Florile - parfum și culoare - Aurelian Băltărețu

După ce am citit „Vraja diamantelor” de Radu Nor (carte care mi-a trezit interesul și pentru pietre prețioase și a fost printre primele din care m-am documentat pentru „Văpăi de dragoste și diamant”), am căutat și alte cărți din colecția Cristal a editurii Albatros, astfel că am mai adăugat în bibliotecă și titlurile: „Din ierburi s-au născut medicamentele”, „Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”, „Bionica distractivă”, „Botanica distractivă”, „Submarinul în acțiune”, „Râurile - bogăția Terrei”, „Insulele Terrei”, „Oceanele și mările Terrei”, „Vulcanii Terrei”, „Lacurile Terrei”, „Peșterile Terrei”, „Minunata lume a păsărilor”, plus altele, știu că mai am ceva titluri, dar nu mai știu exact care.

Cam eram în dubii dacă să iau sau nu și „Florile - parfum și culoare”, de vreme ce am deja atâtea cărți despre flori, plante, culori și parfum, dar... una în plus nu strică și mă bucur că am luat-o. Totuși, deși cartea conține informații interesante legate de istoria anumitor flori și ceva date despre flori de la diverse popoare, a fost în mare un tratat de horticultură despre creșterea, înmulțirea și îngrijirea plantelor, cum să le faci să crească în mai multe culori, construirea serelor, a răsadurilor, ce îngrășăminte se pun, cum să crești specii rare ca floarea-de-colț și altele. Nu pot spune că acele părți m-au atras în mod deosebit, deși am zăbovit ceva la partea cu plantarea citricelor, pentru că am și eu un mic lămâi și habar n-aveam ce să fac cu el (acum știu că după ce mai crește puțin, ar trebui să-l altoiesc, dar mie mi-a rămas în minte partea cu: „fructifică și lămâii nealtoiți, dar după mult ma mulți ani”, așadar, nu e grabă să-mi stresez lămâiul ca să-mi facă lămâi).

În carte sunt prezentate și flori care au nevoie de o grijă dedicată pentru a se menține, dar cum nu sunt extrem de pasionată de horticultură, am sărit peste acele părți (mama le găsește foarte folositoare însă, ea iubind florile și având tot soiul de plante gingașe). Mie îmi plac florile care nu necesită prea multă cocoloșire constantă și nu sunt exagerat de pretențioase.

În primul capitol se menționează despre grădinile sacre lucrate de preoții-grădinari (despre asta am aflat mai multe, totuși, din „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș; din câte țin minte, acolo era vorba de Curicancha, o grădină sacră din aur și pietre prețioase, și mai era ceva legat de cetatea Ur...), s-a menționat despre „Grădinile Semiramidei” - despre care mă interesa să aflu mai multe, de fapt, s-a menționat ce flori creșteau în grădinile diverselor popoare antice, dar fără prea multe detalii, iar informațiile erau repetitive pe alocuri, în plus, știam mai multe despre ele din alte cărți despre plante, chiar și din cele legate de parfumuri (în special „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” de Elisabeth de Feydeau).

Și acum câteva date interesante din carte:

1. Se spune că Hipocrat, „părintele medicinei”, ar fi stins o epidemie de ciumă apărută la Atena arzând pe străzi plante aromatice. Despre un episod similar am mai vorbit într-o altă postare de la cartea „Parfum. O istorie grandioasă” de Elisabeth de Feydeau, în care era vorba de acei hoți care jefuiau casele părăsite după pofta inimii în timpul ciumei, nefiind afectați de boală pentru că foloseau o apă camforată cu ierburi medicinale.

2. La Roma, trandafirul era nelipsit de la cele mai fastuase și rafinate serbări. Romanii importau corăbii întregi cu petale de trandafir din Egipt (unii oameni se plângeau că trandafirii înlocuiseră plante mult mai folositoare, iar țara se zbătea concomitent între lux și sărăcie). Se povestește că Nero a plătit patru milioane de sesterți pentru petalele de trandafiri cu care a acoperit oglinda lacului Lucrin, pe malurile căruia se dădea o petrecere, iar parfumul din aer era de-a dreptul îmbătător. La Roma se organizau și „ploi” cu petale de trandafir, iar patricienii bogați umpleau cu petale de trandafiri pernele pe care stăteau invitații la ospețe, în timp ce din plafoanele sălilor erau aruncate alte petale parfumate (la balurile de la Versailles se presăra făină din tavan).

3. Despre nobilimea din vremea lui Ludovic al XV-lea un scriitor spunea: „oamenii nu se spălau decât o singură dată pe săptămână, în schimb se parfumau de zece ori pe zi...” - avea dreptate, întrucât la Versailles nu exista decât o singură baie, dar erau sute de prăvălii unde se vindeau parfumuri. Numai doamna de Pompadour cheltuia anual doar 500.000 franci aur pe parfumuri (era un lux parfumul, care pe vremea Revoluției Franceze era pedepsit... sansculoții nu se parfumau, altfel trezeau suspiciuni și se puteau trezi în fața doamnei ghilotină, despre asta am mai vorbit în Erotica parfumurilor).

4. Grecii și romanii credeau că bulbii gladiolei (în latină: gladus = sabie, gladiolus = săbiuță) te fereau de moarte, de aceea soldații purtau la gât bulbi de gladiole ca amulete. Planta mai era folosită în diverse rețete medicale, printre care și acelea care alinau durerile de dinți. Toate părțile plantei, dar mai ales frunzele, au conținut ridicat de vitamina C.

5. Bulbii de crin erau folosiți la cataplasme și oblojeli, pentru dezinfecții și chiar pentru băuturi împotriva mușcăturilor de șarpe. În Egiptul antic floarea  de crin era deosebit de prețuită, astfel încât hieroglifa care îl indica simboliza chiar Egiptul.

Crinii originari din Orientul Îndepărtat sunt menționați în Europa abia în Buletinul Grădinii Regale din Kew (Anglia) din anul 1811. 

Au fost câteva capitole și despre anumite flori și istoria lor: trandafirul, crinul, zambila, crizantema, laleaua, dalia, cactusul, citricele, gladiola, ficusul. Cu excepția gladiolei, multe dintre informații le mai citisem și în alte cărți, despre tulipomanie în „Pietre prețioase” de Aja Raden, despre ficus în „Botanica distractivă” de Tudor Opriș.

  

Taina inchizitorului - Patricio Sturlese

 

Prima mea întâlnire cu acest autor și încă nu îmi dau seama dacă mi-a plăcut cartea sau nu. Multe părți au fost greu de citit, părțile de tortură au fost greu de digerat, iar protagonistul te cam face să-l detești în asemenea momente (nu știu dacă poți ajunge să-l placi, eu cu el am avut o relație de ură-acceptare, de fapt, nu cred că am preferat vreunul dintre personaje - fiecare avea bune și rele, de altfel, acțiunea fiind pe vremea familiei de Medici... nu prea se punea accept pe viața umană). Personajul principal... ba îl uram, ba îl înțelegeam, era deplorabil. Se păstrează mentalitatea inchizitorilor din acele timpuri, fără concepțiile moderne cu care suntem obișnuiți astăzi, poate de aia e și așa surprinzător și diferit de romanele noi cu iz istoric, unde îți dai seama imediat că personajul principal nu se poartă, nu gândește și nu are aceleași principii ca ale oamenilor din epoca sa, ceea ce, deși te captivează, pentru că poți empatiza ușor cu protagonistul, îți și sugerează neverosimilul, mai ales în cărțile historical-romance. 

Cartea a avut mai mult „spus” decât „arătat” (nu mă deranjează asta de regulă, nu judec cărțile după criteriul ăsta pentru că nu are rost, dar aici s-a trecut ca Vodă prin lobodă, de parcă nu prea aveau importanță, și având în vedere că am petrecut capitole cu un anumit personaj... m-a făcut să mă întreb de ce se irosiseră capitole întregi cu el, dacă a avut o moarte de o propoziție și apoi dispare complet din peisaj...), peste unele întâmplări trecând rapid doar cu o mențiune... te-ai fi așteptat să aibă un mai mare impact, de vreme ce contituiau intriga faptelor, dar pentru că nu se insistă asupra lor, suspansul și tensiunea lipsesc. Nu o să dau spoilere, consider că e o carte care merită citită totuși.  

În „Taina inchizitorului” avem parte de un personaj complex: Angelo DeGrasso. Cred că cuvântul care îl descrie cel mai bine pe acest personaj e: ipocrit (și are și o doză mare de aroganță conferită de puterea rolului său de „Îngerul Negru al Inchiziției”). Nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile, de regulă vânarea ereticilor, și face tot posibilul ca victimele lui să nu mai aibă scăpare (pentru asta el minte, înșală și nu se sustrage de la nimic în vânătoarea sa, de aia are și un palmares impresionant de eretici arși pe rug), iar metodele de tortură... îl fac un personaj detestabil, care nu cunoaște mila și provoacă suferința doar pentru a-și arăta puterea de Mare Inchizitor. Te face să-ți cam dorești să i se întâmple ceva rău... dar și restul personajelor au veleități de personaje negative, așa că nu prea poți alege o anumită parte, doar citești să vezi unde ajunge acțiunea (la un moment dat mi-a dat vibe de Assassin Creed - ăla cu Roma). A fost o carte interesantă, mai ales că a pendulat între previzibil și imprevizibil și a reușit în cele din urmă să mă surprindă. Unele părți au fost destul de monotone, dar au fost și altele care mi-au lipit cartea de mână.

Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

 

Am auzit prima oară de cartea „În căutarea oii fantastice” dintr-un anime, „Tokyo Ghoul” ca să fiu mai precisă, și am căutat titlul și la bibliotecă, mai mult la plesneală, dar așa am dat peste autorul Haruki Murakami și am devenit fană a romanelor sale în adolescență. Spun în adolescență pentru că atunci cărțile lui aveau un farmec aparte, îmi plăcea combinația aceea de magic realism combinat cu echilibrul acela precar dintre real și absurd și vis, care, deși destul de ciudat, are totuși sens în cărțile lui Murakami și le face fascinante. E cam greu să încadrezi cărțile lui Murakami într-o anumită categorie, ele având elemente cam din toate, efectul per total fiind acela de bizar, dar un bizar care te tentează să afli mai multe și să te arunci în poveste fără să mai încerci să cauți firele logice și pur și simplu îl iei ca atare.

Cronica păsării-arc era cartea mea preferată de la Murakami, dar, totodată, cu ea am și încheiat pasiunea asta pentru cărțile acestui autor, pentru că, la fel ca în cazul Agathei Christie, odată ce citești mai multe te obișnuiești cu stilul și devine previzibil (da, chiar și la Murakami am observat câteva idei care se repetau mai mult sau mai puțin diferit în cărțile lui și n-am mai avut interesul de a citi alte cărți de la el, eram deja suprasaturată și nu mai găseam nimic nou la bizarul său). 

Au trecut ceva ani de la lecturarea acestui roman, dar ce mi-a rămas cel mai viu în memorie e scena cu soldatul în fântâna seacă din deșert, de fapt, cred că povestea veteranului de război m-a captivat cel mai mult la carte, restul acțiunii îmi e în ceață acum, deși mai țin minte detalii și o parte din personaje. Nu e o carte pe care aș reciti-o, poate doar părțile cu veteranul, de dragul nostalgiei. 

Războinicii Nilului - Wilbur Smith

 

Una dintre cărțile mele preferate cu acțiunea plasată în Egiptul antic. A fost chiar înainte de a citi Egipteanul de Mika Waltari, iar aceasta a fost Războinicii Nilului de Wilbur Smith.

Văzusem cu ceva timp în urmă la TV filmul „The Seventh Scroll”. Erau vreo trei părți, cred, și le așteptam cu sufletul la gură. Mi s-a părut foarte interesantă povestea, tot un gen ca Mumia, la film mă refer, cărțile sunt diferite, dar e unul din acele cazuri rare în care mi-au plăcut cam la fel de mult și cărțile și filmul. Când mă uitam pe lista actorilor de la finalul filmului, dădusem și peste faptul că se baza pe un roman al lui Wilbur Smith, The River God, și imediat mi-am notat titlul lui. Era prima oară când auzeam de el și, întâmplător sau nu, mi-a sărit în ochi la biblioteca județeană fix numele lui, la scurt timp după aceea, așa că am luat toată seria de trei romane de atunci: Războinicii Nilului, Ultimul papirus, Magul. Erau niște cărămizi, dar în mai puțin de două săptămâni le-am dat gata pe toate trei. Mi-au plăcut enorm și am mai căutat și restul cărților autorului, totuși, cu restul nu am avut același succes, nu au reușit să mă atragă și nici nu am avut răbdarea să le duc până la capăt, în schimb, inima mea a rămas la seria cu Taita.

Au mai apărut cu Taita și volume precum „Zeul deșertului” și „Faraonul”, și parcă mai erau vreo două, totuși, din punctul meu de vedere, acelea nu au farmecul primelor trei. Pentru mine, primele trei au fost grozave și își merită din plin popularitatea, restul... pur și simplu nu am rezonat cu povestea lor. La „Zeul deșertului” aveam impresia că pornisem a doua oară pe urmele Egipteanului lui Mika Waltari, dar cu niște prințese cam nesuferite la bord, iar în „Faraonul” se uitaseră detalii din volumele din urmă și un personaj mort era iar în viață.

În „Războinicii Nilului” îl întâlnim pe eruditul sclav eunuc Taita, servitorul unui nobil egiptean (nobilul era Mare Vizir), care e îndrăgostit de fiica stăpânului său, frumoasa Lostris. Aceasta captează inima bătrânului faraon, care o face regină, deși ea e îndrăgostită de Tanus, un războinic din armata faraonului. Deși e periculos, Taita își riscă viața pentru a-i ajuta pe cei doi tineri să se întâlnească, iar de aici aventura se ține lanț. Acum, să nu credeți că toată cartea e doar cu Taita care-i acoperă pe cei doi. Ceea ce reușește să surprindă de minune și să te capteze e și atmosfera misterioasă a acelor timpuri, cu luptele pentru tron și pentru apărarea Egiptului de hoardele de hicsoși, situația politică dintre regate și alte țări, și multe altele, plus o mare doză de aroganță a lui Taita (personal, nu m-a deranjat prea mult, a fost diferit de alte personaje atinse de modestie). Pe partea de documentare autorul a făcut o treabă excepțională și nu-i de mirare că a devenit un etalon cam pentru autorii și cititorii care sunt pasionați de Egiptul antic. După seria cu Taita de Wilbur Smith, am încercat romanele cu temă similară ale altor autori cunoscuți, de exemplu, Christian Jacq (de acesta am citit „Crima mumiei”, dar a fost destul de dezamăgitoare cartea și nu am mai luat altceva de acest autor, cu toate că are multe romane cu Egiptul antic, mult mai bune din ce am văzut prin recenzii, și mă tentează să mai încerc o serie de la el), dar până la „Egipteanul” de Mika Waltari și cărțile lui Paul Sussman, restul nu m-au cucerit. Wilbur Smith cu romanele „Războinicii Nilului” și „Ultimul papirus” a dat startul pasiunii mele pentru cărțile de aventuri și cum ștacheta era deja la cel mai înalt nivel, poate de aceea sunt așa pretențioasă acum în materie de romane. Dar sunt bucuroasă că am dat peste cărțile lui în liceu. Aceste două romane sunt unele dintre foarte puținele pe care le-aș mai reciti vreodată.

Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

Regele a murit - Ellery Queen (Ellery Queen Detective #23)

E a treia carte găsită la anticariat și apărută la noi din seria cu Ellery Queen și încă vânez și altele. 

Ellery și tatăl său iau masa când apartamentul le este invadat de mascați și cam sunt luați pe sus pe o insulă a bogaților Bendigo. Misterul se adâncește pe măsură ce Abel, unul dintre frații Bendigo, le spune celor doi Queen că fratele său, King, a primit o amenințare cu moartea și că vrea ca ei doi să afle cine anume era în spatele pericolului. Abel pare să aibă niște bănuieli, dar păstrează tăcerea, ceea ce îl face destul de suspicios.

Insula în sine e un mister, fiind un fel de fortăreață din Al Doilea Război Mondial, pe care frații Bendigo au preluat-o și o folosesc ca baza lor centrală. Ellery și inspectorul nu prea au mână liberă cu investigația... astfel că amenințarea, pe care King nici nu o luase în serios, fiind absolut sigur pe mecanismele sale de protecție, se adeverește.

A fost o carte bună, cu suspans, dar și cu părți care te lăsau să aduni detaliile pentru imaginea de ansamblu. Un mister detectivistic clasic.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) - Stefan Ahnhem

Am regăsit întâmplător cartea asta în bibliotecă și țin minte că a fost un cadou de la o bună prietenă (care mi-a dăruit o grămadă de alte cărți populare la momentul respectiv, din categoria thriller, ca să mă țină în pas cu noile apariții), dar mi-a luat ceva timp să-mi amintesc despre ce anume era. Ceea ce înseamnă că nu a fost prea memorabilă în cazul meu, dar îmi aminteam metodele de tortură. Mai văzusem ceva postări pe grupurile cu cărți de pe Facebook, cam tot pe atunci când era mega popular „Omul cu castane”, mulți lăudau seria cu Fabian Risk, dar curiozitatea mea nu mai e la fel de ușor de stârnit, după „Pacienta tăcută”.

Fabian Risk se mută cu soția și cu copiii lor în orașul său natal, odată cu începerea unui nou loc de muncă la Brigada de Omucideri. Deși se presupune că e în vacanță, abia se instalează în Helsingborg că și e chemat la datorie să investigheze un caz, care, întâmplător la o primă vedere, are ca victimă unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Fabian. Treptat, apar și cadavrele altor colegi, fiecare metodă de tortură de o cruzime ingenioassă și Fabian își dă seama că cineva îi vânează pe colegii săi, poate chiar și pe el.

Criminalul ăsta pare să fi fost o victimă și cam trezește simpatia, mai ales după ce vezi și ce i-au făcut cei pe care i-a ucis. Și ei și-au continuat viața fără să regrete sau măcar să-și amintească ce-au făcut. A fost victima bullyingului, în școală și chiar și după, și nici nu l-a ținut minte nimeni, aflând de el înainte de moarte, uneori nici atunci. Nu prea poți simți milă pentru victime, după ce afli ce au făcut. 

Cartea a fost publicată în 2013, iar la noi a apărut în 2018. Eu am primit-o prin 2022, când tema despre bullying îmi era deja arhicunoscută din filme, seriale, cărți, anime. Mi-a plăcut „Victimă fără chip” la momentul respectiv, nu în mod deosebit, dar a fost o carte destul de tristă, cu scene care se întâmplă mult prea des și în viața reală. Cu Fabian, în schimb, nu am prea avut răbdare. Dar e o carte interesantă.