Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, zeități legende, împărați, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Eight Cases of Jane - Ryan J. Powell

O carte destul de scurtă, care mi-a atras atenția după ce a fost lăudată de o booktuberiță foarte populară. Totuși, în ciuda recenziilor bune, mie mi s-a părut extrem de slabă. În plus, e un exemplu de scriere dintre om și IA, și părțile cu IA se văd de la o poștă, mai cu perdea la început, apoi paragrafe întregi. Chiar mă întreb dacă booktuberii ăștia, care se presupune că citesc sute de cărți pe an și vreo zece pe săptămână, nu și-au dat seama de ceva atât de evident, de laudă cartea asta și măresc popularitatea unui robot. E destul să citești vreo trei-patru povești scrise cu IA și o să-ți dai seama ce fraze folosește de fiecare dată, ce metafore împopoțonate care sună bine și profund la o primă impresie, dar când le recitești cu atenție îți dai seama că sunt lipsite de sens, bagă în text, sau de alea vechi arhicunoscute: aia cu „a testament of something”, „a tapestry of something” - astea au devenit ceva tipic IA, sau un set de adjective care se termină cu „and something more/darker/primitive...”, „searing pain”, „trapping oneself in someone's cruel puppetry”, „a sense of foreboding uncertainty”, „a stark reminder of the...” sunt mai multe exemple, dar deja nu are rost să insist asupra lor, de vreme ce atunci când dau peste ele, pur și simplu renunț la poveste. Din punctul meu de vedere, „cărțile” scrise cu IA în câteva minute sunt o batjocură la adresa autorilor care muncesc cu adevărat la cărțile lor. La „Eight cases of Jane” nu am renunțat, dar asta a fost excepția pentru că, la început, în primele capitole nu eram sigură de folosirea IA, erau câteva cuvinte și parafrazări destul de scurte care sugerau că ar fi vorba de IA, dar apoi se revenea la stilul de dinainte și fiind și scurte îmi ziceam că nu e cazul să dau vina pe IA, că poate o fi doar o coincidență, apoi am dat peste fragmente care au risipit orice îndoială:

„It was as if she dared me to delve deeper into her psyche and unravel the complexities of her thoughts and emotions. At that moment, the silence between us held a palpable tension, full of unspoken truths and unexplored revelations.”

„Taking it in her hand, she made her way to the window, the cigarette dangling from her lips as she lit it with practiced ease. Blowing out a plume of smoke, she watched intently as it billowed and spread across the glass, its wisps mirroring the cascade of snow melting down the window from the warmth inside. At that moment, her actions seemed to echo the tempest raging both within and without, a silent testament to the turmoil that churned beneath her composed exterior.”

Iar de aici încolo, cam de la capitolul patru, IA nu mai e folosit cu perdea, ci e prezent cam la tot pasul până la finalul cărții.

Detaliile în „Eight cases of Jane” sunt repetitive, și nu mă refer la partea cu tocănița, sunt fragmente care se repetă, dar sub altă formulare, însă păstrează părți comune, mai ales adjective și exprimări metaforice. În plus, sunt detalii din poveste uitate sau care nu au niciun sens (ca de exemplu cazul cu înecatul, apoi, Jane e o ucigașă, dar se plimbă în biroul doctorului ca la ea acasă, unde mai pui că, tipic IA, personajul ei se apropie de el și îl tachinează cu diverse atingeri jucăușe... la partea cu crimele s-a vrut a fi ceva șocant, dar cu personaje de carton, efectul a fost teatral și nerealisit, la fel ca dialogurile în unele părți, cu detalii care sunt temperate totuși, în funcție de sensibilități).

Ideea de la care a pornit a fost destul de interesantă totuși, promitea un thriller bun, dar fără un autor adevărat care să lucreze cu adevărat la ea, a rămas doar atât, o idee interesantă cu o execuție teribilă. Cu asta m-am lecuit și de booktuberi populari și de recomandările lor.

Ring 1 - Cercul de Koji Suzuki

 

Cred că toată lumea a auzit de filmul „The Ring” și de fantoma, Sadako, care iese din televizor. S-au făcut o grămadă de filme despre Sadako, de la originile ei, prequel, sequel, lupta ei cu alte entități celebre (de exemplu, cu Kayako din Ju-on: The Grudge, cu Hikiko-san, cu Bunshinsaba), a inspirat anime, manga, ba chiar și parodii (cred că un film din seria „Comedie de groază” parodia The Ring). Uneori, e rea, răzbunătoare și ucide, alteori,  e privită ca un salvator... în filme mă refer, pentru că încă se mai fac și tot apar versiuni noi care adaugă detalii legendei. Oricum ar fi, Sadako e extrem de populară.

Ring de Koji Suzuki a apărut prin 1991, dar succesul a venit cu adevărat după filmul din 1998 (parcă atunci a apărut primul), apoi au urmat și restul filmelor, iar prin 2003 a apărut și versiunea americană, care are trei filme în serie.

Cât despre carte, pur și simplu am devorat-o. Personajele nu sunt prea plăcubile, cu toate că le poți înțelege pe fiecare în parte, dar povestea în sine te ține cu sufletul la gură și îți creează o stare de neliniște, mai ales când mereu ai sentimentul că acțiunile personajelor și uneori și gândurile lor sunt ghidate de o entitate nevăzută, ale cărei motive nu le sunt cunoscute decât când e prea târziu (procedeul ăsta l-am folosit și eu în „Recviem pentru umbre”, deși pe atunci nu știam de cartea acestui autor).

Filmele au eliminat o parte din detalii, au adaptat povestea, și le-a reușit, mi-au plăcut mult și acelea, dar cartea e mai amplă, atmosfera mai sumbră și apăsătoare, nu neapărat horror (cartea nu mi s-a părut deloc horror, mai mult munca unor detectivi amatori, care au un termen-limită de a descoperi un „descântec”, altfel vor avea aceeași soartă ca a celor patru tineri care muriseră în aceeași noapte în circumstanțe bizare). 

Nu e de mirare că a devenit așa populară. Dacă mă luam după recenzii, aș fi renunțat la o carte bună. De regulă, dacă mă intrigă blurb-ul unei cărți o iau fără să țin cont de părerile altora, dar mai am uneori momente în care mă mai uit ocazional la acele recenzii negative, atunci când sunt nesigură dacă vreau sau nu să cumpăr o carte, iar la asta părerile erau împărțite. Unora le plăcuse, alții renunțaseră la carte ca să scrie un eseu despre feminism și masculinitatea toxică, doar pentru că ajunseseră la partea în care protagonistul Asakawa se gândise că și-ar dori uneori ca soția lui să tacă... iar asta mi se pare deja stupid. 

Desigur, erau unii care ziceau că protagonistul se poartă îngrozitor cu soția sa și, evident, îmi tăiaseră elanul și mă gândeam că o bătea sau cine știe ce alte violențe suferea femeia aia, apoi am citit cartea și am văzut cât de exagerate erau recenziile alea, când am dat doar peste un bărbat tipic care își întreține familia, cam obsedat el de muncă, dar de altfel nu era un soț sau un tată rău, deși gândurile sale nu erau totdeauna inocente - e o scenă în care vede o femeie frumoasă și și-o imaginează goală și ceva mai mult, dar e doar atunci când o vede pentru prima dată și atât, în restul cărții nici nu îi mai acordă vreo atenție, decât la final, când vorbește cu ea despre decesul unui prieten și atunci nu e nimic sexual la intențiile și gândurile lui -, el chiar își iubea sincer familia, iar soția lui era casnică și se ocupa cu creșterea copilului lor.

Cititul unei povești e la fel ca mirosirea unui parfum, fiecare va înțelege altceva și nu poate fi pentru toate gusturile; cred că fix recenzia aceea m-a făcut să iau cartea și mă bucur că am făcut-o. Cred că nu îți poți da seama dacă îți va plăcea sau nu o carte doar pe baza unor recenzii, indiferent cât de bune sau rele ar fi ele, fie că sunt ale străinilor sau prietenilor, toate sunt subiective. În cazul lui Ring, după ce am terminat de citit cartea, mi-am amintit recenziile citite și m-am întrebat dacă am citit și eu aceeași carte ca ei, de vreme ce am avut păreri complet diferite și am înțeles cu totul altceva, față de ce impresie au avut acei cititori.

Cartea e destul de similară cu filmul, deci cam știi la ce să te aștepți, dar am aflat mai multe despre Sadako și familia ei și povestea per total a fost interesantă, chiar și părțile cu Asakawa și Riuji. 

Povestea începe cu moartea suspectă a unor tineri, iar un jurnalist pornește pe urmele acestui caz după ce nepoata lui este una dintre victime și descoperă datorită unui taximetrist că s-ar putea să nu fie un caz izolat. Mirosind un caz de impact, Asakawa descoperă eventual unde au stat acei tineri împreună ca să contracteze blestemul. Da, e vorba de o cabană la munte, la fel ca în filme, și tot acolo vede și el caseta și deja nu mai încape vorba să o ia drept o glumă proastă, pentru că deja au fost patru victime. 

Aici s-a insistat puțin mai mult pe puterile lui Sadako. De exemplu, la trupa de teatru, Arima o vede pe Sadako aprinzând televizorul (în perioada aceea televizorul era o raritate) și imaginile de pe el clipeau, dar televizorul nu era băgat în priză, deci ea putea face asta și în viață, în filme nu au arătat prea multe despre puterile ei, doar în al doilea cred, cel japonez. Sadako zâmbea. În acea seară, Shigemori, fondatorul teatrului bea și zice că va lua cu asalt apartamentul lui Sadako, dar a doua zi apare la muncă și moare de stop cardiac (la fel ca victimele care au văzut caseta) pe scaun, părea că doarme. Nu se știe ce s-a întâmplat între Shigemori și Sadako, dar se află că ea poate ucide pe cineva fără urme. După aceea, Sadako demisionează de la trupa de teatru, la mai puțin de un an de la alăturarea ei în trupă, deși Arima zicea că ea avea un instinct actoricesc peste medie.

Tot așa, ni se spune mai multe despre mama ei. De fapt, Sadako și mama ei sunt descrise de alte personaje cu care interacționează Asakawa, iar despre mama ei află de la un bătrân de pe insula unde copilărise ea. Bătrânul Genji și Shizuko, mama lui Sadako, aveau o poveste de dragoste, dar apoi puterile lui Shizuko apar după ce ei recuperează din mare statuia ascetului, pe care soldații din trupele de ocupație o aruncaseră în mare. Este vorba de statuia unui călugăr, despre care legenda spunea că era stăpânul zeilor și al demonilor, iar Genji crede că puterile ei misterioase sunt legate de ocean și de luna plină. Shizuko pleacă de pe insulă și nu mai revine decât trei ani mai târziu, ca să dea naștere unei fetițe, apoi pleacă din nou la iubitul ei, unde începe o serie de evenimente nefericite pentru ea.

Pe parcurs, cartea crește în intensitate și suspans, mai ales la final. Acolo mi-am amintit de un film sau un serial... nu mai știu cum se chema... poate Blood Ties, cu detectiva aceea care orbea și vampirul? Nu sunt sigură, dar era o scenă în care era vorba despre un criminal fantomatic și acesta putea strânge organele victimei, țintea inima, iar la autopsie medicul găsea amprentele unui mort pe inima victimei... Cert e că voi căuta și celelalte volume din seria Ring. 

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Three - Tara A. Devlin

 

Din păcate, volumul acesta nu a fost prea interesant. Mi s-a părut cel mai slab din serie. A avut prea puține povești noi și multe au fost repetitive (nu doar povești similare, ci și capitole în care se repetă aceeași idee de mai multe ori). O grămadă de bunicuțe care bântuie toalete (japonezii au o grămadă de povești cu creaturi în toaletă, cam aglomerat locul ăla la ei) și povești americane și nu numai, dar deja foarte cunoscute (iar la multe s-au făcut și filme), transpuse în spațiul japonez.

Singurul capitol care a fost cât de cât înfricoșător și interesant mi s-a părut acela cu ronțăitorul de oase. Informațiile nu sunt strict valabile doar pentru Japonia, pentru că oamenii au crezut dintotdeauna că oasele umane și nu numai, au proprietăți medicinale. În Japonia, mai ales pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sărăcia și boala erau pretutindeni așa că oamenii și-au îndreptat atenția spre medicina populară pentru a-și trata bolile. Existau numeroase zvonuri că oasele erau foarte eficiente în bolile cauzate de bombele atomice, astfel că mulți oameni dădeau iama prin cimitire, căutând oase. (Și la noi era un ritual prin care cei afectați de vreun strigoi, mergeau la mormântul celui bănuit a fi strigoi și îi tăiau capul, apoi îi scoteau inima și o ardeau, iar cenușa ei era consumată de cei afectați de strigoi - mai multe despre asta puteți afla în cărțile „Mitologia românească”de Romulus Vulcănescu, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke, sau „Întoarcerea lui Dracula” de Dan-Silviu Boerescu.) În trecut, și mumiile erau considerate medicamente miraculoase și comercializate. Nobilii englezi și nu numai, purtau asemenea rămășițe ca amulete și credeau că alungă epidemiile și bolile, fiind consumate când se considera că era nevoie.

Și „Suicide Song” a fost interesantă, dar acolo îmi venea constant în minte filmul coreean White: The Melody of Curse și nu numai, e o idee destul de populară, și în Smile 2 parcă a fost folosită.

Din „Kobun Incident” am aflat mai multe despre cum sunt alese numele erelor când vine un nou împărat pe tronul japonez. „White Soarer” cred că a fost și inspirația unuia dintre cazurile din animeul „Detective Conan” (îl menționez destul de des acest anime, dar e unul dintre preferatele mele, încă de când se difuza pe Animax).

Per total, seria Toshiden e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre cultura, legendele urbane și folclorul Japonei, unele tradiții, obiceiuri, superstiții, zicători etc.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Two - Tara A. Devlin

 

Al doilea volum din seria „Toshiden” de Tara A. Devlin parcă nu a avut același farmec ca primul, dar tot mi-a plăcut, cu toate că a avut și părți nu așa interesante pentru mine și partea horror a cam lipsit. De data asta au fost câteva legende pe care nu le știam și am aflat și lucruri interesante despre caracterele kanji, mai ales cel care formează cuvântul „drum”.

Despre „bunica turbo” știam dintr-un film japonez care prezenta niște legende urbane și mi s-a părut atunci o porcărie, așa că renunțasem la el după primele minute, dar am fost surprinsă că „bunica turbo” chiar e o legendă urbană japoneză. Despre Sukima-onna auzisem numele din animeul „Mairimashita Iruma-kun”, când Clara spune mereu asta la finalul unui episod, dar nu știam atunci semnificația ei. 

Câinele cu față umană apare chiar în primul episod din animeul „Ghost Stories”. Alte povești sunt un fel de versiune alternativă a celor din primul volum, așa că nu prea m-au impresionat, de fapt, cred că versiunile astea puteau fi menționate în primul volum. 

Alte povești le mai auzisem deja sub alte denumiri, mai ales că multe sunt populare și în alte țări. Despre „Mysterious Sticker” (stickerul misterious)... cred că văzusem un film coreean cu aceeași idee, despre o femeie răpită care evadează din casa în care era ținută temporar și când se ascunde de răpitorul care o caută, vede un sticker lipit de un ghiveci parcă, iar niște ofițeri o să caute mai multe despre acel sticker. Despre „Car Guillotine” (mașina ghilotină)... un episod pe tema asta a fost și în Detective Conan. 

Cel mai interesant mi s-a părut capitolul cu înțelesul din spatele kanji-ului „drum”, cum am zis și mai sus, care are radicalul din „avans” alături de kanji-ul pentru „cap”. În China antică era un lucru obișnuit ca oamenii să taie capetele străinilor sau dușmanilor și să înainteze pe un drum purtând capul în mâini, deoarece se credea că acel cap va curăța calea și îl va proteja pe purtător de rău. Conform unor legende, aceste capete erau de fapt îngropate de o parte a drumului care conducea spre teritoriul cuiva, deoarece se credea că vor opri inamicii să atace. Alte legende menționează că aceste capete erau purtate ca niște lanterne, pentru a elimina răul dintr-o zonă.

Un alt capitol interesant a fost și „Mamushi Zake”. Probabil ați văzut ceva filme în care niște protagoniști intră într-un bar și acolo, printre tot felul de sticle, există și una care e mai bondoacă și are un șarpe în ea. Cam despre asta e și Mamushi Zake. Mamushi e o viperă japoneză extrem de veninoasă, dar din care sunt făcute multe rețete medicinale, ba chiar și băuturi. În unele cazuri, mamushi e folosit împreună cu shochu japonez, pentru a face mamushi zake, dar șarpele e deja mort în acest procedeu. Totuși, aici se povestește despre un om care a pus un șarpe viu la murat în alcool, iar după câteva luni, când a deschis sticla, șarpele a sărit și l-a mușcat, iar omul a murit. Aparent, acești șerpi pot trăi și până la jumătate de an fără apă și mâncare... Capitolul ăsta mi-a adus aminte de un episod din serialul coreean „Partners for Justice”, unde un tip a înscenat un asasinat folosind mușcătura unui șarpe dintr-o băutură (e chiar interesant serialul).

Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.