Mireasă de sacrificiu - Ioana Mihaela Curaleț

 

De regulă, nu explic prea multe despre cărțile mele, pentru că fiecare cititor le poate percepe cum vrea, dar dacă tot am dat ceva din casă cu celelalte cărți, nu cred că ar trebui să o neglijez tocmai pe mireasa mea. Deși nu m-a întrebat nimeni, cam astea au fost întâmplările care au dus la „Mireasă de sacrificiu”.

Când mă apucasem de scris „Mireasă de sacrificiu” aveam în minte o legendă coreeană (Jangsanbeom - cea cu creatura similară unui tigru alb, care poate imita vocile celor dragi, de fapt, aveam eu ceva cu tigrul alb înainte de a afla despre această legendă, pentru că e și în mitologia chineză, în plus, scrisesem deja despre un tigru alb în „Lacul cu flori de lotus” și mă tenta o altă poveste cu acest animal), melodiile din animațiile de la Studio Ghibli, plus obsesia pentru melodia lui Meat Loaf „I'd do anything for love” (o ascultam de fiecare dată când scriam un nou capitol pentru că îmi dădea starea necesară să intru iar în poveste), terminasem de citit „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen și îmi cumpărasem „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”.

După ce citisem o carte de Jane Austen, căutasem tot mai multe cărți în genul acela, și le găsisem întâmplător la Auchan (încercasem de Jane Austen „Rațiune și simțire”, „Emma”, dar nu am reușit să le termin, acolo mi-au plăcut doar filmele). La Auchan erau colecțiile acelea cu „Iubiri de poveste” sau „Alma” parcă, și altele tot romance, majoritatea erau la 4-5 lei, maxim 8, și luasem o grămadă. De fapt, luam câte 4-6 deodată de câte ori mergeam pe acolo, până nu au mai fost apariții noi și deja nu îmi mai aminteam dacă aveam cartea aia sau nu (le rețineam după copertă, dar de la o vreme parcă toate mi se păreau la fel). Din toate cărțile acelea romantice, am reușit să citesc doar vreo 3-4, și prima țin minte că a fost „Dansul pasiunii” de Mary Jo Putney, urmată de „Bărbatul visurilor mele” și „O soție ascultătoare” (nu mai țin minte de cine sunt scrise astea, poate Elizabeth Hoyt?). Apoi m-am oprit. Cam toate urmau același fir narativ (evident, doar de aia e romance), dar în afară de tachinări, sărutări furate, interpretări greșite din partea îndrăgostiților, o mică trădare cu puțină aventură și, ocazional, el dând un pumn unui rival sau salvându-i onoarea într-un duel în care glonțul îl ratează la un fir de păr distanță, totul se termină cu bine și restul cărții și-o petrec în pat, șoptindu-și vorbe de dragoste și loialitate necondiționată, nimic altceva nu se prea întâmplă. Desigur că amândoi fac parte din lumea bună și se învârt numai printre cele mai de sus cercuri londoneze (ca element surprinzător, el poate fi un rebel provenit dintr-o familie de nobili decăzuți, care încearcă să se răzbune pe un vechi dușman și, tot adesea, acest dușman are o fiică minunată și da, amor vincit omnia în cele din urmă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți). 

După trei cărți simțeam că am un deja-vu. Acțiunea se repeta în toate, personajele erau perfecte fizic (femeile blonde sau roșcate, cu ochi albaștri sau verzi, minunate, doar vorbeau trei cuvinte sau apăreau în scenă și toți le considerau fermecătoare, deși pe mine nu mă convingeau cu nimic de minunăția lor, iar bărbații - toți erau sculpturi grecești, cu mușchi mari și tari pe toate părțile, mai ales în partea care conta cel mai mult pentru extraordinarele protagoniste, cu priviri pătrunzătoare de le făceau pe preafrumoasele nimfe să se topească apoi de dorul lor, iar ei se gândesc mereu la ele și la frumusețea lor nepereche, ce mai! dragoste la prima vedere), se certau și se împăcau în felul obișnuit, caracteristic iubirilor de poveste. N-am nimic cu ele, o dată sau de două ori merg, dar trei e deja prea mult. 

Ca o mică mare paranteză, în basmele citite, mereu prințesele sunt răpite și salvate pentru că-s frumoase și se luptă toți pentru mâna lor și tocmai de aceea mă cam enervează genul acela de personaj, care nu pare a oferi nimic altceva decât frumusețe. Când eram mică, bunica îmi citea ocazional din volumele cu „Povești nemuritoare” și tot dădeam peste povești în care fetele din sat erau mâncate de balauri și la urmă, când era rândul prințesei, era salvată de Făt-Frumos. De ce nu a venit niciun Făt-Frumos pentru fetele care erau fete de țărani și nu erau niște frumuseți, ci doar fete obișnuite? Numai frumoasele merită să fie fericite în povești? Și cele care voiau să aibă parte de fericirea frumoasei prințese erau considerate răutatea întruchipată și pedepsite cu moartea cel mai adesea, pentru că lui Făt-Frumos îi stă în gât și nu-i tihnește mâncarea dacă se însoară cu una care nu face regatele să se lupte între ele pentru frumusețea ei. Și închei paranteza, până nu ajung la nătărăii de zmei, care vor și ei prințese frumoase.

Cred că partea mea preferată la cărțile romance e cea de dinainte ca protagoniștii să ajungă în pat, pentru că atunci se dezvoltă relația lor și încep să se cunoască, și au și ceva aventuri care îi bagă în bucluc. 

Fiecare dintre aceste povești menționate mai sus m-a făcut să-mi doresc o altfel de poveste. Voiam o protagonistă de o frumusețe răvășitoare? Nu, pentru că el frumos, ea frumoasă, ar fi fost prea ușor să îi fac să se îndrăgostească și, în afară de frumusețe și elocvență, nu știam cu ce aș fi putut să o înzestrez pe protagonista mea ca să iasă din tiparele obișnuite, așa că nu i-am dat niciuna din calitățile întâlnite în romanele „studiate”, ci am încercat să fac exact opusul. Adevărul e că pe Joanne o voiam personajul malefic, dar... pe undeva m-am împiedicat și a ieșit... Joanne. Voiam un protagonist care să semene cu bărbatul visurilor mele? Categoric. Aici am făcut un compromis și a ieșit... Willem, care e departe de a fi bărbatul ideal, dar personajul ăla făcea doar ce voia el. Era tare neascultător. Oricum voiam să îl dau, el tot ca Willem ieșea , dar a ajuns să-mi fie drag de el (deși, între noi fie vorba, în varianta originală, Willem nu supraviețuia... întreg). 

Legat de titlu... era de fapt un titlu provizoriu, pentru că înainte de a scrie o carte nu pot începe dacă nu am ceva pe post de titlu, și titlurile astea provizorii cam rămân la mine, cu toate că nu intenționez să le fac permanente, doar se întâmplă... cam tot timpul în cazul meu. Căutam un titlu pentru o carte romance și am mers la tata să-i cer o părere, dar el se uita la filmul „Eroi de sacrificiu” și după ce îi vorbisem despre ce ar fi cartea, și el dăduse din cap ca și cum îmi dădea de înțeles că mă ascultă cu atenție, după jumătate de oră în care am bătut gura de pomană, tata întreabă senin: „Și pe mireasa asta când o omori?” Atunci, am inspirat adânc și am ieșit supărată afară, apoi m-am dus furioasă în camera mea și am scris titlul: Mireasă de sacrificiu.

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi?

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky ). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând).

The Exorcist - William Peter Blatty

 

Nu cred că „Exorcistul” de William Peter Blatty mai are nevoie de vreo prezentare, de vreme ce e deja arhicunoscut, dar probabil mulți dintre noi suntem familiarizați doar cu filmul. Și eu am văzut filmul prima oară și abia ani mai târziu am aflat că este și cartea. Pentru cei interesați, acum știu că sunt la mare căutare cărțile audio, iar pe YouTube există cartea citită chiar de autor. 

Dacă filmul a fost de-a dreptul terifiant, cartea e și mai și. „Exorcistul” începe destul de încet, dar apoi tensiunea și suspansul se acumulează, până nu mai poți lăsa cartea din mână și te trezești că e trecut de miezul nopții și ți se face frică să citești, dar cum oricum nu poți dormi, continui lectura până în zori.

Regan e o fetiță dulce și inocentă de 12 ani și ajungem să o cunoaștem pe ea, pe mama ei, Chris - care e o actriță de succes și director de film -, felul în care se poartă și interacționează cu ceilalți. Empatizăm cu ea și cu celelalte personaje, iar schimbarea ei treptată ni se pare fascinantă și terifiantă deopotrivă, pentru că o cunoaștem deja pe fetița aceea. Starea ei se înrăutățește treptat, dar nimeni nu se gândește la vreo posedare demonică, ci apelează la tratamente medicale până când acestea se dovedesc a fi fără niciun efect, iar ultima soluție rămasă e un exorcism.

Povestea e foarte complexă, la fel și relațiile dintre personaje, iar cartea abundă în scene înfricoșătoare care îți dau fiori și îți amplifică teama. Practic, o citești cu sufletul la gură și cu lumina aprinsă. Nu e de mirare că e una dintre cărțile devenite clasice printre iubitorii genului horror.

Cartea e bună, dar și filmul (originalul) se ridică la înălțimea așteptărilor, așadar, cu oricare ai începe, nu poți da greș (dacă ești fan horror mai ales). 

Incidents Around the House - Josh Malerman

 

Cartea asta am luat-o pentru că descrierea ei mi s-a părut interesantă și o grămadă de vloggări o ridicau în slăvi, plus că o tot vedeam recomandată cititorilor de horror pe Goodreads, iar asta mi-a ridicat mult așteptările. 

În „Incidents around the house”e vorba despre o fetiță de opt ani care are un monstru în dulap, „Other Mommy”, și în fiecare seară acesta iese și o întreabă pe Bela dacă îl poate primi în inima ei. Desigur, părinții ei cred că e vorba doar de un prieten imaginar inofensiv, până când Bela e rănită. Primele 180 și ceva de pagini cam au avut elemente de horror și monstrul mi-a dat fiori, deși povestea în partea aceea era destul de previzibilă mi-a plăcut, dar restul de pagini mi-au dat impresia că autorul urmărea doar să atingă un anumit număr de cuvinte și au fost o grămadă de repetiții, încât voiam să renunț la carte, dar apoi am terminat-o pentru că îmi părea rău de investiția mea și de faptul că deja îmi pierdusem timpul cu 200 de pagini din ea.

Stilul e unic pentru mine, pentru că romanul e din perspectiva fetiței de opt ani (mai sunt cărți din perspectivele unor copii, dar eu nu le-am prea dat târcoale, iar după asta cred că o să le evit mult și bine), iar uneori nici nu îmi dădeam seama cine vorbește (cred că și autorul și-a dat seama de asta pentru că spre final dădea indicii despre cine vorbea). A avut câteva scene care se apropiau puțin de horror, dar în rest acțiunea se tot repeta. Adulții se certau, vorbeau, mâncau, petreceau, dormeau, iar fetița repeta tot aceleași fraze din nou și din nou (la început nu mă deranja, dimpotrivă, amplifica acel sentiment de neliniște legat de inocența cu care trata ea monstrul, nefiind conștientă de pericol, dar apoi devenise enervant pentru că nu mai era legat de prezența tot mai pregnantă a monstrului, ci de chestii banale, ca mâncatul de pildă sau uitatul pe geam, sau fetița care pretindea că doarme și adulții îi spuneau toate secretele și ce aveau pe suflet, deși aceste lucruri se presupunea că nu avea voie să le audă Bela, și poate te lași păcălit o dată, de două ori, dar de fiecare dată e deja exagerat, la un moment dat chiar îmi pierdusem răbdarea cu un capitol în care repetiția lui „we tried” nu se mai sfârșea, toată familia Belei, inclusiv Bela, mi-a devenit antipatică). De asemenea, dacă nu mi se dădea în descriere că fata are 8 ani, eu mai mult de 5 nu i-aș fi dat. Povestea în sine nu se centrează pe salvarea fetiței de entitatea demonică (de fapt, nu aflăm mai nimic concret despre ea), ci mai degrabă pe drama din viața părinților ei (care a fost de-a dreptul banală și plictisitoare), pentru că familia tot fuge să se ascundă prin case străine și acolo ba se ceartă, ba dau semne că se înțeleg, ba se ceartă iarăși și au monologuri interminabile cu fetița „adormită”. A avut un element care mi-a trezit brusc interesul, dar autorul l-a ignorat imediat după aceea și asta a fost tot cu acel detaliu. 

Iar finalul cărții... confuz, repetitiv, dezamăgitor. Se tot vorbea de pierderea inocenței, dar la câte a auzit copila asta numai pretinzând că doarme de la părinții ei... uriașul monolog al mamei de la urmă nu ar fi fost nimic nou pe care Bela să nu îl fi auzit deja o dată, mai pe la începutul cărții, când maică-sa îi face deja acea confesiune, într-o formă mai scurtă, dar mesajul era destul de clar chiar și pentru fetița de 8 ani. Totuși, pe Bela o afectează abia destăinuirea de la urmă... 

Într-o oarecare măsură, eram curioasă în privința cărților lui Josh Malerman, pentru că e autorul unor bestsellere ca „Malorie” și „Bird Box”, dar după cartea asta, îmi dau seama că nu rezonez cu acest autor. Dacă nu ești de regulă cititor de horror, sau măcar unul ocazional, atunci cred că „Incidents around the house” te-ar putea speria puțin, dar pentru cei care au mai multă experiență cu acest gen literar nu o pot recomanda.

Poirot și cu mine - David Suchet

 

Atunci când mă gândesc la Hercule Poirot, celebrul detectiv creat de Agatha Christie, singurul pe care mi-l pot imagina în acest rol e David Suchet, poate și pentru că văzusem serialele cu el când eram mică și le așteptam cu nerăbdare, înainte să fi citit vreuna din cărțile autoarei. Când am citit, eventual, o carte cu Poirot, imaginea mea despre el era deja formată.

Cartea e plină de detalii despre cum a ajuns David Suchet să joace rolul lui Poirot și despre seriozitatea lui în a da viață acestui personaj, dorindu-și să-l reprezinte cât mai fidel, pe cât posibil așa cum și-l imaginase însăși Agatha Christie. 

Fiind un perfecționist, de cum a aflat că a primit rolul s-a apucat să citească cărțile cu Poirot și și-a făcut o listă cu trăsăturile acestui detectiv pentru a-și intra în rol. Cu mult înainte de filmări, el deja se gândea la Poirot, la cum ar merge Poirot, cum ar vorbi Poirot, ce maniere ar avea Poirot, cum s-ar îmbrăca Poirot, cu alte cuvinte, devenea Poirot, fiind atent la toate detaliile pe care și le notase din cărțile Agathei Christie. Uneori a devenit puțin repetitiv, dar nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă, am văzut cât de mult a muncit pentru acest rol și cât de serios l-a tratat, făcându-l de-a dreptul memorabil.

Prezintă și detalii din culisele serialului Poirot, plus grijile cu care se confrunta în acea perioadă. Își luase o casă și se gândea cum să-și întrețină familia, mai ales când nu știa încă dacă va mai avea parte de un nou sezon ca Poirot sau dacă îi va plăcea publicului, iar un actor care nu e contactat pentru un rol începe să se gândească deja la „pensionare”.

David Suchet dă detalii despre locurile și clădirile în care au fost filmate unele episoade, cât s-a cheltuit, ce recuzită a avut, cu ce actori a jucat, programul lui de lucru, greutățile întâmpinate pe parcurs, recomandări de filme și multe altele. 

De regulă nu citesc biografii, dar asta e una dintre excepții pentru mine, căci am descoperit mai multe despre Poirot și serialul copilăriei mele, ceea ce m-a făcut să-l văd cu alți ochi și să-l respect și mai mult pe David Suchet. E rar acum să vezi un actor care să se dedice într-atât de mult unui rol, poate tocmai de aceea l-a interpretat extraordinar, astfel încât acum Poirot a devenit sinonim cu David Suchet. Actorul reușește să-și pună viața pe hârtie cu sinceritate și naturalețe, fără a avea pretenții de scriitor. de aceea e așa ușor să îl simpatizezi și să îl asculți. Când citeam, vocea din mintea mea era cea a lui Poirot. E o carte pe care o recomand celor care au îndrăgit serialul „Poirot” și a iubitorilor romanelor Agathei Christie.

De asemenea, am apreciat că la fiecare capitol, actorul povestește unele episoade, reamintindu-ne despre ce era vorba în ele, dar fără a da spoilere, ci destul cât să stârnească curiozitatea. Ce episoade i-au plăcut și a simțit că l-a adus pe Poirot în ochii publicului sau de care episoade nu e în totalitate mulțumit pentru că nu și-a arătat calitățile de actor. Unele părți au fost destul de amuzante, cum ar fi aceea în care a început să meargă ca Poirot cu o monedă între fese și se străduia să nu o scape. 

Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.