Împărăteasa - Shan Sa

 

„Împărăteasa” de Shan Sa redă viața romanțată a lui Wu Zetian, o femeie-împărat a Chinei. Am citit în adolescență carte asta și mi s-a părut ciudățică, dar interesantă, iar recent mi-am adus aminte de ea când i-am zărit coperta în bibliotecă și am recitit-o, dar de data asta știam ceva mai mult despre istoria acestei femei. 

În carte, Lumină e un personaj destul de complex, care trece prin diferite etape ale vieții și adună tot mai multă experiență. De la copilăria lipsită de griji, viața ei se schimbă brusc, când e silită să stea o perioadă la o mănăstire ca să se roage pentru o rudă decedată, astfel, relația cu familia ei se răcește, dar apoi revine la ei și, la vârsta de 13 ani, devine concubina concubina împăratului Taizong, de acolo viața ei schimbându-se radical. 

După moartea lui Taizong, tradiția impunea ca fostele concubine să se radă în cap și să plece la o mănăstire budistă, în plus, relația dintre fiul împăratului cu o concubină a acestuia era considerată un incest, dar relația dintre Gaozong și Wu Zhao începuse de dinainte de moartea împăratului, iar după ce ea a petrecut câteva luni la o mănăstire, Gaozong a lăsat-o gravidă și, eventual, ea s-a întors la curtea imperială.

E interesant că în carte, după revenirea de la mănăstire, Lumină se întâlnește cu concubina Xiao, de care voia să scape împărăteasa Wang, iar aceasta îi spune:

„Știu că împărăteasa te-a adus înapoi la palat ca să-mi fure suveranul. Află c-a împins în brațele lui mai multe alte nefericite. Din păcate pentru ea, astăzi, în Cetatea Dinăuntru, eu comand inima Maiestății Sale. Toate femeile care au vrut să-mi fure acest privilegiu au sfârșit rău. Unele mor fulgerate de mânia Cerului, altele sunt trimise în Palatul Rece. Cunoști locul ăla ca de gheață, unde femeile putrezesc în temnițe umede și în propriul rahat? Mă apucă râsul când mă gândesc la toate frumusețile alea ajunse pe o grămadă de bălegar! Luna trecută, împăratul mi-a permis să trimit acolo o scorpie care a vrut să mă otrăvească. Știi ce-a pățit? Am pus să i se taie brațele și picioarele și am aruncat-o într-un butoi mare cu vin. A murit beată!”

Unele surse spun că Wu Zetian și-a ucis propria fiică și a dat vina pe împărăteasa Wang și pe consoarta Xiao, scăpând astfel de amândouă. Și le-a aplicat aceeași pedeapsă ca aceea descrisă în acest fragment. Dar în carte Wu e ceva mai potolită în cruzime. În roman, cele două sunt osândite la 100 de lovituri de bici, dar ambele mor în timpul pedepsei, iar trupurile lor sunt date leoparzilor. 

Cartea descrie obiceiurile acelor timpuri și arată ce cuib de vipere era curtea imperială chineză în perioada Tang: fiecare complota cu fiecare, trădările și asasinatele erau ceva la ordinea zilei, un conducător trăia mereu cu spaima otrăvirii, asasinării, loviturilor de stat. În ciuda exceselor ei, a „sinuciderilor”, a eliminării persoanelor incomode, împărăteasa Wu Zetian se dovedise a fi un conducător bun pentru poporul ei, dar nemiloasă cu cei de la curtea imperială, viețile lor fiind tratate fără respect. Un astfel de moment e acela în care împărăteasa Wu prinde de veste că la un banchet un nepot și o altă rudă apropiată se ceartă din cauza unei prostii, iar la câteva zile după aceea sunt siliți să se sinucidă.

Față de realitatea istorică, Lumină din „Împărăteasa” e ceva mai plăcubilă, nu cu mult, dar puțin mai umană. Nu poți empatiza cu ea, dar nici nu o poți urî, în schimb îți dai seama că o poți respecta pentru ambiția ei, felul în care câștiga pe alții de partea ei, chiar și prin teama ce o inspira, detașarea ei de anumite experiențe personale pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu cu adevărat importantă, chiar dacă însemna să-și lovească propria familie, sau dimpotrivă, ignorarea lucrurilor importante pentru că era sătulă de lumea de intrigile de la palat, totuși, spre deosebire de împărat, care era mai mult o marionetă pe tron, și a concubinelor a căror simplă dorință era să atragă atenția împăratului și să obțină favoruri și titluri, Wu se mai gândea și la oamenii de rând. 

Shan Sa a prezentat o lume fascinantă în „Împărăteasa” și se vede documentarea și atenția la detalii. Stilul e aproape poetic, când citești ai permanent o stare ireală, de vis, aproape de un magic realism, în timp ce călătorești în China antică alături de un personaj excepțional care te ghidează prin viața sa.

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min

 

„Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost prima mea carte citită legată de China și cam așa am prins gustul pentru literatura asiatică. 

Eram prin liceu și lista mea de lecturi de la biblioteca școlii era cam goală, cu excepția acelor lecturi obligatorii care nu mă atrăgeau la vremea respectivă. Diriginta începuse să ne verifice periodic listele de lecturi și la orele de dirigenție povesteam despre noile lecturi. Pe atunci, consideram asta o corvoadă și muncă în plus (nu a durat decât câteva luni această părere, că pe urmă nu mă mai puteam opri din citit și parcă mi se lipeau mâinile de câte o carte tot timpul, aceea a fost și cea mai productivă perioadă a mea în privința lecturilor, citeam și câte 20 de romane pe lună), dar acum îmi dau seama că nu a fost deloc un lucru rău, dimpotrivă, puteam alege orice cărți ne atrăgeau atenția și foarte mulți elevi așa și-au descoperit pasiunea pentru lectură. Da, atunci mă plângeam mult că nu aveam timp liber pentru mine, dar acum îmi dau seama că a fost perioada cea mai faină pentru lecturi și că am profitat din plin de ea.

Ce m-a atras prima oară la „Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost titlul, apoi coperta îmi amintea de costumele purtate de actorii din dramele coreene. Nu știam aproape nimic despre cultura chineză și mă gândeam că e o carte fantasy. Imediat ce am început s-o citesc, mi-am dat seama că e cu totul o altă mâncare de pește. Stilul era diferit față de cele ale autorilor cu care eram eu familiarizată, dar proza asta era foarte atractivă și am dat pagină după pagină, după pagină...

Povestea începe cu o tânără manciuriană, Orhidee (Orhidee e inspirată de ultima împărăteasă, Cixi), care își pierde tatăl și vrea să evite o căsătorie cu vărul ei, așa că participă la selecția de concubine pentru împărat. E aleasă, dar curând își dă seama că Orașul Interzis (în ultimele sale zile de glorie) nu are nicidecum farmecul pe care îl credea ea și că femeile din haremul imperial se luptau între ele pentru favoarea împăratului. Orhidee reușește să tragă sforile potrivite pentru a-l atrage pe împărat în patul ei, dar dându-și seama că are nevoie de ceva mai mult ca să se bucure în continuare de favoarea lui, învață de la curtezane cum să-l satisfacă și, treptat, ea devine indispensabilă acestuia, croindu-și drumul spre putere.  

Ani mai târziu am aflat despre împărăteasa văduvă Cixi, dar imaginea acesteia diferă cu mult față de versiunea romanțată a personajului Orhidee. Dacă aș reciti cartea acum, probabil nu ar mai avea farmecul de odinioară, dar țin minte că pe atunci mi-a plăcut mult, așa că prefer să păstrez acel sentiment nealterat.

Ca o mică paranteză, acest roman m-a făcut să văd diferit viața femeilor din haremul imperial. Mii de femei nevoite să îndure singurătatea doar pentru a aduce onoare familiei și a intra în jocul politicii, unde majoritatea erau doar pioni nesemnificativi. Tocmai descrierea asta a singurătății ce domnea în Orașul Interzis mi-a bântuit mintea când am scris „Pagoda Împărătesei de Jad”, deși nu e tema centrală a povestirii (poveste pe care o puteți găsi în antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise).

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)