Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie.