Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Three - Tara A. Devlin

 

Din păcate, volumul acesta nu a fost prea interesant. Mi s-a părut cel mai slab din serie. A avut prea puține povești noi și multe au fost repetitive (nu doar povești similare, ci și capitole în care se repetă aceeași idee de mai multe ori). O grămadă de bunicuțe care bântuie toalete (japonezii au o grămadă de povești cu creaturi în toaletă, cam aglomerat locul ăla la ei) și povești americane și nu numai, dar deja foarte cunoscute (iar la multe s-au făcut și filme), transpuse în spațiul japonez.

Singurul capitol care a fost cât de cât înfricoșător și interesant mi s-a părut acela cu ronțăitorul de oase. Informațiile nu sunt strict valabile doar pentru Japonia, pentru că oamenii au crezut dintotdeauna că oasele umane și nu numai, au proprietăți medicinale. În Japonia, mai ales pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sărăcia și boala erau pretutindeni așa că oamenii și-au îndreptat atenția spre medicina populară pentru a-și trata bolile. Existau numeroase zvonuri că oasele erau foarte eficiente în bolile cauzate de bombele atomice, astfel că mulți oameni dădeau iama prin cimitire, căutând oase. (Și la noi era un ritual prin care cei afectați de vreun strigoi, mergeau la mormântul celui bănuit a fi strigoi și îi tăiau capul, apoi îi scoteau inima și o ardeau, iar cenușa ei era consumată de cei afectați de strigoi - mai multe despre asta puteți afla în cărțile „Mitologia românească”de Romulus Vulcănescu, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke, sau „Întoarcerea lui Dracula” de Dan-Silviu Boerescu.) În trecut, și mumiile erau considerate medicamente miraculoase și comercializate. Nobilii englezi și nu numai, purtau asemenea rămășițe ca amulete și credeau că alungă epidemiile și bolile, fiind consumate când se considera că era nevoie.

Și „Suicide Song” a fost interesantă, dar acolo îmi venea constant în minte filmul coreean White: The Melody of Curse și nu numai, e o idee destul de populară, și în Smile 2 parcă a fost folosită.

Din „Kobun Incident” am aflat mai multe despre cum sunt alese numele erelor când vine un nou împărat pe tronul japonez. „White Soarer” cred că a fost și inspirația unuia dintre cazurile din animeul „Detective Conan” (îl menționez destul de des acest anime, dar e unul dintre preferatele mele, încă de când se difuza pe Animax).

Per total, seria Toshiden e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre cultura, legendele urbane și folclorul Japonei, unele tradiții, obiceiuri, superstiții, zicători etc.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Two - Tara A. Devlin

 

Al doilea volum din seria „Toshiden” de Tara A. Devlin parcă nu a avut același farmec ca primul, dar tot mi-a plăcut, cu toate că a avut și părți nu așa interesante pentru mine și partea horror a cam lipsit. De data asta au fost câteva legende pe care nu le știam și am aflat și lucruri interesante despre caracterele kanji, mai ales cel care formează cuvântul „drum”.

Despre „bunica turbo” știam dintr-un film japonez care prezenta niște legende urbane și mi s-a părut atunci o porcărie, așa că renunțasem la el după primele minute, dar am fost surprinsă că „bunica turbo” chiar e o legendă urbană japoneză. Despre Sukima-onna auzisem numele din animeul „Mairimashita Iruma-kun”, când Clara spune mereu asta la finalul unui episod, dar nu știam atunci semnificația ei. 

Câinele cu față umană apare chiar în primul episod din animeul „Ghost Stories”. Alte povești sunt un fel de versiune alternativă a celor din primul volum, așa că nu prea m-au impresionat, de fapt, cred că versiunile astea puteau fi menționate în primul volum. 

Alte povești le mai auzisem deja sub alte denumiri, mai ales că multe sunt populare și în alte țări. Despre „Mysterious Sticker” (stickerul misterious)... cred că văzusem un film coreean cu aceeași idee, despre o femeie răpită care evadează din casa în care era ținută temporar și când se ascunde de răpitorul care o caută, vede un sticker lipit de un ghiveci parcă, iar niște ofițeri o să caute mai multe despre acel sticker. Despre „Car Guillotine” (mașina ghilotină)... un episod pe tema asta a fost și în Detective Conan. 

Cel mai interesant mi s-a părut capitolul cu înțelesul din spatele kanji-ului „drum”, cum am zis și mai sus, care are radicalul din „avans” alături de kanji-ul pentru „cap”. În China antică era un lucru obișnuit ca oamenii să taie capetele străinilor sau dușmanilor și să înainteze pe un drum purtând capul în mâini, deoarece se credea că acel cap va curăța calea și îl va proteja pe purtător de rău. Conform unor legende, aceste capete erau de fapt îngropate de o parte a drumului care conducea spre teritoriul cuiva, deoarece se credea că vor opri inamicii să atace. Alte legende menționează că aceste capete erau purtate ca niște lanterne, pentru a elimina răul dintr-o zonă.

Un alt capitol interesant a fost și „Mamushi Zake”. Probabil ați văzut ceva filme în care niște protagoniști intră într-un bar și acolo, printre tot felul de sticle, există și una care e mai bondoacă și are un șarpe în ea. Cam despre asta e și Mamushi Zake. Mamushi e o viperă japoneză extrem de veninoasă, dar din care sunt făcute multe rețete medicinale, ba chiar și băuturi. În unele cazuri, mamushi e folosit împreună cu shochu japonez, pentru a face mamushi zake, dar șarpele e deja mort în acest procedeu. Totuși, aici se povestește despre un om care a pus un șarpe viu la murat în alcool, iar după câteva luni, când a deschis sticla, șarpele a sărit și l-a mușcat, iar omul a murit. Aparent, acești șerpi pot trăi și până la jumătate de an fără apă și mâncare... Capitolul ăsta mi-a adus aminte de un episod din serialul coreean „Partners for Justice”, unde un tip a înscenat un asasinat folosind mușcătura unui șarpe dintr-o băutură (e chiar interesant serialul).

Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends Vol. 1 - Tara A. Devlin

 

Când vine vorba de legende urbane japoneze sunt deja familiarizată cu marea lor majoritate, pe multe le știam din adolescență, din anime și manga în special (animeul Ghost Stories le prezintă pe cele mai populare, și mai este și seria Yamishibai, Jigoku Shoujo și altele), iar recent e și canalul de YouTube al lui Megan: Beauty and the Beasts care prezintă câteva, de acolo aflasem de Hitori Kakurenbo. Eh, ideea e că nu mai aveam nevoie de altă carte despre legende urbane... de aia am luat toate trei volumele și ceva în plus, dar nu regret, au fost multe noi pentru mine și aprofundate, autoarea a redat, pe cât posibil, și originile acelor legende.

Nu o să insist asupra celor foarte cunoscute ca Mary-san, Kuchisake-onna, Teketeke, Hanako-san, sau cea cu satul Sugisawa, în schimb, am avut o surpriză cu Cow's Head  (Capul de vacă). Pe moment, nu mi-am dat seama de ce mi se tot învârtea prin cap povestea cu capul de vacă, în fond, nu părea nimic deosebit la ea, până am ajuns la partea cu satul care suferea de foamete și trecuse la canibalism. La început, mâncau doar carnea celor morți, dar apoi au început să-i vâneze pe cei care erau prea slabi pentru a se apăra, și ca să treacă peste sentimentul de vină, le puneau cranii de vacă pentru a le fi mai ușor să-i ucidă. 

(Ca o paranteză la povestea cu capul de vacă, o poveste similară am auzit și eu de la bunica, pe care o auzise și ea când era mică în perioada războaielor, despre oameni care trecuseră la canibalism din cauza foametei și a soldaților străini care mărșăluiau prin sate și îi lăsau fără mâncare, iar cei care voiau să supraviețuiască făceau ceva de neimaginat, mai ales părinții, doar că pe mormintele celor care sfârșeau astfel, erau puse cranii de cal. Ăsta era elementul comun care mi-a atras atenția. În mitologia asiatică se spune că vitele conduc sufletele celor morți în lumea de dincolo, deci se cam înțelege de ce ar alege cranii de vacă. La români cred că are legătură cu caii infernali sau Cavalerul Tracic, care era legat și de morți din câte îmi amintesc. Poate fără legătură, dar în poveștile populare românești vechi Făt-Frumos e sfătuit să ia calul din tinerețe al tatălui său, căci doar acesta îl poate ajuta, așa cum a făcut în trecut și cu tatăl său, deci fiul merge pe urmele tatălui și întâmplările se repetă, totuși, de câteva ori am întâlnit ca Făt-Frumos să caute calul năzdrăvan și acesta e doar un craniu de cal care îi vorbește și îl povățuiește ce să facă ca să-l invoce cum era el în trecut, sau îi apare ca un craniu întâi și cere să fie hrănit cu jăratec de câteva ori, până să se transforme. Fiind năzdrăvan, calul știe ce se va petrece cu eroul său, dar el dă de înțeles că lucrurile s-au petrecut cam la fel și în trecut... l-aș compara cu un spirit care răspunde chemării și și-a păstrat amintirile trecutului, iar calul năzdrăvan face de cele mai multe ori toată treaba, iar Făt-Frumos e doar un om obișnuit care se alege cu o Ileană Cosânzeană și cu o împărăție, iar calul fie trăiește cu mâncare din belșug, fie dispare și nu se mai aude nimic de el, până iarăși apare la nevoie pentru fiul lui Făt-Frumos... care e și el pus la încercare de tatăl său și tot așa... poveștile astea sunt ciclice, ce au trăit strămoșii lui, trăiește și noul prâslea.)

De asemenea, am aflat lucruri interesante despre animațiile de la Studio Ghibli: Spirited Away și My Neighbour Totoro (acesta cică are la bază un caz de crimă). 

Spirited Away e despre o tânără care e forțată să se prostitueze pentru a plăti păcatele părinților ei. Pentru a-și salva părinții transformați în porci, Chihiro începe să lucreze ca o yuna (yuna erau femei din Perioada Edo care lucrau la băile publice și ajutau clienții bărbați să se spele, să-și tundă părul și tot așa, dar ele erau și prostituate; lui Chihiro i se dă numele de Sen când începe să lucreze la Aburaya, ceea ce era o practică comună printre femeile din Perioada Edo, luându-și un nume nou când lucrau ca prostituate).

Oricum, mi-a plăcut acest volum și sunt curioasă și de celelalte două. 

Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories - Darcy Coates

 După ce am citit „Ghost Camera” de Darcy Coates, am fost curioasă să citesc și altceva de această autoare, dar nu prea aveam starea necesară să încep un roman (am de la ea cu case bântuite, dar deja mai începusem câteva cu tema asta și le cam abandonasem după câteva capitole), așa că am ales o colecție de povestiri scurte.

Nu pot spune că am fost prea impresionată de aceste povești, având în vedere că eu deja eram familiarizată cu poveștile de groază cu idei similare pe care le mai citisem și în alte părți, de exemplu, povestirea „99 Messages”  e foarte asemănătoare cu legenda urbană japoneză Mary-san, care e deja extrem de cunoscută (despre păpușa care tot telefona ca să anunțe victima unde se afla, și cu fiecare telefon era tot mai aproape de casa acesteia). 

 În antologia asta, mare parte dintre povești sunt bune, au elemente de suspans, o atmosferă apăsătoare, desigur, mai sunt și ceva excepții (cele foarte scurte unde nu s-au putut contura elementele de groază și au fost dezamăgitoare, fie din cauza finalului, fie pentru că erau tărăgănate și elementul horror apare din senin la urmă și ai impresia că ai pierdut timpul degeaba cu acea povestire), pentru a avea efectul acela de groază cred că ar fi indicat să fie citite noaptea, când ești singur acasă. Unele au fost și extrem de predictibile, cum ar fi „Angel of Mercy”, „Doll”, „The Resident”, „Ghost Town”, „Room for Rent”, „Snow Hunting”, „Witch's Book”, „Diagen”, „Wax Museum”, „Woman in the Morgue” și altele – sunt idei care au fost folosite foarte des, și prin filme, și prin cărți.

Multe povești au și avut finalul asemănător sau terminat ca în plop. La unele aș fi vrut să aflu mai multe, un astfel de exemplu e „Those Who Live in the Woods” (cred că asta a fost cea mai înfricoșătoare poveste din carte pentru mine, alături de „Magpie Girl”, „Radio”, „Sixth Floor”„Death Follows”, „Music Box” - asta mi-a amintit oarecum de filmul acela cu un jack-in-the-box combinat cu ceva Freddy Krueger, „Abandoned” - mi s-a părut o inspirație după cazul The Dyatlov Pass, „Bogrot” - asta mi-a amintit de o poveste auzită pe canalul lui Mr. Ballen, cu câinele ăla care s-a ținut după o mașină prin deșert și teroriza familia imitându-le glasurile, „Skin House” - aici mă tot gândeam la Ed Gein, criminalul care făcea obiecte de uz casnic din pielea, oasele victimelor sale).

Câteva povești mi-au amintit de filme: „The Sightless” – A quiet place, „Snowbound” - The Howl, „Growth” - la asta mi-a venit în minte episodul ăla din serialul cu Hannibal, cu criminalul care creștea ciuperci din victimele sale încă vii... „Quarantine” - Alien + The Thaw, „Doll” - ceva voodoo inversat + Hitori Kakurenbo (ritualul japonez) + Deadly Silence (filmul cu bătrâna ventriloc și păpușa aia sinistră). Cel puțin, asta îmi venea mie în minte când citeam.

Per total, poveștile sunt bune, nu memorabile, mai ales dacă nu citești (sau te uiți) de regulă thrillere cu horror, antologia asta e numai bună să te familiarizezi cu genul. Am citit-o mai greu, pentru că mă tot opream după câteva povești (câteva dintre ele chiar mi s-au părut a fi interconectate), dar mi-a plăcut și o reluam când aveam chef de o lectură scurtă. Mai am și alte cărți de Darcy Coates, dar cred că pentru moment o să iau o pauză, altfel nu o să le pot aprecia după suprasaturarea cu povești de groază pe care le-am citit recent.

Măcelarul din mlaștină - Alaina Urquhart

 

E destul de evident de ce m-a atras titlul cărții, dar am regretat că am luat-o chiar de la primul capitol. De fapt, autoarea are canalul acela: Morbid: A True Crime Podcast  pe YT și văzusem câteva episoade și mi s-au părut interesante, dar cartea a fost dezamăgitoare. 

Am terminat cartea cu greutate, pur și simplu nu avea nimic care să-mi mențină interesul: nici acțiunea, nici personajele. Putea să se întâmple orice acolo și tot indiferent îmi era. Probabil mi-a ajuns tema asta cu personaje care lucrează în domeniul medicinii legale de la Kathy Reichs și Patricia Cornwell. La cartea asta însă, am avut și un oarecare deja vu, mai citisem o carte cu o polițistă care știa multe despre criminalii în serie (ideea a fost folosită extrem de mult) și era singura care vedea detaliile importante... am renunțat și la cartea aceea, după ce am observat că autoarea uitase detalii și se contrazicea la câteva pagini distanță (am uitat cum se chema cartea aceea, deși începuse interesant, după 2 capitole îmi pierdusem răbdarea).

Nici stilul nu m-a convins. Are propoziții de alea foarte scurte folosite foarte des, care pe mine mă enervează, și o grămadă de repetiții. În plus, sunt unele descrieri excesive la lucruri simple și lipsa descrierilor la chestii ce țineau de intrigă. Iar în privința criminalului... mai bine mă opresc aici. Cartea chiar mi-a dat acel vibe ca la „Cartea morților” de Patricia Cornwell pe alocuri (cred că e ultima oară când aleg o carte cu un personaj autopsier... era să zic că nu, dar brusc mi-am amintit că și la romanele lui Tess Gerritsen am renunțat la volumul cu Isla ceva... i-am uitat numele și ei, dar era tot autopsier și ea - bine, cred că aceea ar fi mers, poate o reiau de unde am rămas).

„Măcelarul din mlaștină” e o carte destul de scurtă, așa că nu aș vrea să dau spoilere, e destul să spun că pentru mine nu a mers și că acele întorsături de situație, mai ales marele twist, nu prea au avut sens. Finalul a fost ca în pom, dar nici nu am curiozitatea să citesc următoarea carte din serie. Rămân la podcast.