Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.