Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends Vol. 1 - Tara A. Devlin

 

Când vine vorba de legende urbane japoneze sunt deja familiarizată cu marea lor majoritate, pe multe le știam din adolescență, din anime și manga în special (animeul Ghost Stories le prezintă pe cele mai populare, și mai este și seria Yamishibai, Jigoku Shoujo și altele), iar recent e și canalul de YouTube al lui Megan: Beauty and the Beasts care prezintă câteva, de acolo aflasem de Hitori Kakurenbo. Eh, ideea e că nu mai aveam nevoie de altă carte despre legende urbane... de aia am luat toate trei volumele și ceva în plus, dar nu regret, au fost multe noi pentru mine și aprofundate, autoarea a redat, pe cât posibil, și originile acelor legende.

Nu o să insist asupra celor foarte cunoscute ca Mary-san, Kuchisake-onna, Teketeke, Hanako-san, sau cea cu satul Sugisawa, în schimb, am avut o surpriză cu Cow's Head  (Capul de vacă). Pe moment, nu mi-am dat seama de ce mi se tot învârtea prin cap povestea cu capul de vacă, în fond, nu părea nimic deosebit la ea, până am ajuns la partea cu satul care suferea de foamete și trecuse la canibalism. La început, mâncau doar carnea celor morți, dar apoi au început să-i vâneze pe cei care erau prea slabi pentru a se apăra, și ca să treacă peste sentimentul de vină, le puneau cranii de vacă pentru a le fi mai ușor să-i ucidă. 

(Ca o paranteză la povestea cu capul de vacă, o poveste similară am auzit și eu de la bunica, pe care o auzise și ea când era mică în perioada războaielor, despre oameni care trecuseră la canibalism din cauza foametei și a soldaților străini care mărșăluiau prin sate și îi lăsau fără mâncare, iar cei care voiau să supraviețuiască făceau ceva de neimaginat, mai ales părinții, doar că pe mormintele celor care sfârșeau astfel, erau puse cranii de cal. Ăsta era elementul comun care mi-a atras atenția. În mitologia asiatică se spune că vitele conduc sufletele celor morți în lumea de dincolo, deci se cam înțelege de ce ar alege cranii de vacă. La români cred că are legătură cu caii infernali sau Cavalerul Tracic, care era legat și de morți din câte îmi amintesc. Poate fără legătură, dar în poveștile populare românești vechi Făt-Frumos e sfătuit să ia calul din tinerețe al tatălui său, căci doar acesta îl poate ajuta, așa cum a făcut în trecut și cu tatăl său, deci fiul merge pe urmele tatălui și întâmplările se repetă, totuși, de câteva ori am întâlnit ca Făt-Frumos să caute calul năzdrăvan și acesta e doar un craniu de cal care îi vorbește și îl povățuiește ce să facă ca să-l invoce cum era el în trecut, sau îi apare ca un craniu întâi și cere să fie hrănit cu jăratec de câteva ori, până să se transforme. Fiind năzdrăvan, calul știe ce se va petrece cu eroul său, dar el dă de înțeles că lucrurile s-au petrecut cam la fel și în trecut... l-aș compara cu un spirit care răspunde chemării și și-a păstrat amintirile trecutului, iar calul năzdrăvan face de cele mai multe ori toată treaba, iar Făt-Frumos e doar un om obișnuit care se alege cu o Ileană Cosânzeană și cu o împărăție, iar calul fie trăiește cu mâncare din belșug, fie dispare și nu se mai aude nimic de el, până iarăși apare la nevoie pentru fiul lui Făt-Frumos... care e și el pus la încercare de tatăl său și tot așa... poveștile astea sunt ciclice, ce au trăit strămoșii lui, trăiește și noul prâslea.)

De asemenea, am aflat lucruri interesante despre animațiile de la Studio Ghibli: Spirited Away și My Neighbour Totoro (acesta cică are la bază un caz de crimă). 

Spirited Away e despre o tânără care e forțată să se prostitueze pentru a plăti păcatele părinților ei. Pentru a-și salva părinții transformați în porci, Chihiro începe să lucreze ca o yuna (yuna erau femei din Perioada Edo care lucrau la băile publice și ajutau clienții bărbați să se spele, să-și tundă părul și tot așa, dar ele erau și prostituate; lui Chihiro i se dă numele de Sen când începe să lucreze la Aburaya, ceea ce era o practică comună printre femeile din Perioada Edo, luându-și un nume nou când lucrau ca prostituate).

Oricum, mi-a plăcut acest volum și sunt curioasă și de celelalte două. 

Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories - Darcy Coates

 După ce am citit „Ghost Camera” de Darcy Coates, am fost curioasă să citesc și altceva de această autoare, dar nu prea aveam starea necesară să încep un roman (am de la ea cu case bântuite, dar deja mai începusem câteva cu tema asta și le cam abandonasem după câteva capitole), așa că am ales o colecție de povestiri scurte.

Nu pot spune că am fost prea impresionată de aceste povești, având în vedere că eu deja eram familiarizată cu poveștile de groază cu idei similare pe care le mai citisem și în alte părți, de exemplu, povestirea „99 Messages”  e foarte asemănătoare cu legenda urbană japoneză Mary-san, care e deja extrem de cunoscută (despre păpușa care tot telefona ca să anunțe victima unde se afla, și cu fiecare telefon era tot mai aproape de casa acesteia). 

 În antologia asta, mare parte dintre povești sunt bune, au elemente de suspans, o atmosferă apăsătoare, desigur, mai sunt și ceva excepții (cele foarte scurte unde nu s-au putut contura elementele de groază și au fost dezamăgitoare, fie din cauza finalului, fie pentru că erau tărăgănate și elementul horror apare din senin la urmă și ai impresia că ai pierdut timpul degeaba cu acea povestire), pentru a avea efectul acela de groază cred că ar fi indicat să fie citite noaptea, când ești singur acasă. Unele au fost și extrem de predictibile, cum ar fi „Angel of Mercy”, „Doll”, „The Resident”, „Ghost Town”, „Room for Rent”, „Snow Hunting”, „Witch's Book”, „Diagen”, „Wax Museum”, „Woman in the Morgue” și altele – sunt idei care au fost folosite foarte des, și prin filme, și prin cărți.

Multe povești au și avut finalul asemănător sau terminat ca în plop. La unele aș fi vrut să aflu mai multe, un astfel de exemplu e „Those Who Live in the Woods” (cred că asta a fost cea mai înfricoșătoare poveste din carte pentru mine, alături de „Magpie Girl”, „Radio”, „Sixth Floor”„Death Follows”, „Music Box” - asta mi-a amintit oarecum de filmul acela cu un jack-in-the-box combinat cu ceva Freddy Krueger, „Abandoned” - mi s-a părut o inspirație după cazul The Dyatlov Pass, „Bogrot” - asta mi-a amintit de o poveste auzită pe canalul lui Mr. Ballen, cu câinele ăla care s-a ținut după o mașină prin deșert și teroriza familia imitându-le glasurile, „Skin House” - aici mă tot gândeam la Ed Gein, criminalul care făcea obiecte de uz casnic din pielea, oasele victimelor sale).

Câteva povești mi-au amintit de filme: „The Sightless” – A quiet place, „Snowbound” - The Howl, „Growth” - la asta mi-a venit în minte episodul ăla din serialul cu Hannibal, cu criminalul care creștea ciuperci din victimele sale încă vii... „Quarantine” - Alien + The Thaw, „Doll” - ceva voodoo inversat + Hitori Kakurenbo (ritualul japonez) + Deadly Silence (filmul cu bătrâna ventriloc și păpușa aia sinistră). Cel puțin, asta îmi venea mie în minte când citeam.

Per total, poveștile sunt bune, nu memorabile, mai ales dacă nu citești (sau te uiți) de regulă thrillere cu horror, antologia asta e numai bună să te familiarizezi cu genul. Am citit-o mai greu, pentru că mă tot opream după câteva povești (câteva dintre ele chiar mi s-au părut a fi interconectate), dar mi-a plăcut și o reluam când aveam chef de o lectură scurtă. Mai am și alte cărți de Darcy Coates, dar cred că pentru moment o să iau o pauză, altfel nu o să le pot aprecia după suprasaturarea cu povești de groază pe care le-am citit recent.

Măcelarul din mlaștină - Alaina Urquhart

 

E destul de evident de ce m-a atras titlul cărții, dar am regretat că am luat-o chiar de la primul capitol. De fapt, autoarea are canalul acela: Morbid: A True Crime Podcast  pe YT și văzusem câteva episoade și mi s-au părut interesante, dar cartea a fost dezamăgitoare. 

Am terminat cartea cu greutate, pur și simplu nu avea nimic care să-mi mențină interesul: nici acțiunea, nici personajele. Putea să se întâmple orice acolo și tot indiferent îmi era. Probabil mi-a ajuns tema asta cu personaje care lucrează în domeniul medicinii legale de la Kathy Reichs și Patricia Cornwell. La cartea asta însă, am avut și un oarecare deja vu, mai citisem o carte cu o polițistă care știa multe despre criminalii în serie (ideea a fost folosită extrem de mult) și era singura care vedea detaliile importante... am renunțat și la cartea aceea, după ce am observat că autoarea uitase detalii și se contrazicea la câteva pagini distanță (am uitat cum se chema cartea aceea, deși începuse interesant, după 2 capitole îmi pierdusem răbdarea).

Nici stilul nu m-a convins. Are propoziții de alea foarte scurte folosite foarte des, care pe mine mă enervează, și o grămadă de repetiții. În plus, sunt unele descrieri excesive la lucruri simple și lipsa descrierilor la chestii ce țineau de intrigă. Iar în privința criminalului... mai bine mă opresc aici. Cartea chiar mi-a dat acel vibe ca la „Cartea morților” de Patricia Cornwell pe alocuri (cred că e ultima oară când aleg o carte cu un personaj autopsier... era să zic că nu, dar brusc mi-am amintit că și la romanele lui Tess Gerritsen am renunțat la volumul cu Isla ceva... i-am uitat numele și ei, dar era tot autopsier și ea - bine, cred că aceea ar fi mers, poate o reiau de unde am rămas).

„Măcelarul din mlaștină” e o carte destul de scurtă, așa că nu aș vrea să dau spoilere, e destul să spun că pentru mine nu a mers și că acele întorsături de situație, mai ales marele twist, nu prea au avut sens. Finalul a fost ca în pom, dar nici nu am curiozitatea să citesc următoarea carte din serie. Rămân la podcast.

Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.

Câinii diavolului - Cătălina Fometici

Am cartea asta de mai mulți ani; am câștigat-o de la Gazeta SF, după ce am trimis proza „Lacul cu flori de lotus” și a fost cea mai votată povestire a lunii.

Recent, m-am apucat de citit o antologie cu vârcolaci și mi-am amintit de „Câinii diavolului” de Cătălina Fometici. 

Cartea cuprinde trei povestiri interconectate între ele. Prima povestire te duce imediat cu gândul la cazul real al bestiei din Gevaudan, sau la „Câinele din Baskerville” de Arthur Conan Doyle.

Pentru cei care nu au auzit de fiara din Gevaudan, cazul a făcut mare vâlvă în Franța și în Europa pe la 1795. În iarna lui 1795, în Gevaudan au avut loc mai multe crime înfiorătoare, puse pe seama unei bestii pe care oamenii o descriau drept un fel de lup (vârcolac), Victimele erau doar femei și copii, atacate când ieșeau cu micile turme de oi sau de vite la păscut, iar până la sfârșitul anului 1795, se spune că numărul lor ar fi ajuns undeva la șaizeci.

E foarte populară tema bestiei din Gevaudan, așa că s-au făcut și filme (cred că cel mai cunoscut e Frăția lupilor) și a inspirat o grămadă de autori.

Mi-a plăcut cartea „Câinii diavolului”, are elemente de gotic, mult mister, o poveste extrem de atractivă pentru iubitorii de fantasy și horror. Pe alocuri, mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată povestea, mai ales cu acea frumoasă adormită și trecutul ei, sau cu contesa luptătoare, sau cu acea organizație secretă de muschetari, dar per total e o lectură interesantă.

 Chipul întunecat al visului
Roşie ca sângele este Furia
Câinii Diavolului

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min

 

„Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost prima mea carte citită legată de China și cam așa am prins gustul pentru literatura asiatică. 

Eram prin liceu și lista mea de lecturi de la biblioteca școlii era cam goală, cu excepția acelor lecturi obligatorii care nu mă atrăgeau la vremea respectivă. Diriginta începuse să ne verifice periodic listele de lecturi și la orele de dirigenție povesteam despre noile lecturi. Pe atunci, consideram asta o corvoadă și muncă în plus (nu a durat decât câteva luni această părere, că pe urmă nu mă mai puteam opri din citit și parcă mi se lipeau mâinile de câte o carte tot timpul, aceea a fost și cea mai productivă perioadă a mea în privința lecturilor, citeam și câte 20 de romane pe lună), dar acum îmi dau seama că nu a fost deloc un lucru rău, dimpotrivă, puteam alege orice cărți ne atrăgeau atenția și foarte mulți elevi așa și-au descoperit pasiunea pentru lectură. Da, atunci mă plângeam mult că nu aveam timp liber pentru mine, dar acum îmi dau seama că a fost perioada cea mai faină pentru lecturi și că am profitat din plin de ea.

Ce m-a atras prima oară la „Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost titlul, apoi coperta îmi amintea de costumele purtate de actorii din dramele coreene. Nu știam aproape nimic despre cultura chineză și mă gândeam că e o carte fantasy. Imediat ce am început s-o citesc, mi-am dat seama că e cu totul o altă mâncare de pește. Stilul era diferit față de cele ale autorilor cu care eram eu familiarizată, dar proza asta era foarte atractivă și am dat pagină după pagină, după pagină...

Povestea începe cu o tânără manciuriană, Orhidee (Orhidee e inspirată de ultima împărăteasă, Cixi), care își pierde tatăl și vrea să evite o căsătorie cu vărul ei, așa că participă la selecția de concubine pentru împărat. E aleasă, dar curând își dă seama că Orașul Interzis (în ultimele sale zile de glorie) nu are nicidecum farmecul pe care îl credea ea și că femeile din haremul imperial se luptau între ele pentru favoarea împăratului. Orhidee reușește să tragă sforile potrivite pentru a-l atrage pe împărat în patul ei, dar dându-și seama că are nevoie de ceva mai mult ca să se bucure în continuare de favoarea lui, învață de la curtezane cum să-l satisfacă și, treptat, ea devine indispensabilă acestuia, croindu-și drumul spre putere.  

Ani mai târziu am aflat despre împărăteasa văduvă Cixi, dar imaginea acesteia diferă cu mult față de versiunea romanțată a personajului Orhidee. Dacă aș reciti cartea acum, probabil nu ar mai avea farmecul de odinioară, dar țin minte că pe atunci mi-a plăcut mult, așa că prefer să păstrez acel sentiment nealterat.

Ca o mică paranteză, acest roman m-a făcut să văd diferit viața femeilor din haremul imperial. Mii de femei nevoite să îndure singurătatea doar pentru a aduce onoare familiei și a intra în jocul politicii, unde majoritatea erau doar pioni nesemnificativi. Tocmai descrierea asta a singurătății ce domnea în Orașul Interzis mi-a bântuit mintea când am scris „Pagoda Împărătesei de Jad”, deși nu e tema centrală a povestirii (poveste pe care o puteți găsi în antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise).