunsă” unde 80 de preoți fac o sinucidere ritualică, dar în „Armata lui Cambyses” e despre distrugerea unei armate întregi din cauza unei uriașe furtuni de nisip.

Apoi acțiunea revine în prezent, unde Tara Mullray, fiica unui arheolog celebru, e invitată de tatăl ei în Egipt, pentru a-și petrece vacanța. Tânăra acceptă, mai ales că își dorește să îmbunătățească relația cu tatăl ei, de vreme ce acesta e și bolnav cu inima și se teme de o despărțire dureroasă de el, deși ea a avut mereu impresia că bătrânul a pus mereu mai presus munca lui de arheolog decât familia sa.

Totuși, când ajunge la aeroportul din Egipt și așteaptă în zadar toată noaptea ca tatăl ei să vină să o ia, furioasă, decide să meargă la situl arheologic din Saqqara, unde lucra el. Și aici găsește ușa închisă și cere cheile de rezervă ale unui muncitor de la barieră, iar când intră în casă găsește cadavrul tatălui ei. Aparent, murise chiar în seara în care trebuia să meargă după ea la aeroport și Tara are impresia că a fost cineva străin în casa lui, căci simțise miros de tutun, iar tatăl ei nu fuma. În plus, era cineva care o urmărise de la distanță când ea se plimba prin jurul casei, iar persoana aceea o urmărise și la hotelul unde se cazase.

Tara vorbește cu ambasada, dar autoritățile se poartă destul de dubios și dau de înțeles că nu o iau în serios când ea le spune că e posibil să fie urmărită de cineva extrem de periculos, care are probabil legătură și cu o serie de crime privind niște antichități furate sau un mormânt nou nedescoperit, care ar putea fi mai important decât s-ar crede la o primă vedere.

Singurul ajutor pe care se poate baza Tara acum e acela al lui Daniel - un fost elev al tatălui ei și chiar fost ei iubit, care o părăsise cu șase ani în urmă pentru a-și urma visul de a săpa în Valea Regilor. În ciuda reținerilor ei și a durerii care încă îi apasă sufletul, se simte încă atrasă de el... astfel încât să pornească pe urmele armatei dispărute a lui Cambyses.

Țipăt în tăcere - Angela Marsons

 

Aproape întotdeauna când încep o nouă serie polițistă dau peste un caz strâns legat de trecutul personajului principal, și nici cartea „Țipăt în tăcere” nu face excepție. Sinceră să fiu, imediat ce am citit descrierea cărții, prologul și primele cinci capitole, deja îmi dădusem seama cine ar fi fost făptașul... și, din păcate, am avut dreptate... cam atât de previzibile erau întorsăturile de situație... și au fost folosite deja prin alte cărți și filme. De fapt, aici cred că sunt eu de vină, de vreme ce citesc constant thrillere - la un moment dat se cam pierde farmecul și rar mai găsesc ceva care chiar să îmi mențină interesul. Cartea nu e rea, dacă nu te uiți la thrillere polițiste și nu le citești des, atunci e o alegere potrivită, dar dacă ești familiarizat cu ele... nu e wow.

De regulă, încerc să evit primul volum al unei serii polițiste tocmai pentru că nu prea vreau să fac cunoștință cu trecutul traumatic al detectivului (un detectiv mereu are un trecut traumatic, de aia vrea să ajute lumea să nu mai treacă și alții prin experiențele acelea... dar când dai peste similarități la mai multe personaje din cărți, se cam pierde efectul scontat și atunci vrei doar să afli despre rezolvarea cazului, fără să pătrunzi în viața detectivului), dar din seria cu Kim Stone doar pe ăsta l-am luat, mai mult de curiozitate din cauza numeroaselor recenzii bune de pe Goodreads și a recomandărilor de pe grupuri. Pe mine nu m-a impresionat. Cazul începuse interesant, dar aveam permanent starea aceea de deja vu și nerăbdare, tocmai pentru că bănuiam unde se îndreapta. Stilul nu e rău, dar nici nu m-a acaparat, mai ales la descrierea personajelor, tachinarea dintre ele, per total, dacă citești o serie polițistă vei întâlni în echipa detectivului cam aceleași personaje, iar la „Țipăt în tăcere” îmi venea în minte seria cu Alton și Kane de la D. K. Hood, deși nu sunt similare, aveau același vibe. Dacă aș fi citit-o prin 2015, când a apărut, sunt sigură că mi-ar fi plăcut mult, dar acum mi s-a părut chiar banală.

Nu știu dacă voi continua seria, deși am auzit că volumul doi, „Jocuri mortale” e mult mai bun. Cred că am nevoie de o pauză lungă de la thrillere polițiste psihologice, pentru că din cele recent apărute și citite nu m-a impresionat nici măcar unul și doar am adăugat mai multe titluri la grămada cu cărți la care am renunțat.

Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.

Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.

Alien Vs. Predator - Marc Cerasini

 

Luasem cartea asta cu ani în urmă, dar nu mă prea atrăgea atunci, deși văzusem filmul și îmi plăcuse mult. Recent, am revăzut filmul și mi-am adus aminte că aveam și cartea și m-am întrebat cam cât de diferite ar fi. În cazul ăsta, mi-au plăcut amândouă, atât cartea, cât și filmul (mai mult cartea, totuși).

Cartea, evident, are mai multe detalii, e mai amplă, unele lucruri sunt diferite, cunoaștem mai multe despre Alexa Woods, despre Sebastian De Rosa și alte personaje, despre Predatori, dar în mare păstrează acțiunea și replicile din film.

Cartea nu începe la fel ca filmul, ci cu scena unei vânători în care vânătorii devin vânați, cumva un prolog la ce va urma în carte. Apoi urmează capitolul în care un satelit al companiei Weyland surprinde o sursă de căldură în Antarctica, care dezvăluie planurile unei piramide îngropate sub gheață, iar miliardarul Charles Weyland alcătuiește rapid o echipă de cercetători pentru a descoperi despre ce e vorba acolo.

Alexa îi avertizează că nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar Charles insistă (deși e foarte bolnav) și cum alternativele nu sunt prea strălucite, Lex acceptă eventual. Imediat ce grupul pătrunde sub ghețuri, începe vânătoarea.

Ce mi-a plăcut mult a fost și relația dintre Scar (predatorul) și Lex. De fapt, personalitatea lui mi-a amintit oarecum de cea a lui Dek din Predator: Badlands, în sensul că acceptă ajutorul altcuiva și îl oferă pe al său, nu e războinicul care le face singur pe toate și înțelege când trebuie să lucreze în echipă pentru a supraviețui.

Iljimae: The Phantom Thief

 

Primul sezon din Iljimae cu Lee Jun-Ki e încă unul dintre serialele mele coreene preferate. Când l-am văzut prima oară eram prin liceu și eu și colega și prietena mea cea mai bună am dat în febra dramelor coreene... și ne-a ținut mult și bine. 

Prima mea dramă coreeană a fost Dae Jang Geum („Giuvaierul palatului”), aveam vreo 7 ani pe atunci și nu am înțeles foarte bine ce se petrecea pe acolo, dar părinții mei o urmăreau cu sufletul la gură când se difuza la tv seară de seară. Mama nu reușea să prindă toate episoadele, așa că le vedea pe bucățele, dar acum, când avem amândouă zile libere și în weekenduri, ne-am făcut un obicei din a urmări seriale coreene. 

De Crăciun, știu că pentru multă lume a devenit un fel de tradiție să urmărească filmele din seria Home Alone („Singur acasă”), dar mie mi-a ajuns să le văd o singură dată și nu mi-au plăcut așa mult încât să le revăd. Nici mama nu e mare fană, iar tata preferă filmele de acțiune. Crăciunul ăsta ne-am apucat de Iljimae: Hoțul fantomă.  

Cred că un serial bun te poate face trist când se termină, ca și cum te desparți de un prieten drag și îți va fi foarte dor de el, iar Iljimae este un astfel de serial pentru mine (și mama, de altfel, l-am terminat de văzut în trei zile, iar asta spune ceva). Actorii și-au jucat atât de bine rolurile încât am râs, am plâns (nu plâng aproape niciodată la seriale, dar ăsta a reușit să-mi smulgă ceva lacrimi în mai multe rânduri), m-am bucurat pentru unii, mi-a părut rău pentru alții, i-am îndrăgit pe unii și voiam să le cam dau un șut altora, dar asta înseamnă că jocul lor a fost extrem de bun (dacă un actor care joacă rolul personajului răutăcios te face să-l urăști măcar puțin, înseamnă că și-a făcut treaba de minune), iar alții mi-au frânt inima. Ce mai! Un serial care mi-a dat toate stările.Jocul actorilor a fost extraordinar, mai ales al celor din rolurile principale.

Povestea începe cu micul nobil Geom și familia sa. Vedem încă din primul episod caracterul drept și bun al acestui băiețel și viața sa idilică până în acel punct. Dar, evident, lucrurile iau o întorsătură tragică pentru el și abia scapă cu viață, pierzându-și memoria. Ani mai târziu, își recapătă memoria și devine Iljimae, un hoț care îl caută de asasinul tatălui său adevărat, iar în acest proces intră în casele nobililor și nu iese cu mâna goală, dar bogățiile furate le împarte săracilor. E, cu alte cuvinte, un fel de Robin Hood.

Un alt personaj care mi-a plăcut mult a fost Bong Soon și îmi doream ca dragostea ei să se împlinească, de aceea rolul ei mi s-a părut dulce-amărui, în ciuda părților amuzante pe care le aducea apariția ei și a „tatălui” ei, a fost mai mult trist, mai ales din cauza poveștii ei de viață. 

Actorul care l-a jucat pe tatăl lui Young Ee a fost pur și simplu genial. A fost amuzant de am râs cu lacrimi, mi-a fost milă de el, am empatizat cu el și am plâns... (nu dau spoilere, dar momentele cu el erau grozave).

Iljimae e un serial care te va face să retrăiești acele sentimente de oricâte ori l-ai vedea (eu l-am revăzut după mai bine de zece ani și am fost surprinsă că nu s-a schimbat nimic din felul cum m-am simțit atunci și felul în care m-am simțit acum; cred că în asta stă farmecul lui, pentru că a reușit să mă facă să mă simt ca prima oară, deși în mare, îmi aminteam ce se va întâmpla). În plus, melodiile s-au potrivit de minune. 

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 

Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, cu excepția prologului, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro. De fapt, de pe la pagina 90 încolo chiar nu am mai putut să o las din mână. Mă cucerise!

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones, de fapt, chiar pe la pagina 211 se face referire la Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi... sau tocmai cu pauze lungi, mie mi s-a făcut dor de el după ce renunțasem pe la pagina 90, apoi am reluat romanul după vreo două-trei luni și atunci mi s-a părut cu totul altceva, și foarte bun.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Văpăi de dragoste și diamant - Ioana Mihaela Curaleț

 Când am început să scriu la „Văpăi de dragoste și diamant” aveam în minte o singură scenă: un deșert vast, fierbinte, cu dune de un auriu-roșiatic și oaze ascunse, pline de magie și mister, un templu străvechi și secretele unei zeițe-scorpion uitate în negura timpului. De fapt, chiar și titlul era „Crinii Oazei”, după o idee mai veche pe care începusem să o scriu pe Wattpad, apoi l-am schimbat în „Diamante” și chiar mă întrebam oare de ce diamante, când eu mă gândeam doar la o poveste în Egiptul antic, dar cumva, și la bijuterii blestemate furate din templele zeilor. 

Motivul pentru care povestea nu a mai continuat pentru mine la „Crinii Oazei” era că nu mă simțeam pregătită să călătoresc în Egiptul antic, nu în modul potrivit unui roman cel puțin. Cunoștințe despre acea perioadă aveam destule, pentru că Egiptul antic a fost pasiunea mea încă de când eram mică și când am ocazia mereu cumpăr cărți noi pentru documentare, dar tot nu mă simțeam în largul meu, mi se părea că abordam acea perioadă într-o manieră prea serioasă uneori, iar în alte părți cu superficialitate, nu găseam un echilibru între ele, uitând că e totuși un roman, nu o carte de istorie, oricât de interesante mi se păreau mie informațiile acelea. Dacă îmi priveam cartea obiectiv, din punctul de vedere al unui cititor oarecare, ea nu trezea interesul, acțiunea era minimală spre deloc. Nu avea nimic din stilul meu, iar când am înțeles asta, am înțeles și că nu eram pregătită să scriu cartea aceea, încă. Cei care mi-au citit cărțile probabil știu deja că nu îmi place să introduc detalii inutile într-un roman, iar dacă ceva pare încet, nu e doar ca efect dramatic, ci vreau să construiesc acțiunea astfel încât să aibă sens pentru tot restul poveștii, e ca un puzzle și îmi place să le ofer cititorilor toate piesele ca să le poată pune cap la cap.

Trebuia să mă distanțez de „Crinii Oazei” o perioadă și așa am ales altfel de lecturi, ajungând la cristale, diamante și alte pietre prețioase blestemate sau nu.

Până să mă decid asupra diamantului Hope (unul dintre motivele pentru care m-am decis asupra lui era pentru că dispăruse în timpul Revoluției Franceze și nu i s-a mai dat de urmă timp de vreo 20 de ani, până când apăruse brusc în 1812 în Londra, celălalt e că se presupunea că de fapt existau două astfel de diamante, similare, dar diferite, ambele provenind din regatul dispărut Golconda, din templele unor zei hinduși, dar mai multe aflați citind cartea, dacă v-am trezit interesul), am citit tot ce se putea despre diamantele și pietrele prețioase cu un trecut obscur și sângeros. Unele au o poveste cu mult mai interesantă decât Hope, dar ce aveam eu în minte erau frânturi care nu se legau de nimic. Apoi, într-o noapte, m-am gândit că mi-ar plăcea să-mi vizitez personajele din „Mireasă de sacrificiu”, dar nu o vizită îndelungată cât pentru un roman. Și mi-am amintit că Joanne a mea plănuia să călătorească prin lume, mai ales Egipt... Și așa s-a născut povestea... pentru personajul masculin principal din „Văpăi de dragoste și diamant”!

Am avut ceva bătăi de cap să o creez pe eroină, totuși. Nu mă puteam centra doar pe comorile Egiptului antic, trebuia să mă axez și pe Anglia din perioada Regency. În „Mireasă de sacrificiu” am încercat pe cât posibil să nu o lungesc prea mult ca să plictisesc, dar unii cititori mi-au spus că și-ar fi dorit să afle mai multe despre perioada aceea și voiau o carte mai lungă (de fapt, cei mai mulți voiau o carte mai lungă, mai ales scena nunții - motivul pentru care am decis să nu îi dau mai multe capitole acelei nunți e pentru că sunt 100% sigură că majoritatea cititorilor s-ar fi plictisit teribil dacă o descriam cu lux de amănunte... pentru că era doar o foarte, foarte lungă ceremonie, un fel de dans-ritual al mâinilor în care părinții treceau mâinile fetei dintr-ale lor într-ale mirelui, și... niciun „poți săruta mireasa”! Apoi mese luate în familie și alte ceremonii de familie, iar noaptea nunții avea loc la câteva zile distanță de la nuntă... dacă mirii nu adormeau de la atâtea mese și întâlniri între familii), iar de data asta am vrut să prezint mai multe despre perioada Regency.

Pentru o fată de familie bună, prezentarea în societatea engleză era de o importanță vitală, mai ales la Almack (balurile la Almack erau, teoretic, baluri publice, dar fiind guvernate și organizate de amfitrioane, care decideau cine putea participa pe baza unui voucher exclusivist din partea lor, și cui i se permitea cumpărarea unui bilet... fără astea două nu aveai acces la balurile lor, iar dacă aveai nenorocul să întârzii și câteva minute... erai dat afară și ți se revoca dreptul de a mai participa acolo... dacă erai putred de bogat și cu un titlu mare, nu era cine știe ce lovitură, decât în orgoliu mai mult, dar dacă erai o debutantă de la țară... Așadar, deși la Almack erau baluri publice, acestea erau de fapt baluri private exclusiviste). Apoi, manierele trebuiau cizelate până la perfecțiune, ca domnițele la vânătoare de soți să facă o impresie cât mai bună, apoi erau și regulile care trebuiau urmate cu sfințenie la un bal. Era mult de muncă și pentru gazde, și pentru participanți, iar orice încălcare a etichetei, aducea cu sine bârfe... care puteau ruina reputații.

Sper că v-am trezit curiozitatea pentru diamante, zeități obscure, reguli de societate și aventuri. „Văpăi de dragoste și diamant” se găsește pe site-ul editurii Literpress.

https://literpress.ro/product/vapai-de-dragoste-si-diamant-ioana-mihaela-curalet-historical-romance/

Sadie - Courtney Summers

Am luat cartea cu mult timp în urmă, alături de altele care mi-au atras atenția atunci, numai că am uitat pur și simplu de ea și le-am acordat prioritate altora, iar acum îmi dau seama că dacă o citeam în zilele ei de popularitate, sigur aș fi apreciat-o mai mult decât acum.

Metoda cu podcastul am întâlnit-o și în cartea „Misterul din pădure” de Matt Wesolowski, dar acolo a reușit să îmi dea fiori, să îmi crească interesul față de poveste, dar la „Sadie” mi s-a părut cam seacă și cu detalii știute deja de cititor din perspectivele lui Sadie, exceptând ultimul episod, în care e ceva relevant poveștii, în rest...

Povestea începe cu moartea unei fete de 13 ani, Mattie, sora mai mică a lui Sadie. Poliția epuizează rapid orice indiciu, iar cum „fetele dispar de acasă tot timpul” nu pare că se străduiesc prea mult, iar Sadie dispare și ea, căutând să se răzbune pe ucigașul surorii ei. 

Sadie mi s-a părut un personaj interesant la început... apoi mi-am pierdut cu totul interesul față de ea. Povestea pentru mine a fost foarte previzibilă, uneori lipsită de detalii, lipsită de mister, suspans și tensiune, așa că nu m-a prins mai deloc. Primele 100-150 de pagini au fost destul de încete. Sigur, se întâmpla ceva, dar nu destule. Pentru Sadie, Mattie a fost întreaga ei lume. Îi fusese mai degrabă ca o mamă surorii ei mai mici, în lipsa mamei lor (o femeie dependentă de droguri și alcool, care le aducea acasă tot soiul de bărbați dubioși). Față de Claire (mama fetelor, care le abandonează într-o bună zi, asta după ce nici nu a avut grijă de ele prea mult, iar față de Sadie se purtase de neiertat) n-am dezvoltat nicio simpatie, dimpotrivă, mi s-a părut un personaj gol, pierdut în lumea lui, dar care prin purtarea ei le-a făcut rău fetelor și nu le-a fost niciodată alături când aveau cea mai mare nevoie de ea.

Uneori detaliile lipsesc, ca atunci când Sadie lovește cu o piatră cutia aia din casa secretă, iar conținutul ei se revarsă... dar ce conținut? Nu se spune mai târziu decât că lui Sadie i se făcuse rău, restul ține de imaginația cititorului. Iar asemenea scene se mai întâmplă și pe parcurs, și se trece peste ele ca Vodă prin lobodă, ceea ce a fost un mare turn-off pentru mine. Nici măcar cum a murit soră-sa nu ni se spune, decât că e vorba de o lovitură la cap, iar în podcast ni se spune că vor lăsa deoparte alte detalii cu privire la crimă... Adică serios, ca cititor aș vrea să mi se ofere mister, dar și destul cât să-mi mențină curiozitatea și interesul de a da pagina mai departe, iar aici nu a fost cazul. La o carte încadrată în genul thriller am așteptări, mai ales dacă vreau să fac pe detectivul... deși iar nu a fost cazul aici. Ca să nu mai spun de final... 

Cartea promitea aflarea unor mari secrete... dar s-a dovedit că nu erau nici mari și nici chiar secrete. De fapt, povestea e chiar foarte simplă. Ca thriller... nu mi s-a părut thriller, misterul i-a lipsit, mai degrabă e o dramă despre două surori.

Per total, am fost „deconectată” de la povestea asta, așa că nu prea m-am putut atașa de nici măcar un personaj (nici măcar de Sadie), a fost ca și cum priveam un film de la distanță și doar așteptam să se termine odată. 

Bijuterii imperiale - Ana Trigo

De cum am văzut noua apariție la Baroque am și luat-o. Istoria bijuteriilor blestemate mă fascinează de ceva vreme încoace. Totuși, foarte puține informații din cartea asta au fost noi pentru mine. Pe majoritatea le știam deja din alte cărți, trei dintre ele sunt „Vraja Diamantelor” de Radu Nor, „Stoned” de Aja Raden și „The Curious Lore of Precious Stones” de George Frederick Kunz (pe asta am găsit-o cea mai complexă lucrare din domeniu și foarte interesantă, întrucât e plină de detalii ale pietrelor prețioase și a istoriei lor din diverse surse, multe anecdote, simbolism, culoare, folclor, divinație, formarea lor, raritate, superstiții, scopuri medicinale, cam tot ce ține de nestemate, dar fără a fi câtuși de puțin plictisitoare, cel puțin din punctul meu de vedere). 

Despre diamantul Hope nu mai e nevoie să spun nimic, e destul de cunoscut, ba chiar a inspirat și Inima Oceanului (colierul din filmul Titanic) și m-a inspirat și pe mine.

Cred că dintre toate nestematele prezentate în cartea asta, singurul cu adevărat „blestemat” pare a fi safirul mov de la Delhi.

Totuși, per total, e o carte interesantă și adună la un loc informații despre bijuteriile celebre și posesorii lor, fie ei loviți de ghinion sau nu.

Chirurgul - de Tess Gerritsen

După ce am lucrat intens la un roman, simțeam nevoia să iau o pauză și să citesc o carte bună. Prima mea alegere a fost „Blestemul Diamantelor” de Anthony King (care m-a atras datorită titlului), dar am fost profund dezamăgită și am stat să mă întreb de ce e încadrat autorul ăsta la thrillere, când din 60 de pagini cât avea cartea lui, mai bine de jumătate erau cu sex fără rost, iar abia la urmă a rezolvat misterul în 2-3 pagini.

Din fericire, am ales pe urmă cartea „Chirurgul” de Tess Gerritsen și am rămas surprinsă de cât de bine e scrisă și cum te ține în suspans pe tot parcursul lecturii. E prima din seria Rizzoli & Isles și o aveam de ceva vreme, dar nu m-am atins de ea, deși aflasem de aceste personaje din jocurile cu detectivi. Am auzit că e și un serial cu ele.

Romanul începe în forță, cu fuga ucigașului de la locul unei crime.

Un an mai târziu, poliția din Boston anchetează o crimă similară și află că modul de operare al criminalului e foarte asemănător cu cel al altuia, care a fost ucis de ultima lui victimă, doctorița Catherine Cordell.

Următoarele crime par să se învârtă în jurul doctoriței și poliția o ia în vizor, aflând că și ea fusese cu câțiva ani în urmă violată și aproape ucisă, însă agresorul ei cu siguranță era mort. Totuși, criminalul nu se dă în lături de la nimic, iar pentru a-și teroriza prada pătrunde chiar în teritoriul unde ea se simte în siguranță, spitalul, unde ucide doi dintre oamenii salvați de Cordell și iese ca o fantomă.

E o carte interesantă, cu multe detalii de medicină, ba chiar și o incursiune în mintea criminalului. Îmi place că nu a insistat pe detaliile din viața privată a polițiștilor și că s-a centrat pe acțiune. O să încerc și celelalte romane din serie. Stilul lui Tess Gerritsen m-a cucerit.

Crima perfectă - de Holly Jackson

 Primul volum al seriei „Crima perfectă” de Holly Jackson mi-a fost recomandat de Diana (care a insistat cam două zile pe lângă mine, dându-mi detalii care să-mi stârnească interesul, până mi-a smuls promisiunea că o voi încerca).

Când eram mică aveam un cireș enorm în grădina cu flori. Era cel mai mare și se vedea de la câteva străzi distanță. Primăvara era spectaculos, mai ales când stăteam minute în șir în vale inspirându-i parfumul și urmărind petalele ce se scuturau ca o ploaie în câmpul cu trifoi. Imaginea aceea e atât de vie în mintea mea, iar cu ea vine la pachet și amintirea primului meu erou.

Aveam vreo 7-8 ani și toți copiii din sat se adunau pe câmpul cu trifoi de sub cireșul meu ca să guste și ei cele mai gustoase și mari cireșe. Desigur, majoritatea erau adolescenți și le plăcea să facă mișto de cei mai mici, furându-le cireșele obținute cu greu. De ciudă că nu ajungeam să gust din propriile cireșe, mă duceam la vecinul să le fur (în grădina lui se găseau și căpșuni, dar se întâmpla ca în „Prâslea cel voinic și merele de aur”), iar el tocmai asta păzea și când mă prindea în copac venea cu o găleată mare și îmi cerea să-i strâng și lui vreo 5 kile ca să facă baba lui dulceață sau compot, apoi stătea la baza trunchiului cu un toiag până se făcea seara (timp în care mi se acrise și de cireșe și de tot pe tot anul) și avea bunăvoința bunica să vină la fântână cu o sticluță de rom, îmbunându-l pe bătrân cu sfânta licoare cât să uite de mine și s-o șterg acasă.

Situația cu cireșele s-a schimbat când băiatul unui vecin din sat a mai crescut și putea să se urce singur în copacul meu, iar prima care avea onoarea să guste minunatele cireșe eram eu. Așadar, e logic de ce a devenit băiatul ăla primul meu erou: pentru că a fost bun cu mine.

Poate vă întrebați ce legătură are cu cartea „Crima perfectă” și ce aberații scriu eu aici. În afară de faptul că eroina cărții vrea să demonstreze nevinovăția primului ei erou, niciuna, doar mi-am amintit de tinerețea mea.

Revenind, cartea începe cu Pippa, o elevă de liceu care își alege ca proiect un vechi caz de crimă din orașul ei, cu scopul de a dovedi nevinovăția băiatului, care fusese bun cu ea în copilărie și pe care ea îl admirase enorm.

Se presupunea că Sal Singh își ucisese iubita, pe Andie Bell, iar apoi își pusese capăt zilelor în aceeași pădure în care dispăruse cadavrul ei. Poliția clasează cazul și vreme de cinci ani totul e dat uitării, deși familia băiatului devine hărțuită de oameni. Imaginea fetei dispărute o pune într-o lumină favorabilă pe aceasta, transformându-l pe băiat într-un monstru. Pippa crede cu tărie că el nu ar fi fost niciodată în stare de așa ceva și pornește de la premisa că Sal e nevinovat. Pentru asta apelează la fratele lui Sal, Ravi, iar cei doi sunt porniți să descopere și să dezgroape secrete vechi.

Cartea e foarte interesantă. Fiecare teorie privind moartea fetei la care te poți gândi ți se așterne în fața ochilor. Te invită să faci pe detectivul, având la dispoziție aceleași detalii de care dispun și personajele, până devine o întrecere între tine și ei (ceea ce o face destul de antrenantă). E la obiect, nu insistă pe viața personală a Pippei (deși Diana era de părere că nu se dau detalii cu privire la viața ei privată, indirect, eu cred că sunt destule cât să ne facem o privire de ansamblu asupra ei). Crima perfectă e interesantă și te ține în suspans. Îți oferă o listă de suspecți, e ca o joacă în stilul whodunnit. Se citește ușor, unele capitole fiind notate ca interviuri sau mesaje. O recomand!

Misterul din pădure - de Matt Wesolowski

 Cu ceva timp în urmă am văzut cartea „Misterul din pădure” recomandată pe un grup și mi-a atras atenția descrierea ei. Nu era prea populară, pentru că am văzut-o o singură dată, în rest, tot dădeam de „Pacienta tăcută” (care nu mi s-a părut așa wow pe câtă reclamă i se făcea, dar dacă nu citești de regulă thrillere, atunci da, pare grozavă).

În „Misterul din pădure”, Scott King - gazda unui canal de podcasturi, intitulat „Șase Povești” - primește o scrisoare în care i se cere să investigheze un caz vechi din 1988, anume dispariția unui băiețel pe nume Alfie Marsden.

Circumstanțele dispariției lui Alfie sunt cum nu se poate mai bizare. În Ajunul Crăciunului, în 1988, într-o noapte ploioasă, în timp ce treceau prin pădurea Wentshire, Sorrel Marsden (tatăl copilului) începe să audă sunete ciudate venind de la motorul mașinii. Îngrijorat, oprește mașina să verifice. Totuși, în mai puțin de cinci minute, cât verifică el sub capotă, Alfie, care dormea pe bancheta din spate, dispare fără urmă. Sorrel cere imediat ajutorul poliției, dar oricât e căutat copilul, rămâne în zadar, așa că în 1995, Alfie Marsden e declarat oficial mort.

Scott King alege șase oameni apropiați de Alfie ca să-i spună povestea și ies la iveală detalii sinistre, care l-ar putea ajuta să aducă puțină lumină în acest caz vechi. Oare să fie „ceva” în pădurea Wentshire, de vreme ce le-a fost interzis oamenilor să mai intre în ea? În noaptea dispariției, mașina lui Sorrel se oprise la un site de construcții abandonat (din cauza nenumăratelor relatări ciudate ale constructorilor, care se temeau să mai lucreze acolo).

Cartea e plină de suspans și de multe ori mi-a dat fiori. E o poveste bine structurată și foarte interesantă. O recomand!

Doamna Palatului - Maria Philip

 Cum zilele astea au fost extrem de aglomerate pentru mine, am cam rămas în urmă cu lecturile și nici nu am avut starea necesară să le aleg pe cele solicitante. Dar menționez cu mândrie că am fost cuminte și nu am mai comandat cărți noi, pentru că sunt hotărâtă să le citesc pe cele pe care le am deja, înainte să-mi iau altele, și cum am reușit de ceva timp să mă țin de cuvânt, mă încearcă un sentiment de împlinire (surprinzător, mă simt mai bine când știu că i-am acordat atenția mea unei cărți pe care o aveam deja în bibliotecă, și sentimentul acesta ține mai mult decât bucuria de moment a deschiderii unui colet cu cărți noi). Așadar, am zis să mă delectez cu noul roman erotic dark fantasy medieval al Mariei Philip.

Prima mea întâlnire cu autoarea a fost cu romanul Conacul Roselor, unde ni se prezintă o povestea gingașă de dragoste, care înflorește treptat, pe măsură ce tinerii își cunosc sentimentele. Știam că lectura va decurge ușor, dar de data asta m-a surprins felul în care autoarea a explorat partea întunecată a poveștii și cea erotică de altfel, fiind mult mai pronunțată aceasta din urmă în „Doamna Palatului” decât în „Conacul Roselor”.

Cred că mesajul cărților Mariei Philip, și a celor de dragoste în general (de care nu ne mai putem sătura, indiferent câte citim) e că se referă la cea mai profundă nevoie emoțională a oamenilor, aceea de a se simți iubiți și de a iubi. Poate de aceea oamenii preferă mai mult cărțile de dragoste în detrimentul acelora care abordează alt gen literar, precum thriller sau fantasy, pentru că trăim o poveste de dragoste diferită și ne regăsim sau ne-am dori să ne regăsim în valsul fulgerător al iubirii. Cărțile de dragoste ne fac să visăm la o eternă iubire ideală și ne dau o stare de bine când finalul e cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii poate veți spune că îndrug bălării evidente acum, dar pentru mine, toate astea au fost ca o revelație, pentru că, recent, m-am gândit mult la poveștile de dragoste și la fascinația pe care o incită constant asupra publicului.

Și tânăra Lisa din „Doamna Palatului” visează la o dragoste ideală. Având o problemă fizică de mult timp, șansele ei de căsătorie se împuținează, mai ales când pețitorii se retrag. Astfel, Lisa nu are o perspectivă prea strălucită a viitorului, așa că se resemnează și își face un scop din a-și ajuta familia săracă. Totuși, Lisa atrage atenția lordului Wilton Woodrow - un bărbat misterios, cu secrete de familie întunecate - care o răpește de la o petrecere, oferindu-i o alternativă promițătoare în schimbul cooperării ei.

De aici, Lisa se avântă într-o lume fantastică, ale cărei dezvăluiri misterioase amenințe să o distrugă nu doar pe ea, ci și pe cei pe care îi iubește. Despre ce secrete e vorba, vă las pe voi să descoperiți în această lectură captivantă, cu ritm alert.

O cameră în care se poate muri - Ellery Queen

 

Titlu în engleză: A ROOM TO DIE IN

De Ellery Queen auzisem dintr-un film chinezesc de comedie, „Detective Chinatown”, în care unul dintre personaje îi menționează de câteva ori numele și se declară mare fan al cărților sale, așa că, mai mult intrigată de acest scriitor datorită detectivului din film și a abilităților sale incredibile de deducție, m-am decis să-i caut cărțile, după ce m-am informat și despre autor, întrucât, deși fană a genului polițist, din nefericire, nu mai întâlnisem înainte numele lui Ellery Queen.

Aparent, Ellery Queen (nu e femeie, așa cum crezusem eu inițial) e pseudonimul a doi scriitori veri: Frederic Dannay (1905-1982) și Manfred B. Lee (1905-1971), care și-au început colaborarea în 1929 la o nuvelă polițistă, cu care au și câștigat un concurs literar organizat de o revistă americană. Cei doi scriitori au publicat sub pseudonimul Ellery Queen, care e și numele eroului lor principal în majoritatea romanelor lor (peste 40 la număr, dar au acceptat și poveștile altor scriitori care îl aveau ca detectiv amator pe personajul Ellery Queen). Queen a fost foarte popular în acea perioadă, devenind unul dintre cele mai celebre personaje ale literaturii polițiste din Statele Unite. Cărțile celor doi veri au fost traduse, adaptate pentru radio și televiziune, ecranizate și au avut mare succes la public. Încă au, chiar dacă am dat eu mai greu peste ele.

Așadar, „O cameră în care se poate muri” a fost prima mea întâlnire propriu-zisă cu Ellery Queen, deși am înțeles că aceasta a fost scrisă de un alt colaborator al scriitorilor, tot fan al lor, iar aici nu Ellery e personajul detectiv, ci inspectorul Tarr (care, ca să fiu sinceră, nu mi s-a părut că a făcut mare lucru, ci că doar a slujit ca personaj de decor pentru adevăratul detectiv: Ann Nelson).

Ann Nelson era învățătoare la o școală elementară din San Francisco, locuind singură într-un apartament destul de aproape de ocean. Nu e prea apropiată de niciunul dintre părinți (amândoi sunt despărțiți, mama ei o caută doar când are nevoie de bani, iar cu tatăl ține legătura ocazional).

Când Ann e anunțată că tatăl ei a fost găsit mort în casa de la țară din Inisfail de câteva zile și toate circumstanțele par să indice o sinucidere la prima vedere, Ann e convinsă că nu e în regulă ceva, căci își cunoștea destul de bine tatăl și indiferent de situație nu ar fi ales să-și pună capăt zilelor. Deși e anunțată că ea e moștenitoarea întregii lui averi, tot are dubii cu privire la moartea lui și acest lucru o cam face suspectă în ochii poliției, mai ales când inspectorul Tarr dă peste niște scrisori de șantaj, mărind cercul de suspecți și ajungând la concluzia că a fost omucidere. Ann se gândește să se mute la altă adresă, așteptându-se ca mama ei, obișnuită cu o viață de lux, să fi aflat de moștenirea ei și să vină imediat să pretindă o parte din avere, dar cum femeia nu apare și mai e și suspectul principal pe deasupra, lucrurile se complică, mai ales când Ann e aproape ucisă în propria casă.

Tarr nu m-a impresionat prea tare, dar era acolo ca să o susțină pe eroină și să-i clarifice gândurile, explicându-le pentru a avea și noi acces la toate detaliile aflate pe parcurs. Fiind obișnuită cu cărțile Agathei Christie, tot mă feream de ucigașul pe care îl bănuisem de la bun început, crezând că sigur mă înșelam și că nu poate fi chiar atât de evident și mă îndoiam de toți și de toate, iar aflarea indiciilor în același ritm cu protagoniștii m-a implicat cu totul în poveste și a făcut-o distractivă pentru că am participat activ la ea la provocarea autorilor, întrecându-mă cu eroii în aflarea adevărului. Mi s-a părut inedit față de alte cărți ale genului, în care privești pasiv la desfășurarea acțiunii și aștepți doar ca autorul să-ți trântească în față cea ce știai deja sau ce a apărut din senin și îi era accesibil doar lui, neavând nicio legătură cu restul detaliilor aflate de toți pe parcurs.

Misterul cărții a fost ușor de rezolvat pentru mine, doar ucigașul m-a luat prin surprindere tocmai pentru că era atât de evident și am ales intenționat să îl ignor. Cartea a fost interesantă și mi-a deschis apetitul pentru Ellery Queen.

Stilul e alert, scurt și la obiect. Nu îți dă timp să te plictisești deloc. Povestea e atractivă, are momente de suspans pe care le citești cu sufletul la gură și e grozavă ca lectură pentru o noapte ploioasă. O recomand tuturor fanilor literaturii polițiste!

Misterul crucii egiptene - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE EGYPTIAN CROSS MYSTERY

Una dintre cele mai bune cărți polițiste semnate de Ellery Queen după părerea mea

Acțiunea începe în forță cu descoperirea unui cadavru crucificat și decapitat pe un stâlp indicator în formă de T, într-o dimineață de Crăciun în apropierea orășelului Arroyo din Virginia de Vest.

Vestea despre atrocitatea crimei se răspândise până în Chicago, unde inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York, tatăl lui Ellery Queen, fusese convocat în acel oraș la o întrunire pe tema isprăvilor unor gangsteri. Ellery află din ziare de ciudata crimă din Arroyo și curios, își convinge tatăl să-l însoțească în Virginia pentru a descoperi mai multe detalii despre cazul care îi șocase și îngrozise pe toți locuitorii, din cauza cruzimii cu care fusese expus cadavrul la răscrucea dintre două drumuri.

Ajuns în Arroyo, misterul se adâncește și apar tot mai multe indicii macabre. Ucigașul lăsase forma T peste tot, de la cadavrul decapitat care semăna cu un T mare, alesese și drumurile de intersecție care formau un T, iar pe ușa casei victimei, situată în apropiere, trasase un T cu sângele mortului. Poliția nu înțelegea nimic din cele întâmplate. De ce să ucidă cineva în ziua de Crăciun un biet profesor de țară?

Ancheta se desfășoară cât se poate de ciudat, iar singurii martori care apar sunt un bătrân nebun din sat și fermierul care descoperise cadavrul, un vânzător de la un magazin de produse alimentare, primarul din Arroyo, sergentul care se ocupa de caz, medicul însărcinat cu autopsia, plus un alt bătrân nebun, care se crede un preot egiptean pe nume Harakht (nu pare a avea nicio relevanță în poveste, dar personajul e suspect de mai multe ori). Din toate mărturiile acestor oameni demni de toată îndoiala, apare un detaliu surprinzător, anume că ucigașul venise cu o noapte în urmă în orășelul lor și închiriase o mașină, dar nimeni nu își amintea altceva despre el decât că șchiopăta. Doar nebunul Harakht declară că îl cunoaște pe criminal și că e preotul lui. Cum să iei în serios astfel de declarații?

Din cauza obsesiei ucigașului pentru litera T, Ellery emite ipoteza că simbolul s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu alfabetul, ci că e vorba de crucea Tau sau crux commissa. Cruce de origine păgână, cu mult anterioară crucilor grecești și care se mai numește și crucea egipteană. Din păcate, cu dezvăluirea lui Ellery misterul nu se rezolvă deloc, dimpotrivă, devine și mai obscur, așa că juriul dă verdictul de „omor comis de unul sau mai mulți necunoscuți”, iar cazul se încheie.

Totuși, după șase luni, ucigașul lovește din nou în același fel, dar în alt loc din țară. Culmea, apare din nou în scenă nebunul preot egiptean, de data asta fiind liderul unui grup de nudiști. Crima e și mai groaznică, mai ales că acum victima fusese păzită din toate părțile de polițiști și își luase toate măsurile necesare de protecție. Atunci cum a reușit criminalul să ajungă la ea fără să lase nici măcar o urmă?

Trebuie să recunosc că misterul acesta mi-a dat mult de gândit, iar pe parcurs toate personajele au ceva de ascuns, așa că pe rând, fiecare dintre ele ajunge suspect și e o adevărată provocare să pui detaliile cap la cap și să rezolvi puzzle-ul, deși avem acces la toate indiciile în același ritm cu Ellery. Sunt atâtea întorsături neprevăzute de situație, încât ai impresia că nu mai poți fi sigur de nimic. La finalul cărții, mi-am dat seama că am mai văzut vreo două filme cu o astfel de acțiune, dar nu m-am gândit că ele ar fi inspirate de Misterul crucii egiptene de Ellery Queen. E una dintre cele mai bune cărți polițiste după mine și o recomand tuturor fanilor genului.