„Pharmako/Poeia: Plant Powers, Poisons, and Herbcraft” de Dale Pendell e o carte despre plante și puterea lor, mai ales cele ce conțin substanțe psihoactive. El se axează pe cele deja cunoscute, cum ar fi canabisul, khatul, datura, kava. Multe dintre informații le știam deja din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe” (care oferă mai multe detalii la unele dintre ele), dar a fost o lectură rapidă și interesantă.
Primele pagini mi s-au părut plictisitoare și eram pe punctul de a renunța, pentru că autorul începuse cu detalii de alchimie și o multitudine de citate întortocheate - la unele numea autorul, iar la altele nu, doar era scris cu italic sau nu, așa că mă bulversa că nu-mi dădeam seama tot timpul unde se termină un citat și unde sunt cuvintele autorului. Nu le înțelegeam rostul și îmi dădea impresia că bătea câmpii, totuși, după vreo 20-30 de pagini a început să mă prindă, pentru că abia acum îmi oferea informații mitologice și istorice care îmi stârneau interesul.
A trecut treptat la șamanism și la Sacha Runa (Omul Pădurii) sau Sacha Huarmi (Femeia Pădurii), care trăiesc în junglă și oferă îndrumare celor care vor să învețe tainele plantelor. Aici intervin și elementele magice și de folclor, aceștia arătându-se ca persoane complet verzi sau preluând chipurile unor cunoștințe - au câteva similitudini cu Tatăl și Muma Pădurii de la noi, numai că fără tentele de atrocitate de care dau dovadă aceștia - dar uneori la fel de înspăimântători, mai ales când un anaconda le servește drept scaun.
După aceste detalii, începe iar cu sincretismul tradiției alchimice și până la pagina 44 iar mi-am pierdut interesul printre elemente chimice și citate. Totuși, de la pagina 44 îmi vorbește despre thanatopathie (care te lasă să guști moartea), otrăvuri și leacuri. Și de aici devine super interesant.
Am aflat câteva date noi despre tutun și istoria sa; despre cum era preferatul marinarilor - pentru calitățile sale afrodisiace incredibile. Răspândirea lui rapidă în Europa a stârnit multe reacții. În secolul XVII posesia tutunului era o ofensă capitală în Rusia, în multe părți din Germania era interzis, și în Imperiul Otoman deținerea tutunului era pedepsită prin tortură, decapitare, spânzurare sau zdrobire. În America de Sud se considera că tutunul e hrana spiritelor și locul caselor abandonate unde creșteau asemenea plante era ales ca cimitir - tutunul fiind un pod între tărâmuri. Simptomele otrăvirii cu nicotină erau considerare de șamani o cale de inițiere în care primeau viziuni și mesaje ale zeilor și astfel, efectuaseră călătoria între lumi.
Tot de aici am aflat că vinul a fost inventat cel mai probabil de o femeie. În Sumer, zeița Ama-Gestin era stăpâna viței-de-vie. În „Epopeea lui Gilgamesh”, lui Enkidu îi dă vin o „femeie a templului”. Conform perșilor, vinul a fost descoperit de o femeie care căuta otravă. Kingjemsheed a descoperit că sucul său de struguri s-a stricat, așa că l-a catalogat drept „otrăvitor”. O femeie împinsă spre sinucidere din cauza durerilor de cap, găsește vasul și bea o cupă mare, așteptându-se să moară, dar, în schimb, adoarme și se trezește revigorată.
A fost o carte interesantă, o amestecătură între etnobotanică, istorie, alchimie, fragmente mitologice, detalii chimice și poezii ciudate, uneori prezintă și rețete de băuturi și doze de misticism. Sunt multe detalii interesante, însă pentru cei interesați de substanțele psihoactie și plante, recomand studii de specialitate care intră în detalii mai amănunțite. Totuși, pentru cei începători, care vor o lectură introductivă în lumea plantelor e numai bună.
